23

 

Luni, ora 22 şi 45 de minute,
Washington, D.C.

 

Apelul telefonic primit din partea consilierului pentru Siguranţa Naţională, Steve Burkow, fu pe cât de scurt, pe atât de surprinzător.

— Preşedintele intenţionează să anunţe o schimbare radicală în politica administraţiei faţă de Spania, îl informă Burkow pe Paul Hood. Eşti aşteptat la unsprezece şi jumătate, în celula de criză de la Casa Albă. Şi încă ceva. Ai vrea, te rog, să ne transmiţi ultimele informaţii şi raportul privind situaţia militară?

Trecuse mai puţin de o oră de la teleconferinţa Secretarului General al Naţiunilor Unite, Manni. Hotărârea luată atunci presupunea menţinerea stării actuale de lucruri. Hood reuşise să se întindă şi să aţipească niţel. Se întrebă ce anume putea determina o modificare atât de radicală într-un interval atât de scurt.

Hood confirmă dorinţa sa de a fi prezent la timp, potrivit convocării. Apoi închise telefonul şi intră în baia minusculă a biroului personal. Închise uşa. Alături de întrerupător se afla un post telefonic. Hood se stropi cu apă rece, ca să se învioreze, iar apoi îl sună pe Bob Herbert. Asistentul acestuia îi spuse că Herbert tocmai discuta cu Darrell McCaskey şi întrebă dacă era vorba de o urgenţă. Hood îi răspunse negativ şi îi transmise lui Herbert să îl sune de îndată ce va fi terminat discuţia cu McCaskey.

Hood sfârşise spălatul pe faţă şi tocmai îşi aranja cravata când telefonul începu să sune pe linia internă. Hood se bucură să-l audă. Asemenea unei păsări de pradă atrasă de un vânat uşor, mintea sa revenea mereu la Sharon şi la copii. Nu ştia de ce – oare încerca să se autopedepsească? – dar acum nu voia să-i stea gândurile la ei. Când o criză e pe punctul să izbucnească, nu e momentul cel mai potrivit pentru a-ţi regândi viaţa şi ţelurile.

Hood apăsă pe butonul de amplificare al telefonului şi se rezemă de chiuveta de inox.

— Aici Hood.

— Paul, sunt Bob, rosti Herbert. Urma să te sun oricum.

— Ce veşti ai de la Darrell?

— E destul de urâtă treaba, spuse Herbert. Supravegherea BNR a confirmat informaţia conform căreia patru elicoptere, trimise, se pare, de generalul Amadori, au atacat fabrica Ramirez la ora locală 5 şi 20 de minute. Aideen Marley şi Maria Comeja s-au aflat în parcarea fabricii, pitite în maşina lor, pe tot parcursul asaltului. Soldaţii spanioli au împuşcat aproximativ douăzeci de oameni înainte de a prelua controlul asupra obiectivului şi de a-i încercui pe cei rămaşi. După spusele lui Aideen, care a rămas în maşină şi a păstrat contactul cu Darrell, Maria s-a predat soldaţilor. Speră să poată afla locul unde se află Amadori şi să ne poată transmite, într-un fel sau altul, această informaţie.

— Aideen se află cumva în pericol iminent?

— Nu cred, răspunse Herbert. Trupele ignoră deocamdată parcarea. După părerea ei, vor să-i adune pe toţi cei aflaţi în hală şi s-o întindă de-acolo.

— Cum rămâne cu Maria? vru să afle Hood. Va încerca să-l oprească pe Amadori?

Ştia că la Casa Albă fuseseră, cu siguranţă, transmise deja aceste informaţii, măcar parţial. Probabil că acesta era unul dintre motivele şedinţei la care fusese convocat cu atâta grabă. Mai ştia, de asemenea, că preşedintele avea să-i pună, la rândul său, aceeaşi întrebare.

— Sincer să fiu, habar n-am, recunoscu Herbert. De îndată ce voi fi pus receptorul în furcă, am să o întreb pe Liz despre antrenamentul psihologic pe care l-a făcut cu Maria în perioada cât a fost aici. Poate ne oferă vreo idee.

— Ce părere are Darrell? întrebă Hood nerăbdător. Dacă e cineva care s-o cunoască îndeaproape pe Maria Comeja, el e acela.

Hood nu punea preţ prea mare pe studiile psihanalitice. Intuiţia şi sentimentele valorau de o mie de ori mai mult decât un studiu rece, impersonal.

— Care bărbat e în stare să cunoască efectiv o femeie? întrebă retoric Herbert, în loc de răspuns.

Hood fu gata să-i spună colegului său să-l scutească de filosofia asta de doi bani, dar mintea îi fugi la Sharon. Tăcu. Herbert avea dreptate.

— Am să-ţi răspund totuşi la întrebare, continuă Herbert. Darrell spune că Maria nu s-ar da în lături să-l ucidă pe Amadori. E foarte hotărâtă în tot ce face. Darrell spune c-ar fi capabilă să-i sfâşie carotida cu un vârf de creion ori cu o agrafă de birou. Mai spunea şi că a observat că, deşi îi detesta metodele barbare, Maria părea să-l admire pe general pentru curajul şi forţa de care a dat dovadă.

— Şi ce înseamnă asta?

— S-ar putea să se gândească prea mult înainte de a acţiona, explică Herbert. Ar putea să ezite şi să rateze ocazia care i s-ar putea oferi.

— Crezi că i s-ar putea alătura? întrebă Hood.

— Darrell spune că nu. Categoric nu, adăugă Herbert.

Hood nu era la fel de sigur de acest lucru, dar hotărî să-i dea crezare, de astă dată, lui Darrell. Herbert nu mai aflase nimic nou despre moartea lui Serrador şi nici nu deţinea încă o confirmare a implicării acestuia în asasinarea Marthei. Continua să se ocupe însă de aceste lucruri. Hood îi mulţumi şi îl rugă să transmită ultimele date la cabinetul preşedintelui. Apoi îşi luă haina şi porni spre Casa Albă.

Traficul era destul de răzleţ la această oră târzie, astfel încât avu nevoie de mai puţin de o jumătate de oră pentru a ajunge la destinaţie. Ieşi de pe Constitution Avenue, cotind pe 17th Street, apoi o luă la dreapta pe sensul unic de pe E Street. Coti din nou la stânga şi ajunse la poarta de sud-vest a Casei Albe. Se legitimă, parcă maşina şi intră în clădire prin Aripa de Vest. Străbătu cu paşi grăbiţi coridoarele largi.

În orice stare de spirit s-ar fi aflat, oricât de gravă ar fi fost criza cu care se confrunta, oricât de cinic s-ar fi străduit să fie, Hood era de fiecare dată tulburat de măreţia istorică a Casei Albe. Locul acesta era un nexus al trecutului şi al viitorului. Doi dintre Părinţii Fondatori ai naţiunii trăiseră aici, în aceste încăperi. Din acest loc, Lincoln păstrase unitatea ţării şi o consolidase. Cel de-al doilea război mondial fusese câştigat tot de aici. În această clădire se luase hotărârea cuceririi Lunii. Atunci când înţelepciunea, curajul şi viclenia se combinau în doza corectă, din acest lăcaş, naţiunea şi chiar întreaga lume puteau fi determinate să împlinească orice vis. De câte ori se afla aici, Hood nu se putea gândi la slăbiciunile liderilor naţiunii. Simţea doar un elan nebănuit, plin de speranţă, animat de focul nestins al puterii.

Coborî cu ascensorul principal la primul nivel subteran. Dedesubt se mai aflau alte patru niveluri. Ele erau ocupate de un centru de comandă, o infirmerie, un adăpost pentru preşedinte şi apropiaţii săi şi o cantină. Hood fu întâmpinat de un tânăr ofiţer din serviciile de pază, care îi verifică amprentele digitale cu ajutorul unui miniscanner cu laser. Când dispozitivul emise un sunet acut, lui Hood îi fu îngăduit să treacă de punctul de control, printr-o poartă detectoare de metale. Un asistent al preşedintelui îl aştepta aici pentru a-l conduce în celula de criză, o încăpere având pereţii acoperiţi cu lambriuri de lemn.

Steve Burkow era deja acolo, la fel şi impozantul şef al statului-major interarme, generalul Vanzandt. Carol Lanning îi ţinea locul secretarului de stat Av Lincoln, aflat într-o vizită în Japonia. Mai era de faţă şi Marius Fox, noul director al CIA. Fox era un bărbat trecut de patruzeci de ani, de înălţime medie, nu foarte corpolent. Îşi purta părul negru tuns scurt şi se îmbrăca întotdeauna foarte elegant. În buzunarul de la piept avea mereu o batistă de culoare deschisă, care nu reuşea însă niciodată să-i lumineze privirea întunecată. Era genul de om căruia se vedea limpede că-i plăcea munca sa mai mult decât orice altceva.

„Dar e nou în funcţie”, îşi zise Hood cinic. Era interesant de văzut cât timp avea să treacă până când Fox avea să se lase copleşit de birocraţie şi de tensiunea implicată de funcţia sa.

În centrul încăperii puternic luminate se afla o masă lungă de conferinţe, din lemn de mahon. Câte un post telefonic securizat STU-3 şi un monitor a cărui tastatură culisa de sub masă erau poziţionate în dreptul fiecăruia dintre cele zece fotolii. Sistemul computerizat era autonom. Orice fel de date sau programe, chiar cele provenite de la Departamentul de Stat sau Departamentul Apărării, erau devirusate cu grijă înainte de a fi introduse în sistem. Pe pereţi atârnau hărţi detaliind poziţiile trupelor Statelor Unite şi ale altor ţări pe glob; steguleţele colorate marcau posibilele zone de conflict. Steguleţele roşii indicau crize deja existente, iar cele verzi zonele cu potenţial conflictual. În Spania nu fusese plasat nici un steguleţ; doar în largul coastelor fusese înfipt unul verde. Se părea că schimbarea atitudinii administraţiei nu prevedea intervenţia terestră a trupelor americane în regiune. Steguleţul verde din larg era, după toate probabilităţile, portavionul trimis în scopul unei eventuale evacuări în caz de necesitate a oficialilor americani.

Nimeni din cei prezenţi nu apucă nici măcar să-l salute pe Hood, înainte ca preşedintele să-şi facă apariţia.

Preşedintele Michael Lawrence era înalt, iar statura, la fel ca vocea, îi dădea o alură foarte… prezidenţială. Lawrence deţinea acea rară combinaţie care îi e necesară unui lider adevărat, între farmec, carismă şi calm. Îşi purta părul ceva mai lung dat pe spate, iar rezonanţa glasului său, adăugată acestui aspect oarecum dramatic, îl făcea să semene cu Marc Antoniu, perorând pe treptele senatului roman. Pe de altă parte însă, Michael Lawrence arăta cu mult mai obosit decât în ziua în care îşi preluase funcţia. Era tras la faţă, ochii îi erau încercănaţi, iar părul părea a fi argintiu, fiind mai mult alb decât încărunţit. Era o situaţie prin care treceau majoritatea preşedinţilor, deşi nu întotdeauna tensiunea funcţiei enorm de importante era aceea care îi îmbătrânea, ci conştiinţa faptului că vieţile unor oameni erau profund şi permanent afectate de fiecare decizie luată de ei. Acestor factori li se adăugau fluxul continuu de crize izbucnite în zori sau în miez de noapte, extenuantele călătorii peste hotare şi, în plus, ceea ce Liz Gordon numea „efectul posterităţii”: dorinţa de a-şi asigura un loc confortabil, un rol pozitiv în cărţile de istorie, păstrând totodată stima celor care îi aleseseră. Era o povară emoţională şi intelectuală uriaşă, cu care puţini dintre oameni ajungeau să se confrunte.

Preşedintele le mulţumi tuturor pentru prezenţă şi se aşeză. În vreme ce-şi turna o ceaşcă de cafea, îi prezentă lui Hood condoleanţe pentru moartea Marthei Mackall. Preşedintele deplânse pierderea unei tinere talentate, cu un mare viitor în diplomaţie şi anunţă că încredinţase deja cuiva sarcina organizării unei slujbe comemorative discrete în memoria ei. Hood îi mulţumi. Preşedintele Lawrence se pricepea de minune la relaţiile cu oamenii şi, ceea ce era mai important, credea sincer în ceea ce spunea.

Apoi abordă fără nici o altă introducere criza curentă. Schimbarea de viteză era un alt lucru la care se pricepea de minune.

— Tocmai am încheiat o teleconferinţă cu vicepreşedintele şi cu ambasadorul Spaniei, Senor Garcia Abril, anunţă preşedintele, care sorbi o gură de cafea înainte de a continua. După cum ştiţi probabil cu toţii, situaţia din Spania e foarte confuză din punct de vedere militar. Poliţia a reuşit să înăbuşe unele revolte, ignorându-le însă cu totul pe altele. Carol, vrei să ne dai câteva amănunte în această privinţă?

Lanning încuviinţă şi îşi consultă însemnările înainte de a începe să vorbească:

— Poliţia şi armata au ignorat atacurile castilienilor împotriva altor grupări etnice, spuse ea. Bisericile din întreaga ţară sunt literalmente asaltate de mii de oameni care vin să ceară adăpost preoţilor.

— Reuşesc să facă faţă? întrebă Burkow.

— Au reuşit, până în momentul în care mulţimea a devenit mult prea numeroasă în anumite locuri, răspunse ea, răsfoindu-şi hârtiile. Astfel de cazuri sunt parohia Maria Reina din Barcelona şi Iglesia del Senor din Sevilla. Preoţii s-au văzut nevoiţi să blocheze uşile şi să refuze accesul oricui altcuiva, în câteva cazuri a fost chemată poliţia pentru a risipi mulţimile care asaltau bisericile. Trebuie să adaug că astfel de solicitări au fost condamnate într-o declaraţie neoficială de către Vatican, deşi în cursul zilei de azi urmează să emită o declaraţie publică prin care îndeamnă publicul să dea dovadă de „cumpătare şi compasiune”.

— Mulţumesc, rosti preşedintele. Se pare că Spania este condusă la ora aceasta de trei facţiuni diferite. După spusele ambasadorului Abril – care a fost foarte sincer în discuţia pe care am avut-o – reprezentanţii din parlament muncesc pe brânci în circumscripţiile lor electorale, cerându-le alegătorilor să-şi vadă de treabă şi să nu participe la nici un fel de conflict. Sunt dispuşi să promită oamenilor orice, în schimbul sprijinului pe care speră să-l obţină după soluţionarea crizei. Cu toţii sunt dornici să adune mase mari de votanţi, care ar putea fi folosite drept pârghii în negocierile ce vor avea loc pentru formarea noului guvern.

— Vă referiţi la formarea unui nou guvern în cadrul sistemului actual? întrebă Lanning. Sau ar fi vorba de un guvern nou în cadrul unui regim cu totul schimbat?

— Ajung imediat şi acolo, spuse preşedintele. Prim-ministrul e practic lipsit de orice sprijin atât în parlament, cât şi din partea populaţiei. Se aşteaptă ca el să-şi depună demisia, într-o zi sau cel mult două. Abril spune că regele, care se află la reşedinţa sa din Barcelona, se va putea bizui pe sprijinul Bisericii şi al majorităţii populaţiei, cu excepţia castilienilor.

— Ceea ce înseamnă chiar mai puţin decât o majoritate cât de cât confortabilă, observă Burkow.

— Aproximativ patruzeci şi cinci la sută din totalul populaţiei, preciză preşedintele. Asta înseamnă că poziţia în care se află regele e destul de precară. Ni s-a spus că palatul său din Madrid e plin de soldaţi, dar nimeni nu ştie exact dacă aceştia au venit pentru a apăra palatul sau pentru a-l împiedica pe rege să vină în capitală.

— Sau şi una şi alta, remarcă Lanning. Este ceea ce s-a întâmplat la Palatul de lamă, în momentul în care ţarul Nicolae a fost obligat să abdice.

— Se poate, zise preşedintele. Dar situaţia se înrăutăţeşte cu fiecare clipă. Paul… Bob Herbert şi Mike Rodgers mi-au transmis cele mai recente date privind armata. Vrei să le prezinţi tu?

Hood îşi încrucişă mâinile pe masă.

— Toată această tevatură pare a fi fost orchestrată de un general pe nume Rafael Amadori. Din informaţiile noastre rezultă că el a pus la cale aruncarea în aer a iahtului din Golful Biscaya, ceea ce a dus la moartea mai multor oameni de afaceri de primă importanţă, care conspirau, la rândul lor, pentru răsturnarea guvernului. Tot el a fost, din câte ştim, responsabil de moartea deputatului Serrador. Cu acesta urma să se întâlnească Martha Mackall în dimineaţa când a fost asasinată.

Hood îşi plecă privirea, iar glasul îi scăzu în intensitate.

— Avem motive să credem că Serrador i-a întins o cursă, cu ajutorul celor de pe iaht.

— Bob Herbert spunea că încearcă să obţină o confirmare în acest sens, interveni preşedintele. Problema este următoarea: chiar dacă am descoperi cine din guvern a fost implicat în conspiraţie, restul guvernanţilor aleşi nu vor fi în stare să facă faţă situaţiei. Politica Statelor Unite şi a administraţiei noastre a fost întotdeauna aceea a neamestecului în treburile interne. Excepţiile de la această regulă, cum au fost cazurile Panama sau Grenada, s-au datorat unor raţiuni ce ţineau de siguranţa naţională. Problema în cazul Spaniei, care îi dă bătăi de cap generalului Vanzandt, constă în calitatea acestei ţări, de membră a NATO. Ca urmare a acestei crize va avea loc, aproape sigur, o restructurare a guvernului. Nu ne putem permite însă să lăsăm un tiran să preia conducerea. Pe Franco l-am lăsat în pace numai fiindcă nu nutrea intenţii agresive faţă de ţările învecinate.

— A adoptat această politică numai fiindcă a asistat, de pe marginea terenului, la ceea ce le-am făcut lui Hitler şi lui Mussolini, îi atrase atenţia Burkow.

— Oricare i-ar fi fost motivaţiile, s-a ţinut deoparte şi bine a făcut, spuse preşedintele. De astă dată însă e posibil ca lucrurile să nu evolueze aşa. Domnule general Vanzandt?

Înalt şi distins, ofiţerul de culoare deschise dosarul care se afla în faţa lui, pe masă.

— Am aici câteva date despre cariera lui Amadori. S-a înrolat în urmă cu treizeci şi doi de ani şi a parcurs întreaga scară ierarhică. S-a aflat de partea celor drepţi – adică la stânga, din punct de vedere politic – în timpul încercării de lovitură de stat prin care extrema dreaptă urmărea răsturnarea de la putere a regelui, în 1981. A fost rănit în timpul acţiunii şi a fost decorat pentru curajul de care a dat dovadă. Din momentul acela, ascensiunea lui a fost cu mult mai rapidă. Interesant mi se pare faptul că, deşi nu s-a opus niciodată deschis participării Spaniei la acţiunile NATO, nu a luat niciodată parte la manevrele comune ale forţelor aliate. În scrisorile adresate superiorilor săi s-a arătat favorabil unei politici de apărare naţională puternice, care să nu se bazeze pe sprijinul extern – „interferenţe externe” este expresia pe care a folosit-o. Cu toate acestea, în anii optzeci a purtat discuţii şi a fost contactat de ofiţeri din trupele sovietice. Potrivit informaţiilor furnizate de CIA, în 1982 s-a aflat în Afganistan, în calitate de observator.

— Cu siguranţă, lua lecţii privind oprimarea populaţiei, sugeră Carol Lanning.

— E posibil, replică Vanzandt. În tot acest timp, Amadori a fost profund implicat în activitatea serviciilor secrete spaniole şi pare a-şi folosi călătoriile în străinătate pentru realizarea unor contacte utile. Numele său apare de două ori în rapoartele CIA privind interogarea unor spioni sovietici capturaţi.

— În ce context? întrebă Hood.

Vanzandt aruncă o privire pe hârtia imprimată din faţa sa.

— Prima oară, agentul capturat a declarat că l-a văzut pe Amadori întâlnindu-se cu un ofiţer sovietic. În cel de-al doilea caz, era persoana căreia trebuiau să-i fie raportate informaţiile care îl priveau pe un om de afaceri vest-german care încerca să cumpere un trust de presă spaniol.

— Aşadar, avem de-a face cu un individ familiarizat cu greşelile comise pe parcursul unei lovituri de stat eşuate, conchise preşedintele. Pe de altă parte, a studiat tacticile de luptă împotriva rebelilor, peste hotare. Pe parcursul întregii sale vieţi, a avut prilejul să realizeze diferite contacte menite să-i furnizeze informaţii, iar în prezent controlează, practic, armata spaniolă. Ambasadorul Abril se teme, iar eu înclin să-i dau dreptate, că siguranţa Franţei şi a Portugaliei ar putea fi ameninţată dacă Amadori ar ajunge la putere. În calitate de lider al unei dictaturi militare, Amadori s-ar afla în poziţia ideală, care i-ar permite să submineze guvernele ambelor ţări şi, cu timpul, chiar să trimită trupe peste graniţă.

— Asta nu se va întâmpla atâta vreme cât mai există NATO, interveni Vanzandt.

— Uiţi, domnule general, că Amadori a orchestrat preluarea puterii astfel încât să pară o acţiune proguvemamentală, replică preşedintele. A îngăduit unei conspiraţii să-şi pună în aplicare planul, iar apoi a strivit-o. Şi, printr-o lovitură de maestru, a reuşit să dea impresia că autorităţile statului sunt corupte, ceea ce-i va permite să le desfiinţeze.

— Fie că va conduce personal Franţa şi Portugalia, fie că va instala acolo regimuri-marionetă, frâiele puterii vor fi în mâinile lui, observă gânditoare Lanning.

— Exact, spuse preşedintele. Ceea ce a reieşit din discuţia mea cu vicepreşedintele şi cu ambasadorul Abril este certitudinea unei schimbări de guvern în Spania. În privinţa aceasta nu pot exista îndoieli. Am mai căzut însă de acord într-o privinţă: oricine poate să preia puterea în Spania, numai Amadori nu. Aşadar, iată care e prima mea întrebare: avem destul timp la dispoziţie şi destui oameni la faţa locului pentru a reuşi să întoarcem opinia publică împotriva lui? Şi, dacă nu, avem posibilitatea de a-i veni noi înşine de hac?

Vanzandt clătină din cap şi se lăsă pe spate în fotoliu.

— E o afacere murdară, domnule preşedinte, spuse el. O afacere murdară de tot…

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, domnule general, spuse preşedintele, vădit stânjenit. Dar, dacă nu cumva vreunul dintre voi are vreo altă idee, nu văd nici o altă cale de rezolvare a situaţiei.

— Ce-ar fi să mai aşteptăm? propuse directorul CIA Marius Fox. Acest Amadori şi-ar putea rupe gâtul de unul singur. E posibil ca populaţia să nu-l sprijine.

— Toate informaţiile ne indică o creştere a popularităţii sale, cu fiecare oră care trece, spuse preşedintele. E posibil să fie din cauza faptului că îi ucide pe toţi cei ce i se opun. Greşesc cumva, Paul?

Hood clătină din cap.

— Unul dintre oamenii mei a fost de faţă atunci când ai lui au executat aproximativ douăzeci de muncitori care păreau – atenţie, doar păreau – că aveau intenţia să se opună planurilor lui.

— Când s-a întâmplat asta? întrebă Carol Lanning, vizibil îngrozită.

— În urmă cu cel mult o oră, răspunse Hood.

— Individul acesta posedă toate simptomele unui maniac cu tendinţe de genocid, spuse ea.

— Nu ştiu dacă e sau nu aşa, dar e o certitudine intenţia lui de a prelua puterea în Spania, spuse Hood.

— La fel de sigur este şi că suntem hotărâţi să-l oprim, adăugă preşedintele.

— Cum? interveni Burkow. Nu putem întreprinde nici o acţiune oficială. Paul, Marius, avem acolo destui oameni pe care să ne putem baza?

— Va trebui să-l întreb pe omul nostru de la Madrid, spuse Fox. Genul ăsta de afacere nu mai intră în atribuţiile noastre, de-o vreme încoace.

Burkow îşi întoarse privirea spre Hood. Preşedintele îl imită. Hood tăcu. În condiţiile în care Fox părăsise linia întâi, ştia ce avea să urmeze.

— Paul, echipa ta de intervenţie se află deja în drum spre Spania, spuse preşedintele. Darrell McCaskey e la Madrid. Din câte ştiu, colaboraţi cu un agent al Interpolului care s-a predat de curând trupelor care au comis masacrul de la fabrică. Ce-mi poţi spune despre femeia aceasta, Paul? Putem conta pe ea?

— S-a predat pentru a încerca să ajungă la Amadori, spuse Hood. Dar nu ştim cum va proceda dacă şi când va reuşi să dea de urma generalului: va aduna informaţii sau va încerca să-l neutralizeze?

Hood se dispreţui fiindcă folosise acest eufemism. Vorbeau, de fapt, despre un asasinat, o acţiune similară cu cea pe care o condamnaseră cu toţii atunci când evocau moartea Marthei Mackall. Iar motivaţia era aceeaşi: politica. Într-adevăr, era o afacere murdară, ticăloasă, împuţită. Şi-ar fi dorit ca în aceste clipe să se fi aflat alături de familia sa, nu în această încăpere.

— Cum se numeşte femeia de la Interpol? întrebă preşedintele.

— Maria Comeja, domnule preşedinte, răspunse Hood. Vă putem pune la dispoziţie dosarul ei. A lucrat la Interpol, pe parcursul unui schimb de experienţă, la începutul activităţii noastre. A învăţat unele lucruri de la noi, iar noi am învăţat altele datorită ei.

— Cum s-ar descurca doamna Comeja dacă ar avea sprijinul echipei de intervenţie? vru să afle preşedintele.

— Nu ştiu, mărturisi Hood, cât se poate de sincer. Nici măcar nu-mi dau seama dacă nu cumva prezenţa oamenilor noştri nu ar încurca-o mai mult. E o fiinţă puternică şi foarte independentă din fire.

— Încearcă să afli, Paul, îl sfătui preşedintele. Dar fii discret. Nimic din amănuntele discutate aici nu trebuie să treacă de perimetrul Centrului de Comandă.

— Am înţeles, rosti Hood.

Glasul îi era scăzut, iar intonaţia monotonă. Moralul îi era şi mai scăzut. Nimeni altcineva nu se oferise să i se alăture.

Nu mai era un puştan, ştiuse dintotdeauna că avea să vină o vreme când i se va cere să pună în aplicare o operaţiune clandestină ca aceasta, când va trebui să ordone echipei de intervenţie sau vreunuia dintre oamenii săi să elimine un inamic. Acum însă, pus în faţa faptului împlinit, era de-a dreptul îngrozit de idee. Nu dificultatea misiunii şi nici faptul că Centrul de Comandă era de-acum singurul răspunzător de reuşita ei îl îngrozeau. Succesul lor va însemna moartea unui om. Dacă dădeau greş, eşecul avea să-i urmărească toată viaţa. Nu exista nici o cale de mijloc, prin care să iasă învingători, cu mâinile curate.

Carol Lanning părea să-şi fi dat seama ce se petrecea în sufletul lui. Ea şi Hood rămaseră aşezaţi la masă, unul lângă altul, după ce preşedintele şi ceilalţi părăsiră încăperea. Cu toţii îşi luară rămas-bun de la Hood, dar nu mai adăugară nimic altceva. În definitiv, ce-ar mai fi fost de spus? Succes? Baftă? „Împuşcă-l o dată şi din partea mea?”

După ce încăperea se golise, Carol îşi puse mâna pe a lui Hood.

— Îmi pare rău, spuse ea. Ştiu că nu-i deloc distractiv să fii dezamăgit.

— Acesta să fie cuvântul potrivit? întrebă Hood. Sau poate-ar trebui să spun „atras în cursă”?

— Hm. Crezi că mai ştia şi altcineva de planurile preşedintelui?

Hood clătină din cap.

— După ce vor fi părăsit Casa Albă, se vor grăbi cu toţii să uite chiar şi posibilitatea ca preşedintele să fi sugerat ceva de genul acesta. Aşa cum a spus-o chiar el, de-acum e treaba Centrului de Comandă.

Clătină din nou din cap, înainte de a continua:

— Ştii care-i partea cea mai urâtă? De-acum nici măcar nu mai poate exista scuza răzbunării. Cei care au ucis-o pe Martha sunt morţi.

— Ştiu, spuse Carol. Dar n-a afirmat nimeni că munca noastră e neapărat una plină de dreptate.

— Nu, aşa e.

Hood ar fi vrut să se ridice. Dar se simţea mult prea obosit şi dezgustat de tot şi de toate, iar cea mai simplă mişcare îi părea a cere un efort peste puterile sale.

— Dacă pot să fac ceva pentru tine, pe căi neoficiale, nu ezita să-mi spui, mai adăugă ea, strângându-i încă o dată mâna şi ridicându-se. Paul, e doar o misiune. Nu-ţi poţi permite să o priveşti altfel.

— Îţi mulţumesc, spuse Hood. Dar, dacă o voi duce la îndeplinire, n-am să fiu cu nimic mai bun decât Amadori.

— Ba da, Paul, vei fi mai bun decât el, surâse ea. Tu nu vei încerca niciodată să te amăgeşti că faptele tale au fost juste. Ci doar necesare.

Hood nu reuşea să distingă prea limpede care ar fi fost diferenţa, dar acum nu avea timp să încerce să afle. Fiindcă, indiferent dacă-i plăcea sau nu, avea de îndeplinit o misiune. Şi, în plus, va trebui să-i ajute pe cei din echipa de intervenţie, pe Aideen Marley şi pe Darrell McCaskey, să-şi ducă la îndeplinire partea ce le revenea în cadrul operaţiunii.

Se ridică încet şi părăsi încăperea, însoţind-o pe Carol. Ce ironie a sorţii! Odinioară, a conduce oraşul Los Angeles i se părea a fi extrem de dificil: tot ce făcea părea că lezează interesele cuiva, iar opinia publică era mereu cu ochii pe el. Acum ajunsese să lucreze în clandestinitate şi se simţea – atât în plan personal, cât şi profesional – mai singur decât ar fi crezut că era cu putinţă să se simtă cineva.

Nu mai ştia exact cine spusese că, pentru a-i conduce pe oameni, trebuie să le întorci spatele. În mod cert, avusese dreptate. Acesta era unul dintre motivele pentru care Michael Lawrence era preşedinte, iar el nu. Şi, totodată, acesta era motivul pentru care cineva ca Michael Lawrence trebuia să fie preşedinte.

Hood avea să îşi ducă la bun sfârşit misiunea, de voie, de nevoie. Dar îşi jură că avea să fie cu adevărat pentru ultima oară. Aici, pe coridoarele Casei Albe – care îl umpluseră de respect în urmă cu mai puţin de-un ceas – îşi jură că, oricare avea să fie sfârşitul acestei afaceri, avea să părăsească Centrul de Comandă. Şi avea să facă tot posibilul pentru a-şi recăpăta familia.