8

Luni, ora 16 şi 22 de minute,
Washington, D.C.

Ca în fiecare după-amiază, Paul Hood studia lista de nume afişată pe monitorul computerului său. Cu câteva minute în urmă, îşi apăsase degetul mare pe miniscannerul aflat lângă tastatură. După identificarea amprentei digitale, computerul îi solicitase codul personal de acces şi, şapte zecimi de secundă mai târziu, deschisese fişierul cu agenţii operativi ai Centrului de Comandă aflaţi în misiune. Hood tastă parola – numele de fată al soţiei sale, KENT – iar lista de nume apăru pe ecran.

În total, Centrul coordona activitatea a nouă agenţi operativi. Fiecare dintre cei nouă, bărbaţi şi femei, figura pe statele de plată ale Centrului. Alături de nume, pe listă mai figurau ordinele de misiune şi locaţia în care aceştia se găseau în prezent, un mic rezumat al ultimului raport primit de la fiecare, pregătit de Bob Herbert – raportul complet putea fi consultat prin dezarhivare – precum şi, în sfârşit, adresa celei mai apropiate case conspirative şi traseele de repliere în caz de urgenţă. Dacă unul dintre agenţi era deconspirat, Centrul de Comandă avea să-i găsească la adresele respective şi avea să facă toate eforturile pentru repatriere. Până în prezent, nici unul dintre agenţi nu fusese compromis.

Trei dintre agenţi se aflau în misiune în Coreea de Nord, ca urmare distrugerii, de către echipa de intervenţie a Centrului a unei baze de lansare a rachetelor, în Munţii Diamantelor. Sarcina agenţilor era de a se asigura că respectiva bază de lansare nu avea să fie reconstruită. Deşi la origini baza fusese construită în secret de un ofiţer sud-coreean trădător, nu exista nici o garanţie că nord-coreenii, oportunişti ca întotdeauna, nu aveau să încerce să recupereze echipamentul rămas la faţa locului pentru a construi o nouă bază de lansare.

Doi agenţi ai Centrului se aflau în Valea Bekaa din Liban şi alţi doi în Damasc, capitala Siriei. Ambele echipe erau infiltrate în bandele locale de terorişti şi transmiteau rapoarte privind consecinţele politice ale activităţii desfăşurate acolo de Centrul de Comandă. Faptul că agenţii Centrului preveniseră izbucnirea unui război între Siria şi Turcia nu era privit cu ochi buni în regiune: în Orientul Mijlociu, naţiunile preferau să îşi rezolve singure problemele, chiar dacă acest lucru însemna război. Intervenţia externă pentru menţinerea păcii, mai ales venită din partea Statelor Unite, era considerată ilicită şi dezonorantă.

Ultimii doi agenţi se aflau în Cuba şi erau însărcinaţi să observe evoluţia situaţiei politice din această ţară. Potrivit rapoartelor, pe măsură ce îmbătrânea, Fidel Castro tindea să scape din mână frânele puterii. Cu toate defectele sale – şi erau destule – călcâiul de fier al dictatorului menţinuse Caraibele într-o stare de stabilitate mai mult sau mai puţin constantă. Oricare tiran venit la putere în Haiti, în Grenada, în Antigua sau oricare altă insulă avea şi acum nevoie de aprobarea lui Castro pentru a face contrabandă cu arme sau cu droguri şi chiar pentru a menţine o armată îndeajuns de puternică. Toţi erau conştienţi că rivalii liderului cubanez erau asasinaţi înainte de a deveni prea puternici. Era evident că, o dată cu moartea lui Castro, haosul, nu democraţia, avea să se instaureze pe insulă şi în întreaga regiune. Statele Unite aveau pregătit un plan de rezervă pentru această eventualitate, menit să umple vidul de putere prin utilizarea conjugată a unor pârghii economice şi militare. Agenţii Centrului de Comandă erau elemente-cheie în reţeaua de avertizare şi pregătire anticipată, care urma să netezească drumul pentru punerea în aplicare a acestui plan.

„Nouă vieţi omeneşti”, îşi zise Hood. De fiecare dintre ele depindeau alte două, trei sau chiar patru vieţi. Nu era o responsabilitate care să poată fi tratată cu uşurinţă. Examină rapoartele de după-amiază şi, constatând că situaţiile rămăseseră relativ stabile şi nu suferiseră modificări majore, închise fişierul.

Toţi aceşti agenţi contau pe discreţia absolută a comunicaţiilor pe care le aveau cu Centrul de Comandă. Îşi transmiteau rapoartele contactând telefonic biroul unei companii cu sediul la Washington, care închiria spaţii pentru birouri. Numărul respectiv de telefon era înregistrat pe adresa Companiei de Consultanţă Internaţională Caryn Nadler. Agenţii îşi foloseau limbile materne, fiecare cuvânt avându-şi semnificaţia sa aparte odată tradus în limba engleză, diferită de cea originală. De pildă, fraza „Cum aş putea rezerva un loc pentru Dallas?” rostită în arabă putea să însemne, în traducere engleză, cu totul altceva: „Preşedintele sirian este grav bolnav”. Deşi traducerile se făceau prin intermediul unui program computerizat, şapte oameni în afară de Hood aveau acces la acestea şi, în acelaşi timp, la identitatea agenţilor. Bob Herbert, Mike Rodgers şi Darrell McCaskey erau trei dintre aceste persoane, iar Hood avea deplină încredere în ei. Cum rămânea însă cu ceilalţi patru, doi dintre ei în subordinea lui Herbert, unul în grupul lui McCaskey şi al patrulea în echipa condusă de Rodgers? Cu toţii trecuseră prin verificările standard, dar fuseseră aceste verificări îndeajuns de minuţioase? Erau oare codurile suficient de discrete, în eventualitatea în care ar fi fost interceptate? Din nefericire, răspunsul la aceste întrebări nu putea fi cunoscut decât în momentul în care un agent dispărea, o misiune era sabotată sau o echipă cădea victimă unei ambuscade.

Acestea erau riscurile inerente în domeniul spionajului şi al recoltării de informaţii pe plan internaţional. Era un fapt inevitabil. Agenţii considerau pericolul drept unul dintre ingredientele meseriei lor. În ciuda celor întâmplate cu Martha în Spania, Centrul de Comandă avea datoria să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a reduce astfel de riscuri. Pentru moment, asasinarea Marthei era investigată la faţa locului de Darrell McCaskey, Aideen Marley şi colaboratorii lor de la Interpol. Mike Rodgers şi Bob Herbert studiau rapoartele informative din ultima vreme, iar Ron Plummer purta discuţii cu diplomaţii străini de la Washington şi de peste hotare. Carol Lanning se angajase să ia legătura cu relaţiile ei de la Departamentul de Stat. La fel ca la NASA sau la Pentagon şi la Centrul de Comandă rutina activităţilor desfăşurate ca urmare a declanşării unei crize se desfăşura potrivit unui program extrem de precis.

„De ce oare, privind retrospectiv, pregătirile pentru o misiune par, comparativ, mult mai neglijente?” se întrebă Hood. „Fiindcă, naiba s-o ia de treabă, e vorba de o privire retrospectivă!” Ulterior, îşi puteau permite luxul explorării amănunţite, pentru a determina unde anume se afla greşeala.

Şi unde greşiseră de astă dată? Centrul de Comandă nu avusese de ales în privinţa trimiterii Marthei în Spania. După ce Av Lincoln îi pronunţase numele şi Serrador insistase ca ea să participe la întâlnirea programată, nu mai existase cale de întoarcere. Cât despre alegerea lui Aideen, care să o secundeze pe parcursul convorbirilor, în locul lui Darrell… Fusese o decizie corectă. Aideen, spre deosebire de Darrell, vorbea perfect spaniola. La fel ca şi Serrador, Aideen provenea dintr-o familie de muncitori – Hood se gândise că acest amănunt le-ar fi putut fi de folos. Dar chiar şi prezenţa lui Darrell în momentul atentatului nu i-ar fi fost de prea mult folos Marthei, dacă ea fusese aleasă în mod deliberat drept ţintă a atacului.

Şi totuşi, Hood se simţea ruşinat că sistemul dăduse greş câtă vreme el se afla la comandă. Ruşinat şi, totodată, teribil de furios.

Atât de furios, încât, pentru moment, nu se simţea în stare să-şi focalizeze mânia asupra unui obiectiv anume. Era furios fiindcă o viaţă fusese curmată atât de brutal. Hood ura crima, din orice motive ar fi fost ea făptuită. Atunci când ajunsese la Centrul de Comandă îi căzuse în mână un dosar secret al CIA, având drept subiect un pluton de asasini care fusese înfiinţat în timpul administraţiei Kennedy. Mai mult de o duzină de generali şi diplomaţi străini fuseseră executaţi de membrii acestuia între 1961 şi 1963. Din punct de vedere politic, existenţa acestei unităţi de elită era perfect justificată. Cu toate acestea, din punct de vedere moral îi era greu s-o accepte, chiar dacă asasinatele în cauză duseseră, pe termen lung, la salvarea unor vieţi omeneşti.

Dar, poate chiar din acest motiv, moartea Marthei căpăta o dimensiune tragică. Nu era acelaşi lucru cu înlăturarea unui despot, care ar fi dus la îmbunătăţirea vieţii altor oameni şi nici nu se putea compara cu lichidarea unui terorist cu scopul prevenirii unor atentate. Cineva o împuşcase pe Martha pentru a transmite un semnal. Un semnal!

Era furios şi pe guvernul spaniol. Autorităţile iberice solicitaseră sprijinul american pentru supravegherea prin satelit a activităţilor cu potenţial terorist şi îl obţinuseră. Când venea însă vorba de a da o mână de ajutor, situaţia se schimba radical. Chiar dacă deţineau informaţii despre atentat, nu erau dispuşi să le divulge. Puţinele informaţii deţinute în prezent de Centrul de Comandă proveneau din sursele lui Darrell McCaskey din cadrul Interpolului. Nimeni nu revendicase atentatul. Supravegherea de către Herbert a comunicaţiilor prin fax şi prin radio purtate între guvern şi secţiile de poliţie spaniole confirmase acest lucru. Maşina cu care fugise teroristul nu fusese descoperită, în ciuda cercetărilor desfăşurate la sol şi prin observaţii din elicopter, iar Biroul Naţional de Recunoaştere din cadrul Pentagonului nu reuşise să o identifice în imaginile luate din satelit. Poliţia spaniolă îşi îndreptase investigaţiile spre cortacarros, echivalentul spaniol al atelierelor de dezmembrare a maşinilor. Dar, chiar şi în cazul în care maşina căutată fusese dusă la un astfel de atelier, existau puţine şanse ca ea să fie găsită înainte de a fi fost dezmembrată. Până în momentul respectiv, în eventualitatea în care cel ce o cumpărase avea să fie vreodată identificat, urma agresorului avea să se piardă. În sfârşit, Darrell McCaskey raportase cu câteva minute în urmă că factorul poştal care fusese ucis în decursul atentatului nu avea cazier. Părea a fi un trecător nevinovat şi ghinionist.

În sfârşit, Hood era furios pe sine însuşi. Ar fi trebuit să intuiască din prima clipă că nu era cazul să le lase pe Martha şi pe Aideen să preia riscurile unei operaţiuni clandestine în toată regula, fără a le pune pe urme măcar o „umbră” sau două, care să le acopere spatele. Poate că bodyguarzii n-ar fi reuşit să împiedice atentatul, dar ar fi avut şansa de a-l prinde pe făptaş. Fiind vorba despre o operaţiune „curată” – adică o întâlnire diplomatică, nu o acţiune de spionaj sau de supraveghere – le îngăduise celor două să plece neînsoţite la întâlnire. Nu anticipase ivirea unor probleme. De fapt, nimeni nu putea să le anticipe. Paznicii parlamentarilor spanioli aveau o bună reputaţie, de care nu avea motive să se îndoiască.

Iar Martha plătise pentru această neglijenţă a lui.

Uşa biroului rămăsese deschisă. Hood ridică privirea şi o văzu pe Ann Farris intrând. Era îmbrăcată într-un costum sidefiu, iar părul negru îi cobora până sub bărbie. În ochii ei blânzi lucea o nuanţă de compătimire. Hood se grăbi să îi evite, întorcându-şi privirea spre monitor.

— Salut, spuse el.

— Salut, îi răspunse Ann. Cum te simţi?

— Groaznic, murmură Hood, în timp ce deschidea un fişier trimis de Herbert, continuând date despre Serrador. Cum stau lucrurile în sectorul tău?

— Doi reporteri au reuşit să afle de legătura care exista între Martha şi Centrul de Comandă, răspunse Ann. Însă doar Jimmy George de la Post şi-a dat seama că, după toate probabilităţile, Martha nu se afla la Madrid în scopuri turistice. A fost de acord să nu îşi dea în vileag presupunerile timp de o zi sau două, după ce i-am promis că-i vom acorda exclusivitate atunci când ne vom adresa presei.

— Perfect. Îi vom oferi fotografiile de la morgă, mormăi Hood amărât. Cred că astea îi vor vinde ziarul.

— E un tip de treabă, Paul, insistă Ann. S-a comportat cu mult bun-simţ.

— Mda, presupun că aşa o fi, replică Hood. Măcar a fost de acord să dialogaţi. Aţi stat de vorbă şi raţiunea a triumfat. Mai ţii minte, Ann, care e sensul cuvântului ăstuia, „raţiune”? Ţii minte, pe vremuri, „raţiune”, „dialog”, „negocieri” făceau parte din fondul general al limbii…

— Da, îmi amintesc, spuse Ann. Să ştii, sunt destui care le folosesc şi astăzi şi chiar le pun în practică.

— Nu, nu sunt destui, clătină din cap Hood. Când eram primar în Los Angeles, am avut un diferend de opinii cu guvernatorul Essex. Îl poreclisem „lordul” Essex. Spunea că nu-i plăceau metodele mele „neortodoxe” de acţiune. Spunea că nu putea să aibă încredere în mine. Adevărul este că eu eram preocupat de calitatea vieţii cetăţenilor, în vreme ce el năzuia să devină preşedinte. Cele două ţeluri nu se prea potriveau. În consecinţă, a încetat să-mi mai vorbească. Eram nevoiţi să comunicăm prin intermediul viceguvernatorului Whiteshire. Partea cea mai haioasă e că Los Angeles-ul a fost uitat la suplimentările de buget şi Essex n-a mai fost ales guvernator. Doamne, ce copilărie! Politicienii refuză să comunice între ei, uneori chiar şi în familie comunicarea încetează şi ne mai mirăm că totul se duce de râpă! Scuză-mă, Ann. Te felicit că ai reuşit să-l convingi pe domnul George.

Ann se apropie şi se aplecă pe deasupra biroului. Întinse mina dreaptă şi îi atinse mina lui Hood cu vârfurile degetelor.

O atingere caldă şi foarte, foarte feminină.

— Paul, ştiu cum te simţi…

— Ştiu că ştii, încuviinţă Hood. Dacă e cineva care să ştie, tu eşti aceea.

— Trebuie însă să fii convins că nu aveai cum să anticipezi ceea ce s-a întâmplat, urmă Ann.

— Ei, aici greşeşti, o contrazise Hood, retrăgându-şi mâna dintr-a ei. Am dat-o în bară. Eu am dat-o-n bară!

— Nimeni n-a dat-o în bară, Paul, încercă ea să îl liniştească. A fost o situaţie imprevizibilă.

— Nu, o contrazise Hood. A fost o situaţie neprevăzută. Simulăm situaţii de luptă, atacuri teroriste, chiar şi asasinate. Pot să apăs pe un buton pe această tastatură şi pe monitor vor apărea zece variante prin care l-am putea captura sau lichida pe cel mai la modă dintre dictatorii lumii. Procesul de anticipare a unor simple probleme de securitate n-a fost însă inclus în sistemul nostru şi, ca urmare, Martha a fost ucisă.

Ann clătină din cap.

— Chiar dac-am fi trimis nişte oameni care să-i asigure securitatea, tot n-am fi putut evita asasinarea ei. N-ar fi apucat să intervină la timp. Ştii asta la fel de bine ca mine, Paul.

— Da, dar măcar ar fi reuşit să pună mâna pe agresor.

— Poate, acceptă Ann. Dar asta tot n-ar fi readus-o pe Martha la viaţă.

Hood se lăsa cu greu convins. Aveau să ştie mai multe în momentul finalizării anchetei.

— Mai e vreun aspect de care trebuie să ne ocupăm, în ceea ce priveşte relaţiile cu presa? întrebă el, exact în clipa în care telefonul emise două semnale sonore scurte, semn că era apelat pe o linie internă.

Hood aruncă o privire la codul celui care îl suna: era Bob Herbert.

— Nu, nu mai e nimic, spuse Ann.

Îşi muşcă buzele, de parcă ar fi vrut să mai adauge ceva, dar se abţinu.

„Ei bine, adio comunicare”, îşi zise Hood, niţel cinic. Ridică telefonul.

— Da, Bob?

— Paul, cred că am prins un fir, anunţă acesta, pe un ton ce îi vădea preocuparea.

— Dă-i drumul.

— Am interceptat o înregistrare transmisă la un mic post de radio comercial din Tolosa. Ţi-o transmit chiar acum prin Vee-Bee. Deocamdată n-am reuşit să obţinem o confirmare a autenticităţii benzii pe care o vei asculta, dar vom avea rezultatul în cel mult o oră. Vom primi eşantioane dintr-un interviu cu cel care vorbeşte, de la un post de televiziune de limbă spaniolă de la noi. Vom compara vocile pentru a fi siguri, dar instinctul îmi spune că peste cel mult o oră vom şti. Cea dintâi voce pe care o vei auzi e cea a prezentatorului postului, care prezintă înregistrarea ce urma să fie difuzată, continuă Herbert. Cea de-a doua voce e cea a vorbitorului în cauză. Îţi transmit prin e-mail şi traducerea din spaniolă.

Hood îi mulţumi, închise fişierul care conţinea datele despre Serrador şi aduse pe ecran mesajul e-mail al lui Herbert. Apoi apăsă pe tasta care punea în funcţiune programul Vee-Bee. Denumire prescurtată de la Voice-Box, Vee-Bee era echivalentul sonor al mesajelor e-mail. Sunetele erau analizate digital şi curăţate de paraziţi cu ajutorul unui program conceput de Matt Stoll. După această filtrare, sunetele recepţionate prin simulatorul Vee-Bee nu se puteau deosebi cu nimic de ceea ce se putea auzi în realitate. Mulţumită codării digitale, ascultătorul avea posibilitatea de a izola sunetele din fundal de cele din prim-plan, pentru a le reda apoi separat.

Ann ocoli biroul şi se aplecă peste umărul lui Hood. Căldura apropierii ei îi dădu acestuia o senzaţie reconfortantă. Se concentră, citind transcrierea mesajului concomitent cu derularea înregistrării.

„Doamnelor şi domnilor, bună seara!” rosti primul vorbitor. „Întrerupem programul muzical pentru a vă pune la curent cu ultimele ştiri despre explozia care a avut loc astă-seară la bordul unui iaht aflat în golful La Concha. Cu câteva minute în urmă, la sediul postului nostru de radio am primit o casetă. Înregistrarea respectivă ne-a fost adusă de un bărbat care s-a prezentat drept membru al Mişcării Poporului Spaniol. Conform declaraţiilor sale, înregistrarea surprinde o conversaţie care a avut loc la bordul iahtului Veridico, cu câteva clipe înaintea exploziei. Prin difuzarea acestei înregistrări, MPS îşi asumă responsabilitatea atentatului. De asemenea, ea declară că Spania aparţine de drept spaniolilor, nu elitei catalane. Vom difuza integral această înregistrare.”

Urma un comentariu adăugat între paranteze de Bob Herbert: „MPS este o grupare alcătuită din castilieni pur-sânge. În ultimii doi ani, au împărţit manifeste şi au făcut recrutări de noi membri. Au revendicat două atentate teroriste împotriva unor ţinte catalane şi andaluze. Identitatea liderului acestei organizaţii şi dimensiunile ei nu sunt cunoscute.”

Cu fălcile încleştate, Hood continuă să citească traducerea, în timp ce în difuzor răsuna înregistrarea. Ascultă vocea calmă, măsurată, a lui Esteban Ramirez, care expunea intenţiile catalane în privinţa Spaniei şi se mândrea cu implicarea grupului pe care îl conducea în asasinarea Marthei Mackall. Toate acestea, cu amabilul sprijin al deputatului Isidro Serrador…

— Iisuse, murmură Hood printre dinţi. Bob, e cu putinţă să fie adevărat?

— Nu numai că e adevărat, spuse Herbert, dar asta explică şi refuzul lui Serrador de a continua discuţiile cu Darrell şi Aideen. Ticălosul ne-a întins o cursă, Paul.

Hood îşi ridică privirea spre Ann. O mai văzuse supărată de destule ori, în cei aproape doi ani de când se cunoşteau, dar niciodată într-o asemenea măsură. Orice urmă de compasiune i se ştersese de pe chip. Avea buzele strânse şi răsufla zgomotos, pe nas. Ochii îi aruncau fulgere, iar obrajii i se îmbujoraseră.

— Ce vom face, Paul? întrebă Herbert. Însă, înainte de a-mi da un răspuns, te rog să nu uiţi că nici un tribunal spaniol nu se va atinge de un fir de păr din capul unui parlamentar, figură politică marcantă, din pricina unei înregistrări ilegale, făcută de un individ ale cărui mâini sunt, după toate probabilităţile, la fel de murdare ca ale lui Serrador. Vor purta o discuţie îndelungată cu el, îl vor ancheta până vor scoate tot ce vor. Dar, dacă individul are prieteni sus-puşi – şi sunt sigur că are destui! – vor anunţa public că totul a fost o înscenare. Vor face tot ce le va sta în putinţă pentru a pune beţe în roate justiţiei.

— Ştiu, încuviinţă Hood.

— Ştiu că ştii, urmă Herbert. Dar s-ar putea ca aceşti prieteni sus-puşi să-i ofere un târg acceptabil, numai pentru a-i păstra pe alegătorii săi mulţumiţi. S-ar putea să-l lase pur şi simplu să scape basma curată, îngropând afacerea, ori să-i permită să „părăsească” ţara când… nu se uită nimeni. Ceea ce vreau să-ţi dau de înţeles este că ar fi cu putinţă să fim obligaţi să luăm în mâinile noastre responsabilitatea justiţiei. Dacă Serrador se dovedeşte a fi de partea teroriştilor, va trebui să răspundem focului cu foc.

— Am priceput, spuse Hood, adăugind, după un scurt moment de gândire: îl vreau pe ticălosul ăsta, iar dacă nu-l vom putea aduce în faţa justiţiei, mi-aş dori să-l văd mort.

„Ei bine, adio, morală înaltă!” îşi spuse Hood. Se mai gândi câteva clipe. Nu voia să-l lase pe Serrador să scape cu faţa curată. Din nefericire, nu avea decât doi agenţi operativi la faţa locului, Darrell şi Aideen. Şi nu era convins că aceştia aveau să reuşească să rămână cu ochii pe Serrador până în momentul în care echipa de intervenţie sau o altă unitate avea să ajungă la faţa locului, pentru a avea o discuţie cu Darrell în acest sens. Era nevoie de informaţii cât mai exacte, cât mai curând.

— Bob, vreau să aranjezi o supraveghere electronică cât mai precisă a lui Serrador, rosti el într-un târziu.

— S-a făcut deja, răspunse Herbert. Recepţionăm tot ceea ce se comunică de la telefoanele lui de-acasă şi de la birou, tot ceea ce transmite prin fax sau prin e-mail.

— Excelent.

— Ce-ai de gând să hotărăşti în privinţa lui Darrell şi-a lui Aideen? se interesă Herbert.

— Voi sta de vorbă cu Darrell şi-i voi lăsa lui puterea de a decide. El se află în miezul lucrurilor, el trebuie să hotărască. Mai întâi însă aş vrea să discut cu Carol Lanning, să vedem dacă Departamentul de Stat ne poate furniza o imagine de ansamblu asupra a ceea ce se întâmplă în Spania.

— Tu ce crezi, ce se întâmplă, de fapt, acolo? întrebă Ann.

— Sper din suflet să mă înşel, dar mă tem că moartea Marthei şi a celor ce au pus la cale uciderea ei n-a fost doar un simplu avertisment.

— Ce a fost, de fapt? insistă Ann.

Hood o privi în ochi, în timp ce se ridica din fotoliu.

— Aş spune că am asistat la salvele de începere unui război civil.