47

Marţi, ora 12 şi 45 de minute,
Madrid, Spania

— Purtai o vestă antiglonţ! exclamă Aideen, alergând spre McCaskey.

— Să nu porneşti niciodată la drum fără aşa ceva, rosti McCaskey, strâmbându-se în timp ce ea îl ajuta să se ridice. Am îmbrăcat-o înainte de a porni încoace. După ce Amadori a tras în mine… m-am gândit că ar fi mai înţelept să mă prefac mort şi să aştept o ocazie ca asta.

— Noroc c-am aruncat şi pistolul, nu doar ochelarii, spuse Aideen.

Ferdinand trecu în fugă pe lângă preot. Părintele Norberto rămăsese în picioare lângă uşă, cu privirea aţintită asupra cadavrului lui Amadori. Îngenunche şi începu să rostească o rugăciune pentru cel mort.

— Părinte, nu merită binecuvântarea ta, i se adresă Ferdinand. Haideţi! Trebuie să plecăm de-aici.

Norberto sfârşi rugăciunea. De-abia după ce făcu semnul crucii deasupra generalului se ridică în picioare şi îl privi pe Ferdinand.

— Unde mergem?

— Departe de locul ăsta, îi răspunse Ferdinand. Soldaţii…

— Are dreptate, părinte, interveni Aideen. Nu ştim cum vor acţiona soldaţii. Ar fi bine să nu fim aici când îl vor găsi pe general.

McCaskey se sprijini pe umărul lui Aideen, respirând cu mare greutate.

— Trebuie, de asemenea, să-i dăm de veste şefului despre cele întâmplate, cât mai curând posibil, spuse el. Unde-i restul echipei?

— Au întâmpinat o oarecare rezistenţă în timp ce se retrăgeau, îi răspunse ea.

— Ştii cum am putea ajunge la ei?

Aideen încuviinţă.

— Poţi să mergi?

— Da, dar n-am să vă însoţesc, replică McCaskey. Nu pot să o părăsesc pe Maria.

— Darrell, ai auzit ce spunea Amadori, insistă Aideen. Soldaţii aşteaptă întăriri.

— Ştiu, spuse McCaskey, cu un surâs obosit. E un motiv în plus să n-o las singură pe Maria.

— Nu va fi singur, i se adresă părintele Norberto lui Aideen. Voi rămâne şi eu aici.

Aideen îi privi lung, prin fantele măştii.

— N-avem timp de discuţii. Voi da de veste celor de-afară. Voi trei, aveţi grijă de voi.

McCaskey îi mulţumi. În timp ce ea se întoarse şi porni în fugă spre casa scărilor, McCaskey se împletici către preot.

— Îmi pare rău, rosti el în engleză, arătând către cadavrul lui Amadori. Trebuia să fac ceea ce am făcut.

Norberto nu-i răspunse.

Ferdinand îşi vârî arma la centură.

— Mă duc să-l caut pe prietenul meu, Juan, spuse el, iar apoi se întoarse către McCaskey, adăugind: Vă mulţumesc, domnule, pentru că aţi scăpat Spania de un viitor caudillo.

McCaskey nu înţelese pe deplin spusele lui Ferdinand, dar percepu esenţa cuvintelor sale.

— De nada, răspunse el. Pentru puţin.

Deodată părintele Norberto îl apucă de umăr pe Ferdinand, strângând cu putere.

— Padre? făcu Ferdinand, uimit.

— Prietenul tău e acolo, spuse Norberto.

Avea lacrimi în ochi atunci când adăugă, arătând către salonul de muzică:

— E mort.

— Juan e mort? Sunteţi sigur?

— Sunt sigur, încuviinţă Norberto. Eram alături de el când şi-a dat sufletul. Eram lângă el când şi-a mărturisit păcatele. A murit împăcat.

Ferdinand închise ochii.

Norberto îşi spori strânsoarea.

— Oricine are dreptul la iertare, fiule, indiferent dacă a ucis un om sau milioane de oameni.

Preotul îi dădu drumul lui Ferdinand şi îi întoarse spatele, îndreptându-se spre McCaskey. Americanul şchiopătase către uşă şi cerceta cu prudenţă cele ce se întâmplau afară. Nu înţelesese mare lucru din schimbul de replici al celor doi, dar dedusese că nu era deloc plăcut.

— Ce credeţi c-ar trebui să facem? întrebă Norberto.

— Nu ştiu, mărturisi McCaskey.

Privi către soldaţi, care aveau şi ei ochii aţintiţi spre uşă. Întăririle tocmai îşi făcuseră apariţia la o altă ieşire, înspre colţul curţii. McCaskey observă că nou-veniţii purtau măşti de gaze. Probabil că făcuseră parte din grupul care se confruntase cu echipa de intervenţie.

Din nou, McCaskey se simţi neajutorat. Era posibil ca pândarii Interpolului să nu-şi fi dat seama că Amadori era mort şi că o intervenţie a forţelor de poliţie locale ar fi fost de-ajuns pentru a pune capăt revoluţiei. Mai ales dacă demonstraţia de forţă ar fi avut loc înainte ca soldaţii să apuce să-şi găsească un nou lider.

— Aş putea încerca să le vorbesc, sugeră Norberto. Le-aş spune că nu mai au nici un motiv să lupte mai departe.

— Nu cred că v-ar asculta, clătină din cap McCaskey. S-ar putea să băgaţi spaima în câţiva dintre ei, dar nu i-aţi convinge pe toţi. N-ar fi de-ajuns ca să ne salveze.

— Trebuie să încerc, spuse Norberto.

Îl ocoli pe McCaskey şi trecu pragul uşii. McCaskey nu încercă să-l oprească. Nu credea că soldaţii ar fi făcut vreun rău unui preot. Şi, dacă intervenţia lui îi ajuta să mai câştige un minut sau două, merita să-l lase să încerce. În situaţia în care se aflau, orice soluţie i se părea bine venită.

McCaskey nu ştia ce avea să se întâmple cu mişcarea condusă de Amadori după moartea acestuia. Însă, văzându-i pe soldaţii care se regrupau de-a lungul laturii sudice a curţii, îşi închipui destul de limpede care avea să fie soarta sa, a Mariei şi a prizonierilor din palat.

Aveau să devină pioni într-una din cele mai periculoase şi mai dramatice situaţii ce implicau luarea de ostatici din tot acest secol.