36

Marţi, ora 11 şi 11 minute,
Madrid, Spania

Pentru a ajunge din Sala Tapiseriilor în sala tronului, traseul prevedea ieşirea din culoarul lung şi îngust, ocolirea scărilor şi traversarea Sălii Halebardierilor. În total, distanta nu era mai mare de şaptezeci de metri. Echipa de intervenţie trebuia să o parcurgă într-un timp cât mai scurt, ca nu cumva, alarmat de zgomotul exploziilor, generalul Amadori să aibă timp să se ascundă altundeva.

Pentru Aideen şi pentru cei şapte soldaţi, acţiunea în care se angajaseră venea în contradicţie cu o tradiţie americană veche de două sute de ani. Deşi Statele Unite sprijiniseră sau încurajaseră clandestin încercările de asasinare îndreptate împotriva unor dictatori precum Fidel Castro sau Saddam Hussein, o singură dată în istorie avusese loc o operaţiune militară menită să elimine un conducător străin. Se întâmplase pe 15 aprilie 1986, când avioanele militare americane decolaseră din Anglia cu scopul de a bombarda cartierul general al despotului libian Muammar al-Khadafi. Atacul avusese loc în replică la atentatul terorist cu bombe care distrusese o discotecă din Berlinul de Vest frecventată de soldaţii americani. Kadhafi supravieţuise atacului, iar aviaţia americană pierduse un aparat F-111 şi pe cei doi piloţi ai acestuia. Ca represalii pentru raidul american, trei ostatici fuseseră executaţi de terorişti în Liban.

Colonelul Brett August era conştient de singularitatea misiunii pe care şi-o asumase echipa de intervenţie. În Vietnam, preotul unităţii, „padre” Uxbridge, avea o expresie potrivită pentru astfel de situaţii. Părintele obişnuia să-şi bine dispună asistenţa intitulându-şi predicile cu diverse acronime cu sonoritate militară. El numea ambiguităţile de ordin etic de soiul acesta D.M.F.G., adică Dileme Morale în Felii Groase. Asta însemna că subiectul putea fi rumegat la nesfârşit fără a se ajunge la o concluzie satisfăcătoare din punct de vedere intelectual. În astfel de cazuri, preotul îi sfătuia să facă aşa cum îi îndemna conştiinţa. August îi ura pe tirani. Mai ales pe aceia care îi închideau şi îi executau pe cei care îndrăzneau să nu fie de acord cu ei. Acţiunea în care se implicaseră i se părea un act de dreptate. În chip ironic însă reuşita lor avea să fie pusă pe seama unor patrioţi spanioli loiali regelui, a căror identitate nu avea să fie dezvăluită din motive de securitate. Dacă aveau să dea greş, aveau să fie prezentaţi drept agenţi mercenari angajaţi de clanul lui Ramirez pentru a-i răzbuna moartea.

Când uşa temniţei zbură în ţăndări, membrii echipei de intervenţie descoperiră că dincolo de ea se aflau resturile unei ţesături vechi de trei sute de ani. Partea inferioară fusese sfâşiată de explozie, iar cea superioară încă flutura când cei opt năvăliră în încăpere. Ordinele echipei de intervenţie prevedeau scoaterea din luptă pe timp limitat a celor care le opuneau rezistenţă. Erau, aşadar, pregătiţi să înfrunte un prim val de soldaţi, veniţi să cerceteze cauzele exploziei. Măştile de schi ale membrilor comandoului erau prevăzute cu ochelari de protecţie şi filtre menite să contracareze acţiunea grenadelor cu malononitril pe care le aveau asupra lor soldaţii Scott şi Devonne. Gazul cu acţiune rapidă cauza usturimi ale ochilor şi probleme de respiraţie. În spaţiul închis al încăperilor palatului, gazul emanat de grenade avea să scoată din luptă orice adversar pentru o perioadă de până la cinci minute. Cei supuşi acţiunii sale nu reuşeau, de regulă, să reziste mai mult de un minut şi căutau să ajungă la aer proaspăt cât mai curând cu putinţă. Se înţeleseseră să înainteze în salturi, iar Sondra Devonne şi Scott aveau să declanşeze grenadele una după alta, dacă avea să fie necesar.

Primul val de soldaţi spanioli fu înghiţit de un nor opac de fum negru-gălbui. Căzură în locurile unde se aflau, unii în pragul uşii, alţii în interiorul încăperii. Anticipând ezitarea spaniolilor de a trage orbeşte în norul de fum înecăcios, riscând să-şi rănească tovarăşii, membrii echipei de intervenţie se repeziră fără şovăire, trecură pragul şi începură să înainteze de-a lungul peretelui dinspre sud al coridorului. Intrarea în Sala Halebardierilor se afla drept înainte, pe aceeaşi parte.

Un alt grup de soldaţi le ieşi în întâmpinare, cu armele ridicate. Pupshaw, care făcea pereche cu Scott, se ghemui şi deschise focul, la nivelul genunchilor. Doi soldaţi spanioli se prăbuşiră, iar ceilalţi se retraseră în dreptul uşilor, căutând adăpost. În vreme ce se răspândeau, Scott rostogoli o grenadă de-a lungul culoarului. După un interval de trei secunde, coridorul se umplu de fum. August şi Ishi Honda făcură un salt înainte, urmaţi de Sondra Devonne şi de caporalul Prementine.

Parcurseseră jumătate din distanţa care-i despărţea de Sala Halebardierilor, când August auzi ţipete şi focuri de armă din direcţia în care se îndreptau. De îndată ce, împreună cu Honda, se află în fruntea plutonului, colonelul ridică o mână, dând semnalul de oprire a înaintării. Nu avea de unde să ştie câţi oameni se aflau înăuntru şi nici care era motivul schimbului de focuri. Un lucru era sigur: aveau să fie nevoiţi să neutralizeze întreaga încăpere înainte de a intra. Ridică trei degete, apoi alte două – semnalul trecerii la planul de atac treizeci şi doi – apoi arătă către Devonne şi Scott cu cealaltă mână. Le făcu semn să o ia înainte, plasându-se de-o parte şi de cealaltă a uşii. Cei doi îşi ocupară poziţiile, după care rostogoliră câte o grenadă în interiorul Sălii Halebardierilor.

Pe vremea când lucra ca instructor pentru trupele NATO din Italia, August comparase efectul gazului cu turnarea de apă clocotită într-un muşuroi de furnici. Ţintele se prăbuşeau pe loc şi începeau să se zvârcolească. Aici, la trecerea dintr-o încăpere pe culoar şi apoi din nou într-o altă încăpere, comparaţia cu un muşuroi era cum nu se poate mai potrivită.

August le făcu semn lui Prementine şi Pupshaw, care se alăturară colegilor lor, de-o parte şi de cealaltă a uşii. Din interior se auzeau gemete şi tuse. Aşteptară câteva clipe şi, văzând că nimeni nu părăsea încăperea, August şi Honda intrară. Se ghemuiră de-o parte şi de cealaltă a uşii, cu armele pregătite şi inspectară din priviri încăperea.

August fu luat prin surprindere de ceea ce îi fu dat să vadă: sute de corpuri, în marea lor majoritate ale unor civili şi câţiva militari, se zvârcoleau pe pardoseala Sălii Halebardierilor. Deşi era conştient că gazul nu avea efecte letale, în mintea lui August se succedară imaginile Holocaustului, ale camerelor de gazare din cel de-al doilea război mondial. Un fior de vină îi traversă gândurile: un alt paradox, cum ar fi spus părintele Uxbridge.

Alungă remuşcările, căci nu avea încotro. Din momentul declanşării unei lovituri strategice, nici unul dintre membrii forţei combatante nu-şi putea îngădui să se înduioşeze. Vieţile soldaţilor nu depindeau de împărtăşirea uneia şi aceleiaşi ideologii, ci de devotamentul reciproc.

August îi făcu semn lui Honda să ocolească mulţimea de trupuri căzute prin partea dreaptă. El însuşi, rămânând cu simţurile treze, porni pe partea stângă. Nici unul dintre ei nu se îndepărtă de perete. În marmura din dreptul uşii se vedeau muşcături de gloanţe. În mod evident, soldaţii deschiseseră focul într-acolo în momentul în care grenadele fuseseră azvârlite înăuntru. Deşi nimeni nu părea a fi în stare să lupte, August nu-i scăpă din ochi pe militarii prăbuşiţi. Unul dintre ei ar fi putut să deschidă focul, cu ultimele puteri. Din fericire, nu se întâmplă nimic. Ajungând în dreptul uşii de acces în sala tronului, colonelul August scoase lanterna şi semnaliză, prin două aprinderi succesive, anunţându-i pe ceilalţi că drumul era liber. Sondra Devonne, Aideen şi Prementine intrară, înaintând cu băgare de seamă de-a lungul peretelui, ca şi August şi Honda ceva mai devreme. Soldaţii Pupshaw şi Scott îi urmară.

În timp ce August îi supraveghea pe cei căzuţi, Honda fixă un calup cât unghia de explozibil plastic la baza clanţei uşii. Înfipse în el un detonator termic, declanşându-i mecanismul prin rotirea vârfului. După cinci secunde, încărcătura urma să explodeze. Uşa avea să se deschidă, iar Scott avea să arunce încă o grenadă în interior. Potrivit planurilor, această uşă era singurul acces posibil către sala tronului. De îndată ce toţi cei aflaţi înăuntru aveau să fie scoşi din luptă, echipa de intervenţie avea să intre, pentru a-l găsi pe Amadori.

Când toţi îşi ocupară poziţiile prestabilite, Honda activă detonatorul. Vârful se înroşi şi încărcătura detonă. Uşa fu dată deoparte şi Scott aruncă grenada. Se auziră strigăte şi în direcţia uşii fură trase mai multe focuri, iar pe urmă gazul explodă cu un şuierat sinistru. Împuşcăturile încetară şi locul lor fu luat de gemete şi accese de tuse. Auzindu-le, August le făcu semn lui Prementine şi Sondrei Devonne să intre.

Aflată în frunte, Devonne încasă primul glonţ în piept. Izbitura o făcu să-şi piardă echilibrul; căzu pe spate, lovindu-se de Prementine. Caporalul se retrase, trăgând-o după sine. Ceilalţi îşi reluară poziţiile în defensivă. August ştia că vesta de kevlar împiedicase glonţul să pătrundă în pieptul Sondrei, însă, cu siguranţă, şocul îi fracturase una sau două coaste. Sondra gemea, pradă durerii.

August îi făcu semn lui Scott să arunce o a doua grenadă. Apoi se târî până în dreptul Sondrei şi scoase din buzunarul ei o altă grenadă. În Sala Halebardierilor, gazul începuse să se risipească. Colonelul azvârli grenada spre centrul încăperii. Nu avea la dispoziţie decât două sau trei minute pentru a decide dacă era cazul să continue misiunea sau să renunţe.

August se târî către intrare. Cineva dinăuntru se aşteptase la atacul lor. Respectivul rămăsese îndeajuns de lucid încât să fie în stare să ţintească şi să nimerească în cel dintâi care intrase. Gândurile se succedau cu repeziciune în mintea colonelului. Camerele de supraveghere nu-i oferiseră lui Amadori un răgaz îndeajuns de mare pentru a se adăposti, dar era foarte probabil că generalul ştia de-acum cât de numeroasă era forţa inamică. Pe de altă parte, era posibil ca Amadori să fi avut la îndemână o mască de gaze şi să fi apucat să şi-o pună.

Nu era exclus să fi chemat deja întăriri. Nu-şi puteau permite să mai aştepte. August le făcu semn lui Pupshaw şi lui Scott. Cei trei se postară pe cele două părţi ale uşii. August ridică patru degete, apoi încă unul. Planul patruzeci şi unu prevedea deschiderea focului încrucişat asupra ţintei, în vreme ce al treilea coechipier îi acoperea pe ceilalţi doi. August arătă către sine şi către Pupshaw: ei doi aveau să se ocupe de Amadori. Aveau să pătrundă în încăpere folosind tactica specifică puşcaşilor marini: un soldat avea să facă un salt înainte, rostogolindu-se cu picioarele în faţă, cu arma îndreptată către ţintă. Intrarea sa avea să distragă atenţia celui vizat, permiţând pătrunderea celui de-al doilea, în acelaşi mod. Apoi, amândoi aveau să se ridice în şezut, deschizând focul. Între timp, cel care avea misiunea de a le asigura acoperirea avea să rămână dincolo de pragul uşii, culcat, ţintind la rândul său către adversar.

August arătă din nou către sine. Avea să intre şi să se rostogolească spre stânga, urmat de Pupshaw. Până în momentul în care Scott avea să-şi ocupe poziţia, ei doi urmau să aibă deja ţinta în bătaia armelor.

August se descotorosi de rucsac şi se apropie de uşă. Pupshaw şi Scott îl imitară. August privi către Pupshaw şi încuviinţă din cap. Apoi, cu un salt, se rostogoli în încăpere, înspre stânga. Răsunară împuşcături, dar gloanţele nu-l nimeriră. August îşi ocupă poziţia prestabilită, în timp ce Pupshaw îi urmă exemplul, fără ca Amadori să aibă timpul necesar pentru a-şi reorienta tirul. Amândoi aveau armele aţintite asupra generalului, în clipa în care Scott se rostogoli, la rândul său, ocupându-şi poziţia.

Mâna dreaptă a lui August ţâşni în sus, cu degetele depărtate. Era semnalul convenit cu membrii echipei de intervenţie pentru a nu deschide focul.

Nici unul dintre ei nu apăsă pe trăgaci. August avea în bătaia armei un preot, care tuşea îngrozitor. De la subsuoara dreaptă a acestuia se ivea ţeava unei arme automate, îndreptată către uşă. Dincolo de el se afla un ofiţer superior, care purta mască de gaze. După înălţime şi după culoarea părului, August deduse că acesta era Amadori. Cu mâna stângă, generalul îl apucase de după gât pe preot. În spatele generalului se afla un alt ofiţer – prin ceaţa gălbuie, August îi văzu gradele: era un general-maior. În încăpere se mai aflau alţi şase militari, cu toţii de rang înalt, întinşi pe pardoseală sau prăbuşiţi cu capetele pe o masă lungă de conferinţe.

Generalul îşi ridică şi-şi coborî arma. Le dădea de înţeles nou-veniţilor să se ridice. August clătină din cap. Dacă Amadori avea să deschidă focul, era posibil să îl nimerească pe vreunul dintre ei. Dar nu avea cum să îi scoată pe toţi din luptă. Iar dacă alegea să îl ucidă pe preot, Amadori trebuia să-şi dea seama că el însuşi avea să fie ucis.

Generalul nu stătu prea mult să se gândească, aşa cum, de fapt, se şi aşteptase August. Porni încet înainte, împingându-l pe preot. Mai vârstnicul om al bisericii se deplasa cu greu, însă de fiecare dată când se împleticea, gata să-şi piardă echilibrul, mâna lui Amadori, petrecută pe după grumazul său, îl forţa să se ridice. Generalul-maior îi însoţi, înaintând spate în spate cu Amadori. Pe măsură ce se apropiau, August observă că şi generalul-maior era înarmat. Bănuia că singurul motiv care îi determinase pe cei doi să nu deschidă focul era incertitudinea privitoare la ceea ce îi aştepta dincolo de uşă.

August îi urmări din priviri pe cei trei. Desigur, membrii echipei de intervenţie puteau să îl elimine acum pe Amadori. Dar preţul ar fi fost prea mare de ambele părţi. În astfel de situaţii, cel care trebuia să decidă era comandantul misiunii. Pentru August, era o dilemă asemănătoare unei probleme de şah: merita oare să facă un schimb de piese valoroase? În astfel de situaţii, răspunsul său fusese întotdeauna negativ. Punând în balanţă pregătirea şi agerimea combatanţilor, era de preferat continuarea jocului, aşteptând ca adversarul să facă o greşeală.

August îşi ridică mâna, cu palma îndreptată în jos, îndemnându-şi oamenii să nu întreprindă nimic dacă nu erau provocaţi. Dincolo de uşă, Scott transmise semnalul şi celorlalţi, apoi se retrase, pentru a-i face loc lui Amadori. În clipa în care acesta trecu pragul spre Sala Halebardierilor, întreaga echipă de intervenţie îl luă în cătarea armelor. Singura excepţie fu Prementine, care se ocupa de Sondra Devonne.

Gazul din sala tronului începu să-şi piardă din efect. La semnalul lui August, Scott detonă o nouă grenadă, pentru a asigura retragerea. Se ridicară şi ieşiră, pe urmele generalului. Scott înainta, spate în spate cu colonelul August. Soldatul se deplasa cu faţa către sala tronului, pentru a se convinge că nici unul dintre soldaţii în aparenţă răpuşi de efectul gazului nu avea să se dezmeticească, deschizând focul.

August ştia că nu-şi putea permite să dea frâu liber frustrării, văzând cum Amadori câştiga teren, apropiindu-se de ieşirea care dădea pe coridor. Generalul avusese o mască de gaze la îndemână, o măsură de precauţie rezonabilă. Preşedintele Statelor Unite avea o mască de gaze, ascunsă undeva în Biroul Oval. Măştile de gaze făceau parte din dotarea majorităţii birourilor de pe Downing Street 10. Boris Elţîn avea măşti de gaze în sertarul biroului său şi în maşinile cu care se deplasa. Surpriza fusese alta şi anume că Amadori avusese la îndemână un ostatic. Uciderea sau chiar rănirea unui ostatic era întotdeauna o posibilitate nedorită; uciderea sau rănirea unui preot catolic în Spania ar fi însemnat mai mult de-atât: ar fi fost de-a dreptul un dezastru.

August cântări atent situaţia. Dacă îi îngăduiau lui Amadori să iasă din încăpere, oamenii acestuia ar fi avut toate atuurile pentru a-l apăra. Dacă avea să scape cu bine din acest atac, generalul avea să apară ca un erou în ochii poporului. Dar nu aceasta era cea mai gravă problemă. August habar nu avea dacă şi când aveau să sosească întăririle pe care era foarte probabil că Amadori apucase să le cheme. Şi, dacă acestea aveau să-şi facă apariţia, era foarte posibil să fie dotate cu măşti de gaze.

„La naiba cu prudenţa mea de şahist”, îşi zise August. Sosise momentul să dea şah la rege. Nu-l putea nimeri pe general în cap sau în piept, dar avea şanse să-l lovească în picior, doborându-l. Chiar dacă generalul sau aghiotantul său aveau să riposteze, avea să le ofere celorlalţi membri ai echipei de intervenţie ocazia de a-i elimina.

Îşi ridică degetul arătător de două ori. Numărul unu împotriva numărului unu.

August şi Scott rămăseseră spate în spate. August se întoarse pe jumătate şi-i şopti soldatului, în vreme ce înaintau spre coridor:

— Când am să mă mişc, aruncă-te spre stânga.

Scott încuviinţă.

O clipă mai târziu, August deschise focul.