5

Luni, ora 20 şi 21 de minute,
San Sebastian, Spania

Carena micului vas de pescuit fusese vopsită recent. Mirosul de vopsea se strecura cu încăpăţânare în cabina îngustă şi slab luminată. Reuşea chiar să acopere aroma ţigării pe care o fuma Adolfo Alcazar, precum şi mirosul specific, de cauciuc umed, al costumului de scafandru atârnat într-un cui bătut în uşa închisă. Renovarea carenei fusese o extravaganţă pe care pescarul nu şi-ar fi permis-o în circumstanţe obişnuite. Revopsirea fusese însă necesară. Era posibil să aibă de îndeplinit şi alte misiuni, aşa încât nu-şi putea permite să tragă vasul într-un doc uscat şi să înlocuiască scândurile putrezite. Când acceptase să lucreze pentru General, Adolfo era conştient că micuţa navă avea să fie nevoită să reziste până la încheierea întregii afaceri. Şi, dacă un singur element avea să scape de sub control, asta putea să însemne îndeajuns de mult. Nimeni nu poate să împiedice preluarea puterii şi să orchestreze o contrarevoluţie pe parcursul unei singure nopţi sau printr-o singură lovitură.

„Deşi, la urma urmei, tocmai asta încearcă Generalul să facă”, îşi zise Adolfo, pătruns de o admiraţie sinceră. Şi totuşi, dacă exista cineva în stare să ducă la bun sfârşit un asemenea plan menit să răstoarne, într-o singură zi, guvernul unei mari puteri a lumii, acela nu era decât Generalul.

Se auzi un clinchet. Bărbatul scund şi musculos încremeni, privind în gol. Îşi plecă apoi privirea spre casetofonul aşezat pe masa de alături. Îşi lăsă ţigara în scrumiera ruginită de tablă şi se aşeză comod pe scaunul pliant din lemn. Apăsă pe un buton şi îşi puse căştile ascultând atent, pentru a se convinge că microfonul telecomandat îşi făcuse datoria. Tehnicianul din Pamplona, omul Generalului, cel care îi dăduse echipamentul, susţinea că aparatura era extrem de precisă. Corect calibrată, avea să separe cât se poate de clar vocile de zgomotul valurilor şi de huruitul monoton al motorului pescadorului.

Tehnicianul nu greşise.

După aproape un minut de tăcere, Adolfo Alcazar auzi un glas cu inflexiuni metalice pronunţând cât se poate de limpede: „S-a făcut!” Vocea fu urmată imediat de un sunet asemănător pârâitului static.

„Ba nu”, realiză Adolfo, ascultând mai departe. Zgomotul acela nu fusese zumzetul paraziţilor. Erau aplauze! Bărbaţii de pe iaht aplaudau.

Adolfo zâmbi. Cu toată averea lor, cu toate planurile lor minuţioase, cu toată experienţa lor în conducerea unor familias însetate de sânge, oamenii aceştia erau doar nişte tâmpiţi care nu bănuiau nimic. Pescarul se bucură la gândul că banii nu îi făcuseră mai deştepţi, ci doar îi ticăloşiseră. Mai avea şi un alt motiv de bucurie: Generalul avusese dreptate. Generalul avea întotdeauna dreptate. Avusese dreptate atunci când se apucase să distribuie arme bascilor, grăbind astfel începutul revoluţiei. Şi nu greşise nici atunci când se retrăsese, tocmai la timp, după ce aceştia începuseră să se lupte între ei, separatişti contra antiseparatişti, o luptă fratricidă care distrăgea atenţia lumii de la adevărata revoluţie.

Mica antenă parabolică de ascultare pe care pescarul o instalase pe acoperişul cabinei, chiar în spatele luminilor de navigaţie, recepţionase fiecare cuvinţel al acelui altivo, îngâmfatul Esteban Ramirez, precum şi spusele la fel de aroganţilor săi compadres, aflaţi la bordul iahtului Vendico.

Adolfo opri casetofonul şi derulă banda de la început. Zâmbetul i se şterse de pe chip atunci când se întoarse spre aparatul aflat în dreapta sa. Acesta era ceva mai mic decât casetofonul, o cutie având aproximativ patruzeci de centimetri lungime şi zece centimetri grosime, lată de cincisprezece centimetri. Carcasa era făcută din oţel de Pittsburgh. În cazul în care ar fi fost descoperită, materialul ar fi indicat clar ţara de provenienţă a aparatului. Ramirez, trădătorul, avea legături cu CIA, era vândut americanilor. După preluarea puterii, Generalul putea oricând să-i desemneze pe americani drept vinovaţi de eliminarea unui colaborator care nu le mai fusese de folos.

O luminiţă verzuie se aprinsese pe partea superioară a cutiei, urmată de o alta roşie. Luminiţa verzuie clipea. Dedesubtul lor se aflau două butoane albe, pătrate. Unul dintre ele purta inscripţia DETONARE, înscrisă cu cerneală albastră pe o bandă adezivă. Celălalt, purtând inscripţia ARMARE, fusese deja apăsat. Expertul electronist al Generalului îi înmânase dispozitivul, o dată cu mai multe pachete de explozibil plastic american şi cu un detonator telecomandat. Pescarul ataşase cele două kilograme de explozibil C-4 şi detonatorul sub chila iahtului, înainte ca acesta să fi părăsit portul. Explozia avea să străbată carena cu o viteză de nouă mii de metri pe secundă, un efect de patru ori mai rapid decât cel al unei cantităţi echivalente de dinamită.

Tânărul pescar îşi trecu mâna plină de bătături prin părul negru cârlionţat, iar apoi se uită la ceas. Esteban Ramirez, bogatul pui de lele care năzuia să-i aducă pe toţi sub călcâiul de fier al mercenarilor săi catalani, afirmase că asasinul avea să sosească la aeroport peste o oră. De îndată ce auzise acest lucru, Adolfo se folosise de radioul de bord pentru a-i anunţa pe tovarăşii săi din Pirineii de nord-vest, Daniela, Vicente şi Alejandro. Aceştia se grăbiseră spre aeroportul aflat la marginea oraşului Bilbao, la o sută de kilometri est. Cu doar două minute în urmă, cei trei îl anunţaseră că avionul aterizase. Unul dintre lacheii lui Ramirez avea să îl aducă pe asasin pe iaht. De ceilalţi membri ai familiei aveau să se ocupe mai târziu. Desigur, acest lucru avea să fie posibil numai dacă ticăloşii, speriaţi, nu aveau să se risipească din proprie iniţiativă. Spre deosebire de Adolfo, cei mai mulţi dintre ticăloşii de teapa acestora nu erau în stare să acţioneze eficient decât atunci când se adunau în bande pe cât de numeroase, pe atât de brutale.

Adolfo îşi luă ţigara, trase cu sete din ea pentru ultima oară, iar apoi o strivi sub călcâi. Scoase caseta din casetofon şi o vârî în buzunarul de la piept al cămăşii, sub puloverul gros din lână neagră. În treacăt, atinse teaca atârnată pe umăr, în care îşi purta revolverul Beretta de 9 mm. Arma fusese folosită de trupele de comando americane în Irak, fiind ulterior recuperată de forţele coaliţiei. Ajunsese la General pe filiera clandestină a traficanţilor de arme sirieni. Adolfo introduse în casetofon o bandă conţinând muzică tradiţională catalană interpretată la chitară şi apăsă pe butonul PLAY. Cel dintâi cântec se intitula „Salou”, un duet pentru două chitare. Era un imn închinat magnificei fântâni iluminate din frumosul oraş situat la sud de Barcelona. Tânărul ascultă o vreme, fredonând la rândul său melodia liniştitoare. Una dintre chitare susţinea linia melodică, în vreme ce a doua scotea, la intervale precise, nişte sunete pizzicato ce imitau zgomotul picăturilor care loveau oglinda apei, în fântână. Muzica instrumentală era încântătoare.

Cu regret, Adolfo opri casetofonul. Răsuflă adânc şi apucă detonatorul. Aprinse lanterna şi urcă pe punte.

Luna se ascunsese într-un pâlc de nori. Era un semn bun. Mai mult ca sigur că echipajul iahtului nu avea să dea atenţie unui vas de pescuit care plutea la vreo două sute de metri distanţă de prora lor, către port. În apele acestea, pescarii îşi încercau adeseori norocul în larg pe timp de noapte. Însă, în condiţiile în care luna se ascunsese, cei de pe iaht aveau cu atât mai puţine şanse să-l observe. Adolfo scrută puntea iahtului. Era întunecată, cu excepţia luminilor de semnalizare şi a unei sclipiri firave, scăpate pe lângă draperia hubloului de la cabina centrală.

Câteva minute mai târziu, Adolfo percepu bâzâitul înfundat al motorului unei ambarcaţiuni mărunte. Sunetul venea de undeva din urmă, dinspre ţărm. Se întoarse în direcţia opusă şi urmări din priviri şalupa care înainta cu luminile stinse spre iaht. Se deplasa cu aproximativ şaizeci de kilometri pe oră. Judecând după clipocitul valurilor blânde care se loveau de carena ambarcaţiunii ce înainta, Adolfo deduse că era vorba de o şalupă mică, de două locuri. N-o scăpă din ochi, în vreme ce pilotul ei cârmi, oprind motorul şi aliniindu-se lângă bordul iahtului. De pe punte fu desfăşurată o scară de frânghie şi, cu mişcări nesigure, pasagerul şalupei se ridică în picioare.

Nu putea fi decât asasinul.

Adolfo simţea detonatorul alunecos în palma lui transpirată. Îl strânse cu putere, cu degetul la câţiva milimetri deasupra butonului de detonare.

Marea era neobişnuit de agitată. Părea să reflecte spiritul acestor vremuri, neliniştea mocnind sub suprafaţa aparent calmă. Doar un interval de patru sau cinci secunde despărţea punctul culminant al unui val de următorul. Adolfo se proţăpise însă la marginea punţii care se legăna, cu siguranţa calmă a unui pescar încercat. Din spusele Generalului, trebuia să se afle în linie directă cu încărcătura explozivă în momentul în care avea să apese pe declanşator, fără nici un obstacol interpus. Ar fi putut să îi ofere şi un detonator mai sofisticat decât acest transmiţător în linie dreaptă, dar cele de acest tip erau mai uşor de fabricat şi mai dificil de detectat.

Adolfo observă cu atenţie iahtul care se legăna uşor pe valuri. Asasinul începuse să urce cu paşi şovăitori scara de frânghie, în timp ce şalupa se îndepărtă cu câţiva metri, pentru a nu fi lovită de carena iahtului. Un bărbat îşi făcu apariţia pe punte. Nou-venitul era gras şi fuma trabuc – era limpede că nu se număra printre membrii echipajului. Adolfo aşteptă. Ştia exact locul în care plasase încărcătura explozivă şi, de asemenea, momentul precis în care ruliul iahtului avea să o scoată deasupra apei.

Iahtul se înclină către port, iar apoi ruliul îl roti în sens opus. Adolfo îşi mută lateral degetul mare, înspre buton. Încă o legănare, îşi spuse el. Iahtul rămase înclinat spre babord, vreme de o fracţiune de secundă. Apoi, uşurel, cu graţie, se îndreptă, înainte de a se înclina în direcţia cealaltă, către tribord. Carena iahtului se ridică din apă, dezvăluindu-şi porţiunea situată imediat sub linia de plutire. Era întuneric şi, deşi nu îl distingea cu ochiul liber, Adolfo ştia că explozibilul era la locul lui. Apăsă cu putere degetul pe butonul declanşator. Luminiţa verde se stinse, iar cea roşie începu să clipească des.

Latura dinspre port a carenei iahtului se despică, într-o explozie de lumină albă. Bărbatul aflat pe scară se evaporă, atins de văpaia care se propagă instantaneu dinspre pupa spre proră. Grăsanul fu aruncat de pe punte şi se făcu nevăzut în apele întunecate. Puntea se înclină puternic înainte, în timp ce nava se zguduia sub impactul exploziei. Aşchii de lemn, de fibră de sticlă şi schije de metal incandescent – fosta armătură a cabinei centrale – se năpustiră în văzduh, purtate de suflul nimicitor. Bucăţele arzânde fură proiectate ca tot atâtea stele strălucitoare pe fundalul cerului. Fragmentele care atingeau apa plescăiau sfârâind, la numai câţiva metri de vasul de pescuit al lui Adolfo. Trâmbe groase de fum se înălţară din carena despicată a iahtului înclinat într-o rână. Flăcările se preschimbară în aburi deşi. Iahtul încremeni o clipă în acea poziţie neverosimilă, în timp ce apa năvălea, de neoprit, prin spărtura largă.

Apoi epava se rostogoli agale pe o parte. După nici un minut, valul cauzat de răsturnare atinse pescadorul, făcându-l să salte nărăvaş. Adolfo îşi recăpătă cu uşurinţă echilibrul. În clipa aceea, luna îşi făcu apariţia din spatele perdelei de nori, reflectându-şi imaginea în valurile stârnite.

Azvârlind în apă detonatorul, tânărul pescar întoarse spatele mării şi se grăbi să coboare în cabină. Îi anunţă prin radio pe tovarăşii săi că îşi îndeplinise cu succes misiunea. Apoi se îndreptă spre postul de comandă, se aşeză la cârmă şi întoarse vasul în direcţia epavei. Voia să fie convingător atunci când avea să le spună anchetatorilor că se grăbise să se îndrepte spre scena dezastrului.

Simţi greutatea revolverului de 9 mm în teaca de sub puloverul gros. Mai avea un motiv să se grăbească spre locul exploziei: trebuia să se asigure că nu rămăsese nici un eventual supravieţuitor.