48

Marţi, ora 6 şi 50 de minute,
Washington, D.C.

— Mesaj de la echipa de intervenţie, anunţă Bob Herbert.

Acesta rămăsese de veghe lângă telefonul din biroul lui Paul Hood, în vreme ce directorul Centrului de Comandă şi Rodgers se aflau în teleconferinţă cu şeful Securităţii Naţionale Burkow şi cu Garcia Abril, ambasadorul Spaniei la Washington. Juristul Lowell Coffey şi Ron Plummer erau şi ei prezenţi în birou.

Ambasadorul îi informă pe cei din Washington că prim-ministrul Spaniei şi regele luaseră decizia îndepărtării din funcţie a generalului Amadori. Prerogativele acestuia fuseseră încredinţate generalului Garcia Somoza, care se afla în acest moment în drum spre Madrid, venind de la Barcelona. Între timp, forţele de poliţie locale, cărora li se adăuga detaşamentul de elită Guardia Real de la Palacio de la Zarzuela, se pregăteau să lanseze un contraatac pentru cucerirea palatului.

Hood preluă apelul echipei de intervenţie imediat, prin mijlocirea sediului Interpol de la Madrid. Comută pe amplificare, astfel încât discuţia să poată fi auzită de toţi cei aflaţi în încăpere. Lipsa oricărui mesaj sporise la maximum încordarea, mai ales după ce observatorii Interpolului şi supravegherea prin satelit raportaseră împuşcături şi explozii de grenade lacrimogene în diverse părţi ale perimetrului palatului. Hood se temea ca nu cumva intervenţia poliţiei să aibă loc înainte de retragerea comandoului.

— Ne retragem la vestiare, rosti August, de îndată ce Hood obţinu legătura. Am ieşit din galerie şi ne aflăm iarăşi pe stradă.

Chipurile celor din încăpere se înseninară şi îşi ridicară cu toţii pumnii, în semn de victorie. Hood îi informă pe Burkow şi pe ambasadorul Abril despre cele aflate.

— Excelent, exclamă el, amintindu-şi că, de vreme ce se aflau din nou pe teren deschis, August avea să fie obligat să-şi dea raportul în codul convenit, inspirat din jargonul sportiv. Vreun rănit?

— Accidentări uşoare, răspunse August. Avem însă o problemă. Antrenorul a ieşit pe teren, ca să-şi aducă acasă doamna. Şeful acesteia l-a însoţit. Antrenorul n-a păţit nimic, dar ceilalţi au fost accidentaţi. Suntem de părere că intervenţia medicului e absolut necesară.

— S-a înţeles, spuse Hood.

McCaskey era cel desemnat drept „antrenor”. August îl anunţa că acesta şi Luis pătrunseseră în palat pentru a o salva pe Maria şi că rănile lui Luis şi ale Mariei le puneau viaţa în pericol.

— Încă ceva, adăugă August. Când am încercat să-l scoatem din joc pe căpitanul echipei adverse, am întâmpinat o rezistenţă serioasă din partea atacanţilor rivali. Antrenorul a fost cel care, în cele din urmă, a reuşit să-l placheze.

Hood şi Rodgers schimbară priviri pline de înţelesuri. McCaskey era cel care reuşise să-l elimine pe Amadori. Nu acesta fusese planul stabilit iniţial. Însă Hood avusese prilejul să constate mai de mult că echipa sa – Herbert, Rodgers şi mai ales McCaskey – se pricepea de minune să improvizeze.

— Părerea noastră e că antrenorul n-ar trebui să mai rămână în incinta stadionului, continuă August. Nu vrem ca suporterii echipei adverse să-l ia la întrebări. Vrei să mergem să-l luăm de-acolo?

— Nu, răspunse Hood.

Oricât de pricepuţi ar fi fost membrii echipei de intervenţie, Hood refuza să-i trimită într-o nouă misiune înainte de a le da prilejul să se odihnească, mai ales în condiţiile în care poliţia se pregătea să intervină.

— Unde se află antrenorul şi oamenii lui? întrebă Hood.

— Antrenorul se află la poarta B1, veni răspunsul lui August Doamna şi cu şeful ei sunt în rândul V5, scaunele unu şi trei.

— Prea bine, spuse Hood. Ţi-ai făcut treaba, atacantule, acum e timpul să te întorci acasă. Discutăm de îndată ce vei ajunge.

Herbert îşi apropiase scaunul cu rotile de computer şi tasta coordonatele de pe hartă pe care le transmisese August. Ceru computerului o imagine actualizată luată prin satelit. Stephen Viens îi conectase direct la transmisia satelitului, iar imaginea solicitată fu afişată pe ecran în mai puţin de cincisprezece secunde.

— Îi am în imagine pe Maria şi pe Luis, anunţă Herbert.

Mări imaginea, astfel încât să aibă o perspectivă asupra întregii curţi.

— Văd, de asemenea, vreo treizeci de soldaţi care par gata să întreprindă ceva.

Rodgers îi puse la curent pe Burkow şi pe Abril în legătură cu situaţia creată. Între timp, Lowell Coffey se apropie de automatul de cafea şi îşi umplu o cană.

— Paul, dacă Amadori e mort, e posibil ca soldaţii să nu se grăbească să tragă în ai noştri sau în oricine altcineva s-ar mai afla în palat, sugeră Coffey. Vor prefera să-i ţină drept ostatici, folosindu-i ulterior pentru a-şi negocia amnistierea.

— Pe care o vor obţine, după toate probabilităţile, urmă Plummer. Oricine va sfârşi prin a conduce Spania nu va avea nici un interes să îşi atragă antipatia eventualilor susţinători ai autorilor loviturii.

— Aşadar, în cazul în care autorităţile nu vor ataca, vom avea probabil timp pentru a-i scăpa pe toţi, inclusiv pe Darrell, continuă Coffey raţionamentul. Soldaţii nu au nimic de câştigat dacă îi împuşcă.

— McCaskey e o excepţie, îi atrase atenţia Herbert. Colonelul August are dreptate. Dacă soldaţii din curte află că el l-a ucis pe Amadori, vor dori să se răzbune. Mai presus de orice altceva.

— De unde ar putea să afle că el l-a ucis pe general? întrebă Coffey.

— Din înregistrările camerelor de supraveghere, explică Herbert, aducând pe monitor planul palatului. Ia uite unde se află.

Coffey şi Plummer se apropiară de monitor. Rodgers rămăsese la telefon cu Burkow şi cu ambasadorul spaniol.

— Sunt camere de supraveghere la ambele capete ale coridorului, explică Herbert E posibil ca acţiunea lui Darrell să fi fost înregistrată. Când vor descoperi cadavrul generalului, soldaţii vor avea, poate, ideea să arunce o privire pe înregistrări, pentru a afla ţine l-a ucis.

— Există vreo posibilitate de a şterge banda, printr-o interferenţă electronică? întrebă Coffey.

— Un avion zburând la joasă înălţime ar putea direcţiona un impuls electromagnetic pentru a distruge înregistrările, dar soluţia asta ar cere timp, spuse Herbert.

Rodgers apăsă pe butonul de întrerupere a sonorului şi se ridică de lângă telefon.

— Domnilor, mă tem că va fi imposibil să acţionăm în intervalul de care dispunem, anunţă el.

— Cum adică? întrebă Hood.

— Interpolul l-a anunţat pe prim-ministrul spaniol despre succesul echipei de intervenţie, spuse Rodgers. Ambasadorul tocmai mi-a dat de veste că intenţia autorităţilor este de a da ordin poliţiei să intervină înainte ca forţele rebele să aibă ocazia să se regrupeze.

Herbert înjură.

— Care este consemnul primit de poliţie, în cazul în care soldaţii ar lua ostatici? vru să afle Hood.

Rodgers clătină din cap.

— Nu vor exista nici un fel de ostatici, spuse el. Guvernul spaniol nu vrea să le ofere rebelilor – acesta e termenul pe care îl întrebuinţează ei – un forum de exprimare şi, astfel, posibilitatea de a rămâne în centrul atenţiei.

— Sincer să fiu, nu-i pot condamna, spuse Herbert

— Eu da, câtă vreme unul dintre oamenii mei se mai află încă în incinta palatului, izbucni Hood iritat. Am făcut o treabă pe cinste pentru ei…

— Iar acum ei mărşăluiesc pe drumul pe care noi l-am pavat, acţionând potrivit intereselor ţării lor, continuă Rodgers ideea. Preşedintele ne-a încredinţat misiunea de a reda Spania conducătorilor ei legitimi. Nu au existat nici un fel de garanţii, Paul, în ceea ce priveşte atitudinea pe care urmau să o adopte respectivii conducători după ce îşi vor fi recăpătat puterea.

Hood îşi îndepărtă scaunul de birou şi se ridică. Îşi puse mâinile în şolduri, iar apoi se apropie de poliţa de lângă televizor şi îşi luă o cană de cafea.

Rodgers avea dreptate. Existau destule şanse ca prim-ministrul spaniol şi poate chiar regele să nu supravieţuiască acestei situaţii catastrofale. Ei nu acţionau în propriul lor interes, ci încercau să menţină unitatea Spaniei. Pe termen lung, acest lucru avea să se dovedească în beneficiul Europei şi al Statelor Unite. Nici o ţară cu populaţie multietnică n-ar fi avut de câştigat de pe urma divizării Spaniei în mai multe republici.

Dar nu acţiunile prim-ministrului şi regelui îl deranjau pe Hood. Îl irita atitudinea lor de genul „De-acum preluăm noi comanda!” după ce partea cea mai grea trecuse. Cum rămânea cu vieţile sacrificate pentru a îndrepta nelegiuirea petrecută în timp ce ei ar fi trebuit să stea de veghe?

— Paul, e foarte posibil ca guvernul spaniol să nu cunoască rolul lui Darrell în desfăşurarea acţiunii, argumentă Rodgers. Probabil presupun că echipa de intervenţie a pătruns în obiectiv şi a acţionat conform planului.

— Nici măcar nu s-au ostenit să ne întrebe.

— Chiar de-ar fi făcut-o, asta n-ar schimba cu nimic lucrurile, urmă Rodgers. Nimic nu mai poate fi schimbat. Guvernul nu-şi poate permite să ne acorde un răgaz pentru a găsi o soluţie, fiindcă nu-şi poate permite să le ofere timp rebelilor.

Hood reveni cu cafeaua la biroul său.

— Am mai trecut prin astfel de situaţii, spuse Herbert. E o adevărată porcărie ce se întâmplă. Însă Darrell nu-i un începător. Poate că se va prinde cum stau lucrurile şi va reuşi să ajungă, împreună cu ceilalţi, la adăpost, înainte de încheierea ostilităţilor.

— Le-am spus celor de la Interpol în ce situaţie ne găsim, spuse Rodgers. Nu le-am zis care-a fost rolul lui Darrell în întreaga acţiune. Le vom putea povesti totul mai târziu, când, cu puţin noroc, îl vom şti aici, lângă noi.

— Mda, făcu Herbert. Atunci ne vom distra de minune negând că ar fi călcat vreodată în palat.

— I-am informat care este localizarea exactă a lui Darrell, Maria şi Luis şi i-am avertizat că vor avea nevoie de îngrijiri medicale, continuă Rodgers. Să sperăm că mesajul va reuşi să treacă de obstacolele birocraţiei.

Hood se aşeză.

— „Probabil”, „poate” şi „să sperăm”. Presupun că există şi cuvinte mai rele decât astea.

— Sunt destule, îi răspunse Herbert. Ce zici de „niciodată”, „imposibil” şi „moarte”?

Hood îl privi lung, iar apoi îşi îndreptă ochii spre ceilalţi. Avea să-i fie dor de oamenii aceştia, după ce demisia sa avea să intre în vigoare. Erau patrioţi devotaţi şi buni profesionişti. Nu aveau să-i lipsească însă deloc aşteptarea încordată şi suferinţa. De acestea avusese parte îndeajuns, cât pentru o viaţă întreagă.

Nu aveau să-i lipsească nici singurătatea şi sentimentul de vinovăţie. Dorinţa faţă de Nancy Bosworth, în Germania şi Ann Farris, la Washington. Niciodată nu-şi dorise ca viaţa sa să însemne astfel de flirturi lipsite de sens.

Hood realiză că spera, în adâncul sufletului, ca Sharon să se fi răzgândit. Poate că se hotărâse să se întoarcă acasă. Era nevoit să recunoască adevărul spuselor lui Herbert. „Speranţa” e oricând de preferat lui „niciodată”.