34

Marţi, ora 10 şi 46 de minute,
Madrid, Spania

Deîndată ce auzi împuşcăturile răsunând în interiorul palatului, colonelul August îşi scoase din buzunarul pantalonilor, cu un gest cât mai firesc cu putinţă, telefonul mobil. Formă numărul lui Luis, fără a-şi întoarce însă faţa de la soarele cald care scălda clădirile din jur, încercând să pară unul dintre tinerii turişti care profitau de această vreme minunată. Chiar în spatele său, întreaga echipă de intervenţie – cu excepţia lui Pupshaw – era adânc cufundată în studierea unui ghid turistic. Pupshaw se afla la capătul străzii; cu piciorul ridicat pe bara unei maşini, se prefăcea că-şi leagă şireturile, în realitate, capătul unuia dintre şireturi conţinea un agent iritant comprimat într-un rezervor minuscul, având drept element principal al compoziţiei cloroacetofenona, un amestec de gaze lacrimogene şi fumigene. Celălalt capăt al şiretului conţinea o minibobină care se încălzea în momentul desprinderii de şiret. Îmbinarea dintre cele două capete avea să declanşeze eliberarea gazului, după un răgaz de două minute.

— Aici Trântorul, rosti August. Tocmai am primit veşti de la trei dintre jucătorii de pe stadion. (Conform codului prestabilit, asta însemna că din palat se auziseră trei împuşcături.) Se pare că se află în preajma locului unde vrem şi noi să ajungem.

— S-ar putea să fi fost coechipiera noastră, care a început antrenamentul de încălzire, sugeră Luis.

După câteva clipe de tăcere, adăugă:

— Antrenorul vă transmite să vă îndreptaţi spre vestiare şi să vă îmbrăcaţi echipamentul. Va discuta şi cu amicii din tribune, să vedem dacă nu ne pot da mai multe amănunte.

Vestiarele desemnau temniţa de sub Sala Tapiseriilor, iar amicii din tribune erau observatorii de pe acoperişul clădirii.

— Excelent, rosti August. Pornim chiar acum.

Comută soneria de apel a mobilului pe vibraţii şi vârî telefonul la loc în buzunar. Le spuse colegilor săi să îl urmeze şi îi făcu cu mâna lui Pupshaw, încrucişându-şi arătătorul şi mijlociul.

Tânărul soldat îi răspunse cu un gest similar. Cele două degete încrucişate erau semnalul de îmbinare a capetelor şiretului.

August îşi conduse oamenii spre gura de canal aflată la marginea nord-vestică a Pieţei Oriente. Pe parcursul primei plimbări de recunoaştere, fotografiaseră gura de canal şi, cât timp aşteptaseră semnalul începerii acţiunii, studiaseră imaginea. În acest moment, caporalul Prementine şi soldaţii David George şi Jason Scott aveau în mâini căştile Walkman-urilor, pregătite pentru a fi strecurate în găurile capacului, în chip de cârlige, pentru a-l ridica. Căştile aveau rama dintr-un aliaj pe bază de titan şi aveau să reziste la povara capacului greu de fontă.

August o luă de după umeri pe Sondra Devonne. Păreau a fi doi turişti îndrăgostiţi, care râdeau şi se plimbau. În realitate, atunci când privea către Sondra, August observa traficul, destul de rarefiat din pricina activităţii militarilor. Când Sondra îşi ridica privirea spre August, nu făcea decât să cerceteze chipurile trecătorilor. Asemenea străzii şi trotuarele erau aproape pustii.

Ajunseră la colţ şi se opriră. Pupshaw îi prinse din urmă în fugă. De-abia sosise când, pe neaşteptate, la mijlocul străzii izbucni un nor de fum portocaliu, care creştea cu fiecare clipă.

Vântul împingea norul de fum în direcţia grupului, aşa cum estimaseră de la bun început. Înainte însă ca volutele de fum să-i fi ajuns din urmă, George, Scott şi Prementine se îndreptară fără grabă către mijlocul străzii. Se opriră, îngenuncheară şi, cu mâinile drepte întinse, arătară în direcţia negurii portocalii. În acelaşi timp, pe neobservate, vârâră un capăt al căştilor în găurile capacului. Cu numai câteva clipe înainte de a fi înghiţiţi de nor, ridicară capacul şi-l traseră deoparte. Sondra scoase din buzunarul jachetei o lanternă cât palma şi o aprinse. Lanterna nu era menită doar să le lumineze calea: din momentul declanşării operaţiunii, membrii echipei aveau să comunice mai ales prin semne şi semnale luminoase.

După cum arătau planurile sistemului de canalizare pe care le studiaseră la sediul Interpolului, sub capac se afla o scară de acces. Sondra coborî imediat, urmată de August, Aideen şi Ishi Honda. Ceilalţi patru coborâră şi ei, cel din urmă fiind Pupshaw, care trase după sine capacul.

Întreaga acţiune nu durase mai mult de cincisprezece secunde.

Tunelul de canalizare avea o înălţime de aproximativ trei metri, iar înaintarea de-a lungul său nu era deloc dificilă. Evacuarea deşeurilor din canale se făcea de două ori pe zi, la amiază şi la unu noaptea. În acest moment, pardoseala tunelului era acoperită de un strat de lichid care le ajungea până la genunchi celor din echipa de intervenţie. Uşurarea de a se şti la adăpost şi în drum spre locul îndeplinirii misiunii compensa însă disconfortul cauzat de contactul cu lichidul vâscos şi mirosul înfiorător. Porniră cu toţii, urmând calea indicată de lumina lanternei din mâna Sondrei. Se îndreptau către vest, spre catacombe.

Între timp, August îşi vârî în ureche radioreceptorul EAR. Dispozitivul avea aspectul unui banal aparat auditiv şi permitea recepţia semnalelor audio pe o rază de trei sute de kilometri. Un microfon minuscul fixat cu bandă adezivă pe pieptul său îi permitea colonelului să intre oricând în legătură cu sediul Interpolului.

Tunelul se ramifica brusc spre nord, dând într-un zid de cărămidă înalt de un metru şi jumătate. Deasupra se deschidea un orificiu cu diametrul de un metru: intrarea în catacombe. Devonne îi întinse lanterna soldatului George, iar Scott o ajută să se caţere şi să treacă dincolo de zid. Se înţeleseseră de la bun început ca Sondra să le deschidă calea celorlalţi în toate etapele operaţiunii. August venea după ea, urmat de Aideen, iar caporalul Prementine asigura ariergarda. Sondra Devonne suferea încă de tulburări emoţionale după locotenent-colonelului Squires, la care asistase neputincioasă în decursul primei sale misiuni în cadrul echipei de intervenţie. Colonelul August constată însă cu satisfacţie că, de la sosirea la Madrid, fata se concentrase impecabil asupra misiunii. Comportamentul ei era ireproşabil, mai ales de când pătrunseseră în subteran; se mişca pe tăcute, cu agilitatea unei feline. De când intraseră în canal, nici măcar un şobolan nu scăpase privirii ei vigilente.

După ce Aideen şi cei şapte soldaţi ajunseră de cealaltă parte a zidului, porniră fără să mai piardă vremea, urmând traseul indicat de o hartă pe care le-o oferise Luis. Aici deplasarea nu era la fel de uşoară ca în tunel. Galeria era înaltă de numai un metru şaizeci, iar pietrişul scârţâia îngrozitor sub paşii lor. Hainele lor umede începuseră deja să se usuce în curentul de aer răcoros, iar noroiul le făcea rigide.

August se opri brusc.

— Recepţionez un mesaj, şopti el către tovarăşii săi.

Membrii echipei de intervenţie îl încercuiră, în vreme ce Sondra şi Prementine asigurau flancurile. Laolaltă, alcătuiau un scut viu, la adăpostul căruia colonelul August avea să poată comunica în linişte cu cartierul general.

— Aţi intrat? întrebă Luis.

— Am parcurs aproximativ douăzeci de metri în catacombe, răspunse August.

Deoarece frecvenţa de comunicare era bruiată la ambele capete, eliminând astfel posibilitatea de interceptare, nu avea nici un rost să vorbească cifrat.

— Vom ajunge în temniţă peste aproximativ trei minute.

— După toate probabilităţile, veţi primi semnalul de intrare în acţiune imediat ce veţi fi ajuns acolo, îl anunţă Luis. Tocmai am primit un mesaj de la observatori.

— Ce se întâmplă? întrebă August.

— Maria Comeja a fost adusă în curte, cu puţin timp în urmă, explică Luis. Pare rănită.

— Schimbul de focuri pe care l-am auzit…?

— Tot ce se poate, încuviinţă Luis. Problema e că s-ar putea să nu fi fost ultimele împuşcături pe care le vom fi auzit.

— Ce vrei să spui?

— Din câte ne-am putut da seama, un ofiţer este pe cale de a-şi selecta oamenii pentru a alcătui un pluton de execuţie.

— Unde? vru să afle August.

— În faţa capelei, veni răspunsul.

August pocni din degete, făcându-i semn Sondrei să-i dea harta. Ea se apropie şi îşi îndreptă lanterna asupra peticului de hârtie. El îi făcu semn să o întoarcă pe partea cealaltă, unde fusese imprimat un plan al palatului.

— Am în faţă harta, spuse August. Care e parcursul cel mai scurt până la…

— Negativ, replică sec Luis.

— Poftim?

— Nu v-am anunţat ca să schimbaţi planul de acţiune. Voiam doar să ştiţi ce se întâmplă, în cazul în care veţi auzi împuşcăturile. Darrell s-a consultat deja cu generalul Rodgers şi cu directorul Hood de la Centrul de Comandă, iar amândoi sunt de părere că ţinta voastră trebuie să rămână Amadori. Dacă a început să ordone executarea prizonierilor, e imperios necesar să fie eliminat cât mai curând cu putinţă.

— Am înţeles, spuse August.

Într-adevăr, înţelegea. Obiectivul misiunii era extrem de important. Cu toate acestea, colonelul simţi acelaşi gol în stomac pe care îl simţise în 1970, când compania sa, aflată la limita epuizării după mai multe zile de lupte, se ciocnise de o forţă nord-vietnameză superioară ca număr, în satul Hau Bon de pe malul râului Song Ba. August se văzuse nevoit să asigure retragerea oamenilor săi şi, în acest scop, alesese doi soldaţi care, înarmaţi cu câte o pereche de pistoale-mitralieră, aveau misiunea de a-i reţine pe inamici cât mai mult cu putinţă. Ştia că existau toate şansele să nu-i mai vadă niciodată pe cei doi, dar supravieţuirea întregii companii depindea de ei. Şi mai ştia ceva: că nu avea să uite niciodată zâmbetul strâmb de pe chipul unuia dintre ei, atunci când întorsese capul pentru a privi în urmă. Era surâsul unui puşti care se străduia din răsputeri să se poarte ca un bărbat adevărat.

— De îndată ce veţi ocupa poziţia stabilită, sub Sala Tapiseriilor, Darrell vrea să vă pregătiţi. Se aşteaptă să vă transmită ordinul în următoarele zece, cel mult cincisprezece minute, mai spuse Luis.

— Vom fi gata, încuviinţă August.

Îşi puse la curent oamenii, în câteva fraze scurte, apoi îşi continuară drumul. Conversaţiile nu-şi aveau rostul. Echipa ajunse la locul stabilit două minute mai târziu. Colonelul August le ordonă oamenilor săi să-şi scoată hainele. Pe dedesubtul blugilor umezi şi al jachetelor purtau cu toţii combinezoane căptuşite cu kevlar. Îşi schimbară apoi încălţămintea sport şi sandalele cu bascheţi negri cu tălpi groase, anume proiectate pentru a împiedica alunecarea pe suprafeţe netede, ceea ce le permitea soldaţilor să se oprească brusc, exact în locul unde doreau. Şi tălpile erau căptuşite cu un strat de kevlar, menit să împiedice un inamic aflat la un nivel inferior să-i scoată din luptă, trăgând prin podea.

Îşi puseră cu toţii centuri de piele neagră, dotate cu teci în care se aflau pumnale lungi de douăzeci de centimetri. Echipamentul fiecăruia mai cuprindea câte o minilanternă şi automate Uzi. Îşi puseră cu toţii măşti negre de schi, pentru a-şi ascunde feţele. Când terminară pregătirile, August le făcu semn să treacă din catacombe în spaţiul temniţei. Înaintară în salturi succesive, asigurându-şi cu grijă avangarda şir ariergarda, în mai puţin de trei minute, se aflau în interiorul temniţei, care arăta exact ca în fotografiile pe care le văzuseră la Interpol.

Singura cale de acces în palat dinspre temniţă era o uşă veche din lemn, situată la capătul unui şir lung de trepte înguste. Singurele surse de lumină erau lanterna Sondrei şi cele câteva raze strecurate pe sub uşă. August le făcu semn soldaţilor George şi Pupshaw să verifice uşa. Colonelul era gata să dea ordinul ca aceasta să fie aruncată în aer, dacă avea să fie nevoie, dar ar fi preferat să-şi facă intrarea în palat într-un mod mai puţin zgomotos.

Un minut mai târziu, Pupshaw coborî în fugă treptele.

— Balamalele sunt ruginite în ultimul hal, şopti el la urechea lui August. Conform detectorului de metale, clanţa e blocată de cealaltă parte cu un soi de zăvor.

Detectorul de metale era doar cu puţin mai mare decât un stilou şi, în mod obişnuit, slujea la detectarea şi identificarea minelor terestre. Cu toate acestea, putea fi folosit şi pentru a „vedea” dincolo de un strat de lemn.

— Mă tem că va trebui să o distrugem ca să trecem dincolo, domnule colonel, spuse Pupshaw.

August încuviinţă.

— Pregătiţi-vă.

Pupshaw salută scurt şi urcă scările în fugă. Prementine i se alătură. Cei trei fixară doze de explozibil C-4 de dimensiunile unei unghii la balamale şi clanţă, înfigând în fiecare calup un detonator cât un ac.

Între timp, August primi din nou veşti de la Luis. Maria era interogată în faţa unuia dintre zidurile exterioare, iar plutonul de execuţie se pregătea să-şi îndeplinească misiunea. Sosise timpul să intre în acţiune.

Luis îi mulţumi încă o dată lui August şi îi ură noroc. În schimb, colonelul îi promise că avea să îl contacteze de îndată ce acţiunea se va fi încheiat. Apoi deconectă microfonul. Ceea ce avea să se întâmple pe parcursul operaţiunii nu trebuia să fie transmis cu nici un chip pe calea undelor, nici măcar către Interpol. Era imperios necesară evitarea oricărei implicări a Statelor Unite şi chiar o înregistrare întâmplătoare sau o transmitere prost direcţionată a semnalelor ar fi echivalat cu un dezastru.

Ca toţi ceilalţi membri ai echipei de intervenţie, August îşi luă în spinare rucsacul. Era plat şi căptuşit cu kevlar; materialul antiglonţ slujea drept mijloc suplimentar de protecţie pentru soldaţi. Alăturându-se celorlalţi, August îi ordonă lui Pupshaw să înceapă. După ce uşa avea să fie înlăturată, aveau să pornească în şir indian, cu Sondra în frunte şi Prementine în ariergardă. Voiau să ajungă în sala tronului cât mai curând cu putinţă. Erau autorizaţi să tragă – în mâini şi în picioare, pe cât posibil, dar şi în plin, dacă nu aveau de ales.

Soldaţii se adunară la baza scărilor şi îşi astupară urechile, în vreme ce Pupshaw răsucea capătul declanşatorului. Cele trei încărcături explodară cu un pocnet sec, iar uşa veche se desfăcu în aşchii purtate de suflul exploziilor, laolaltă cu fumul înecăcios.

— Start! strigă August, înainte chiar ca ecourile exploziilor să se fi stins.

Fără şovăire, Sondra Devonne ţâşni în sus pe scări, urmată îndeaproape de toţi ceilalţi membri ai echipei de intervenţie.