15

Marţi, ora 2 şi 55 de minute,
San Sebastian, Spania

Familia spaniolă este o instituţie care datează de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Ea este o componentă a aceleiaşi civilizaţii mediteraneene care a dat naştere clanurilor interlope din Sicilia, Turcia şi Grecia. Particularitatea spaniolă constă în faptul că loialitatea membrilor unei familii se manifestă faţă de un patron, de regulă proprietar al unei întreprinderi sau conducător al unei bresle. Pentru a menţine reputaţia patronului nepătată, un număr de angajaţi sunt selectaţi şi antrenaţi pentru a-l proteja sau pentru a pune în aplicare acte de violenţă, sabotaje sau execuţii în dauna rivalilor acestuia. Ţintele de predilecţie sunt, în general, legate de afacerile concurenţilor. Atacurile îndreptate împotriva casei sau rudelor acestora sunt considerate lipsite de etică. Ocazional, membrii familiilor se implică în activităţi de contrabandă sau şantaj, dar acest lucru este destul de rar.

În schimbul serviciilor prestate, membrii familiei sunt răsplătiţi uneori cu anumite avantaje materiale, cum ar fi plata studiilor pentru copiii lor. De regulă însă, răsplata constă în mulţumirile şi stima patronului, care le garantează siguranţa pe viaţă a locului lor de muncă.

În opinia lui Juan Martinez, atacul împotriva iahtului fusese o acţiune lipsită de etică. În mod cert, scopul ei fusese cât se poate de limpede: uciderea cât mai multor membri ai familiei dintr-o singură lovitură. În anii de când lucra pentru Senor Ramirez, Juan nu se dăduse în lături niciodată să folosească violenţa atunci când era nevoie. În cadrul breslei, acţiunile violente aveau drept ţintă, mai ales în primii ani, maşinile, navele sau clădirile rivalilor în afaceri. Se întâmplase, o dată sau de două ori, ca vreun muncitor să fie atacat, dar cei din conducere nu intraseră niciodată în vizorul unor astfel de acţiuni. Cele petrecute în această noapte cereau o ripostă pe măsură. Juan, crescut pe străzile din Manresa, care lucra pentru Senor Ramirez de doisprezece ani, era nerăbdător să le-o plătească celor care îi uciseseră patronul. Mai întâi însă, trebuia să-şi găsească un adversar. Postul de radio părea o alegere bună pentru a începe căutarea lui.

Juan şi trei dintre colegii săi de muncă urcară în maşină şi se îndreptară spre sediul micului post de radio. Acesta era aşezat în vârful unei coline înalte de aproximativ trei sute de metri, una dintre cele trei care străjuiau Golful La Concha, la nord de San Sebastian. Un drum pietruit, îngust ducea până la jumătatea culmii. Mai sus fusese construită o enclavă alcătuită din clădiri luxoase, cu porţi şi garduri înalte, oferind celor ce locuiau acolo o privelişte splendidă.

„Chiar aşa, câte dintre căpeteniile familiilor locuiesc oare aici?” se întrebă Juan, aşezat pe locul de lângă şofer. Ţinea în mână un rucsac pe care îl umpluse la uzină cu tot ce avea să-i fie de trebuinţă. Nu urcase niciodată până aici. Era un om activ, iar superba privelişte a coastei, spectaculoasă şi liniştitoare totodată, invitând la contemplaţie, îl făcea să se simtă nelalocul lui, aşa cum s-ar fi simţit, probabil şi dacă ar fi colindat una dintre grădinile scăldate în lumina lunii, care se întrezăreau dincolo de arabescurile porţilor din fier forjat.

Un drum de ţară îngust, folosit de obicei doar de biciclişti şi de pietoni, prelungea şoseaua către vârful colinei. O meandră a pantei bloca vederea spre golf. Aici, iarba răsărise în petice acum uscate ca iasca, spre deosebire de gazonul îngrijit şi des care mărginea şoseaua. Ajuns aici, Juan îşi reveni, de parcă s-ar fi întors acasă. Privi în lungul drumului spre clădirea scundă din blocuri de granit, înconjurată de un gard înalt de doi metri şi jumătate şi încununat de o împletitură deasă de sârmă ghimpată.

Radio Nacional de Publico, justificându-şi numele răsunător, poseda o staţie de 10 kw ale cărei emisiuni puteau fi recepţionate, spre sud, până la Pamplona, iar spre nord până la Bordeaux, în Franţa. Postul RNP transmitea în timpul zilei obişnuitul program de muzică, ştiri locale şi informaţii meteorologice. Spre seară, programul se adresa cu precădere populaţiei de origine bască. Proprietarii postului de radio erau antiseparatişti convinşi, ceea ce le transformase în ţinta predilectă a atacurilor cu bombe artizanale şi arme de foc. Acesta era motivul pentru care sediul staţiei de emisie fusese construit dintr-un material solid precum bazaltul şi aşezat la o distanţă îndeajuns de mare de gardul fortificat. Antena de emisie se înălţa în centrul acoperişului, pe un schelet din metal, vopsit în roşu şi alb. În vârf, la cincizeci de metri de nivelul solului, o luminiţă roşie clipea intermitent.

Şoferul familiei, Martin, stinsese farurile din timp, în vreme ce se apropiau. Trase pe dreapta la vreo trei sute de metri distanţă de poartă, de cealaltă parte a culmii rotunjite a colinei. Cei patru bărbaţi coborâră din maşină. Juan descărcă din portbagaj o bicicletă, îşi luă rucsacul în spinare şi se stropi pe faţă cu apă, pentru a da impresia că transpirase urcând panta. Picăturile i se prelinseră, precum sudoarea, pe obraji şi mai jos, pe gât. Porni apoi, fără să mai piardă timpul, către poartă. Ceilalţi trei potriviră amortizoarele la ţevile armelor şi îl urmară, lăsându-i un avans de vreo treizeci de metri. Prefăcându-se că gâfâie, Juan tropăi către poartă, străduindu-se să facă zgomot, pentru a se convinge că avea să fie auzit, dar şi pentru a acoperi zgomotul paşilor tovarăşilor săi.

Aşa cum prevăzuse Juan, poarta era păzită de oameni înarmaţi. Erau trei bărbaţi cu puşti, în mod limpede neaparţinând vreunei agenţii profesioniste de pază. Cu siguranţă, fuseseră aduşi aici după transmiterea în eter a înregistrării, pentru a preveni un eventual atac împotriva postului de radio, în prealabil, Juan şi tovarăşii săi căzuseră de acord ca, în eventualitatea în care perimetrul ar fi fost păzit, paznicii să fie eliminaţi simultan şi cât mai discret cu putinţă.

Juan îşi impuse în gând să se relaxeze. Nu-şi putea trăda nervozitatea faţă de ceilalţi. Preluase conducerea acestei operaţiuni şi trebuia să se impună în faţa celorlalţi membri ai familiei.

Ajungând nu departe de poartă, înjură cu voce tare:

— Naiba s-o ia de treabă!

Unul dintre paznici îl auzi. Se apropie în grabă, în timp ce tovarăşii săi aşteptau în umbră, gata să-l acopere.

— Ce vrei? întrebă el.

Era un bărbat foarte înalt, uscăţiv, cu părul negru creţ şi fruntea lată.

Juan nu răspunse imediat, lăsând impresia că ar fi fost descumpănit.

— Aş vrea să ştiu unde naiba mă aflu.

— Dar unde naiba ai vrea să te afli? îl ironiză paznicul.

— Caut campingul Iglesias.

Paznicul râse amuzat.

— Mi-e teamă că te aşteaptă încă o bucată bună de drum, spuse el. Mai exact, va trebui să te întorci şi să o iei către est.

— Cum adică?

Paznicul arătă către dreapta, cu un gest neglijent.

— Campingul pe care-l cauţi nu-i aici, ci pe dealul următor, cel cu…

Din spatele lui Juan răsună o serie de zgomote înfundate, atunci când ceilalţi membri ai familiei deschiseră focul asupra paznicilor. Cei trei se prăbuşiră, luaţi prin surprindere, cu câte o gaură cu margini însângerate în frunte.

În vreme ce tovarăşii săi îl ajungeau din urmă, Juan îşi lăsă deoparte bicicleta, îşi scoase rucsacul şi se apucă de treabă.

Cea mai simplă modalitate pentru a pătrunde în perimetrul staţiei era de a-şi anunţa prezenţa prin interfon şi de a aştepta apoi ca poarta să fie deschisă. În cazul lor însă, această posibilitate era exclusă. Juan scoase din rucsac o bucată de pânză şi o rangă. Tricoul îi era greu de sudoare, iar aerul rece al nopţii îl înfioră, atunci când escaladă până la jumătate porţiunea de gard din stânga porţii.

Legă ranga de bucata de pânză şi, ţinând-o de un capăt, îi făcu vânt peste gard. Pânza – o cămaşă veche – ateriză peste sârma ghimpată. Juan îşi strecură degetele prin ochiurile plasei de sârmă şi apucă un capăt al răngii, trăgând către sine. Legă apoi mânecile cămăşii laolaltă, recuperând ranga. Repetă operaţiunea, de această dată folosindu-se de cămaşa lui Ferdinand, musculosul paznic de noapte al fabricii lui Ramirez, aşa încât sârma ghimpată era acum izolată de două straturi de pânză. În zona de siguranţă astfel creată, cei patru escaladară fără probleme şi aterizară în linişte de cealaltă parte. Aşteptară câteva clipe, pentru a se asigura că nu fuseseră auziţi, apoi se îndreptară tiptil către uşa de metal a clădirii, traversând cu băgare de seamă spaţiul deschis.

Cei trei tovarăşi ai lui Juan erau şi ei înarmaţi cu răngi, iar Ferdinand avea în buzunar un revolver de calibrul 38. Muniţia de rezervă era la îndemână, înfăşurată într-o batistă, pentru ca gloanţele să nu facă zgomot ciocnindu-se între ele. Nu intenţionau să mai ucidă pe nimeni, dar, după cele ce i se întâmplaseră domnului Ramirez, nu aveau să se dea în lături de la nimic care i-ar fi împiedicat să-şi ducă la bun sfârşit misiunea asumată.

Ştiau că uşa avea să fie încuiată şi se pregătiseră corespunzător. Juan, care era cel mai înalt, îşi strecură vârful răngii în spaţiul îngust dintre uşa de metal şi rama acesteia, în partea stângă, sus. Martin se aplecă şi îşi înfipse ranga în colţul din stânga jos. Celălalt, Sancho, vârî ranga în dreptul zăvorului, în vreme ce Ferdinand stătea deoparte, cu arma pregătită, gata să tragă în cazul în care ar fi fost atacaţi.

Împinseră capetele răngilor cât de adânc se putea. Dacă prima încercare eşua, aveau toate şansele ca a doua să le reuşească. Martin lucrase în construcţii şi era de părere că, până şi în eventualitatea existenţei unei duble închizători, balamalele nu erau, mai mult ca sigur, întărite. Un asemenea surplus de metal ar fi dăunat serios calităţii emisiei radio.

La semnalul lui Juan, cei trei împinseră cu putere răngile. Uşa se deschise din prima încercare, rama de lemn a uşii crăpându-se de sus până jos. Ferdinand îi asigură că nu era nici un pericol, aşa încât se repeziră cu toţii înăuntru.

În interior se aflau doar trei oameni. Unul era în cabina de emisie, iar alţi doi, un bărbat şi o femeie, stăteau la masa de mixaj. Conform planului, Martin se îndreptă glonţ spre tabloul electric, pe care îl găsi imediat şi întrerupse curentul. Emisia fu întreruptă înainte ca tipul din cabină să fi apucat să anunţe pe post că staţia era atacată. La lumina celor două lămpi de siguranţă din tavan, care se aprinseseră automat la întreruperea alimentării cu energie a staţiei, Juan şi Sancho năvăliră asupra celor doi ingineri de sunet şi îi doborâră cu câte o lovitură dată cu sete peste ceafă. Căzură, femeia cu un geamăt, iar bărbatul cu un strigăt ascuţit de durere. În timp ce Ferdinand îi ţinea la respect, sub ameninţarea pistolului, Juan intră în cabina de emisie şi se îndreptă calm spre cel aflat la microfon.

— Vreau să ştiu cine v-a dat înregistrarea pe care aţi transmis-o mai devreme, spuse el.

Tânărul bărbos şi subţirel aşezat în faţa microfonului se retrase indignat.

— Te mai întreb o singură dată, rosti Juan, ridicând ranga. Cine v-a dat înregistrarea?

— Nu ştiu cine era, spuse tânărul.

Avea o voce piţigăiată şi plângăreaţă. Îşi drese glasul şi repetă:

— Nu ştiu.

Juan izbi cu ranga în braţul stâng al celuilalt, în dreptul tricepsului. Tânărul deschise gura într-un ţipăt mut şi expiră sonor, apucându-se cu cealaltă mână de locul lovit. În ochii mari i se iviră lacrimi de durere.

— Cine v-a adus înregistrarea? repetă Juan.

Bărbatul încercă să-şi închidă gura, dar dădea impresia că avea dificultăţi în a-şi duce la îndeplinire intenţiile. Se dădu înapoi, cu scaun cu tot, până când spătarul acestuia se lovi de perete, oprindu-i retragerea.

Juan înaintă pe urmele lui. Privi ţintă degetele mâinii drepte a individului, încleştate pe muşchiul strivit de rangă cu câteva clipe în urmă. Ţinti şi ranga se abătu din nou, asupra degetelor de această dată.

Oţelul lovi deasupra ultimei falange. Se auzi un zgomot sec, ca atunci când plesnesc oasele uscate de pui. Bărbatul lăsă să-i cadă mâna în poală. Pielea zdrelită se umflă sub presiunea sângelui acumulat. De astă dată, bărbatul fu în stare să urle.

— Adolfo! ţipă el, cu gura căscată de durere.

— Cine? întrebă Juan.

— Adolfo Alcazar, pescarul!

Tânărul turui fără şovăire adresa unde putea fi găsit acesta, iar Juan îi mulţumi politicos. Apoi ranga şuieră din nou, tăind aerul cu îndeajuns de multă forţă încât să-i rupă falca celui aşezat, care se prăbuşi din scaun. Juan întoarse capul către Martin şi Sancho, care îl imitară, reducându-i la tăcere în acelaşi mod pe cei doi ingineri de sunet. Nu aveau timp să-i percheziţioneze pentru a le confisca telefoanele celulare, iar Juan nu voia să le ofere prilejul de a-l avertiza pe pescar.

Cinci minute mai târziu, cei patru membri ai familiei se aflau din nou în maşină, îndreptându-se către San Sebastian.