38

Marţi, ora 11 şi 23 de minute,
Madrid, Spania

Colonelul August se înclinase spre stânga pentru a putea ţinti mai bine piciorul lui Amadori. Glonţul nu reuşi să atingă decât partea superioară a labei piciorului, dar fu de-ajuns. Amadori urlă înăbuşit de sub masca de gaze şi se prăvăli peste generalul-maior. Arma i se descărcă involuntar de sub braţul preotului, trimiţând o rafală în direcţia lui August. Traiectoria gloanţelor se modifică, pe măsură ce Amadori cădea, însă colonelul August se aruncase deja spre stânga, în vreme ce Scott sărise spre dreapta. Urlând şi astupându-şi urechile, preotul căzu în genunchi şi rămase ghemuit. Gloanţele ricoşară din zidul de marmură, fără a răni pe nimeni.

Cei doi americani atinseră solul şi executară o rostogolire perfectă, atingând pardoseala cu un singur umăr şi înclinându-şi capul spre piept. Restul corpului se plie elastic şi cei doi sfârşiră în picioare, cu faţa către direcţia din care se rostogoliseră. Se întoarseră cu repeziciune spre ţintă, în vreme ce restul echipei de intervenţie se risipea în evantai pe coridor, asigurându-se că nici unul dintre soldaţii spanioli nu se dezmeticise. Chiar şi Sondra Devonne se ridicase, deşi era vizibil incomodată de durerea provocată în urma şocului.

În intervalul ce le fusese necesar lui August şi Scott pentru a reveni în picioare, generalul-maior îl apucase pe Amadori, trecându-şi o mână peste pieptul acestuia. Cu un efort, reuşi să-l ridice în picioare. Cei doi bătură în retragere, împroşcând în jur cu gloanţe. Tirul automat îi determină pe membrii echipei de intervenţie să se arunce la pământ şi să se rostogolească în toate direcţiile, în căutarea unui adăpost. De jur-împrejur răsunară ţipetele soldaţilor spanioli aflaţi din întâmplare în calea gloanţelor.

Pe tot parcursul schimbului de focuri, Aideen rămăsese în interiorul Sălii Halebardierilor. Nu fiindcă i-ar fi fost teamă, ci deoarece nu dorea să stea în calea membrilor echipei de intervenţie. Pe de altă parte, voia să-i poată ajuta pe aceştia, în cazul în care vreunul dintre ei ar fi fost doborât. Încercase să o ajute pe Sondra să iasă pe coridor, dar ea insistase, afirmând că îşi revenise. Pentru moment, era posibil ca acesta să fi fost adevărul. Aideen ştia din propria experienţă că durerea constantă provocată de o coastă ruptă sau de o rană uşoară era mai uşor de suportat decât valurile de durere sau durerea crescândă, deoarece mintea era capabilă să îi blocheze efectele, oricât ar fi fost de chinuitoare.

Acum, aflată la adăpostul uşii, Aideen realiză că misiunea ei se schimbase. Amadori se făcuse nevăzut, şchiopătând dincolo de cotitura spre est a coridorului. În acel moment, era singurul dintre membrii echipei care rămăsese în picioare. Dinspre latura vestică a palatului auzi tropăitul distinct al bocancilor milităreşti. Fumul era încă prea dens pentru a-i permite să vadă ceva, dar era limpede că întăririle cerute de Amadori se aflau pe drum. Membrii echipei de intervenţie aveau să fie nevoiţi să detoneze noi grenade pentru a face faţă contraatacului. Iar dacă soldaţii fuseseră alertaţi de imaginile camerelor de supraveghere sau de un apel venit din sala tronului, era posibil să fie echipaţi cu măşti de gaze. Dacă era aşa, echipa de intervenţie urma să aibă destul de furcă, încercând să se retragă. Colonelul August avea să ordone anularea misiunii, în cazul în care avea să considere că şansele de reuşită fuseseră compromise. În acest timp, Amadori avea să reuşească să se pună la adăpost.

În ciuda existenţei sistemului de supraveghere la distanţă, cineva trebuia să-l urmărească pe Amadori. Dacă Aideen avea să păstreze o distanţă acceptabilă, era posibil ca Amadori să nu o repereze. De fapt, existau destule şanse ca acesta să urmărească ceea ce se întâmpla în faţă, nu în urma sa. Da, era posibil să păstreze o distanţă prudentă, apropiindu-se încetul cu încetul de Amadori, până când avea să găsească ocazia de a trage în el. Pe pardoseală se vedea o dâră de sânge, lăsată de rana de la picior a lui Amadori. Putea să o urmeze, ca să nu se rătăcească. Iar dacă generalul avea să se oprească pentru a-şi bandaja rana, avea să fie ocazia potrivită pentru a-i veni de hac.

Aideen aruncă o privire înapoi. Soldaţii spanioli purtau măşti de gaze. August le făcu semn oamenilor săi să se replieze, în vreme ce, împreună cu Scott, trase o rafală de avertisment, care îi determină pe soldaţii spanioli ce se apropiau în goană să-şi caute adăpost.

Aideen înjură. Colonelul August urma să ordone retragerea echipei de intervenţie. Dar ea nu făcea parte dintre membrii acesteia. Nu era obligată să se supună. Totul începuse atunci când un ucigaş plătit deschisese focul asupra ei şi a Marthei Mackall. Acesta părea a fi un deznodământ potrivit.

Aideen inspiră adânc, încercând să domine tremurul care-i cuprinsese picioarele. Aerul filtrat de masca de gaze avea gust de cărbune, dar începuse deja să se obişnuiască. Desprinzându-se din pragul uşii, porni în fugă pe coridorul plin de fum, îndreptându-se spre est, în direcţia în care dispăruse Amadori.