1
Luni, ora 16 şi 55
de minute,
Madrid, Spania
— Ai reacţionat deplasat, spuse Martha Mackall.
Era evident decepţionată de comportamentul tinerei de lângă ea şi avu nevoie de un răgaz pentru a se calma. Apoi se aplecă şi şopti la urechea lui Aideen, pentru a nu fi auzită de ceilalţi pasageri:
— Ai fost deplasată şi încăpăţânată. Ştii prea bine care este miza. Un asemenea comportament este intolerabil.
Înaltă şi atletică, Martha Mackall se ţinea de o bară de sprijin aflată în apropierea uşii din faţă a autobuzului. Alături de ea se afla fragila ei asistentă, Aideen Marley. Obrajii plinuţi şi îmbujoraţi ai tinerei Aideen erau aproape la fel de roşii ca şi părul ei lung. Mototolea cu mişcări absente o batistă de hârtie pe care o ţinea în mâna dreaptă.
— Nu eşti de acord cu mine? insistă Martha.
— Ba da.
— Vorbesc foarte serios, pentru numele lui Dumnezeu!
— Ba da, repetă Aideen. Sunt întru totul de acord. Am greşit. Am făcut o gafă.
Aideen credea sincer acest lucru. Reacţionase instinctiv într-o situaţie care, în mod normal, ar fi trebuit să fie ignorată. Dar, aşa cum Aideen reacţionase excesiv cu câteva minute în urmă, de această dată Martha era cea care exagera cu reproşurile. În cele două luni de zile de când Aideen făcea parte din departamentul de relaţii politice şi economice al Centrului de Comandă, fusese avertizată de nenumărate ori de colegii ei, care o sfătuiseră să nu iasă din cuvântul şefei.
Acum ştia de ce.
— Nu-mi dau seama ce anume ai ţinut să demonstrezi, urmă Martha.
Rămăsese aplecată la urechea lui Aideen, iar în glas i se simţea furia:
— Vreau să renunţi la astfel de atitudini, măcar atunci când călătorim împreună. M-ai înţeles?
— Da, răspunse Aideen contrariată.
„Dumnezeule, ajunge!” îşi zise.
Îşi aminti de un seminar despre spălarea creierelor la care participase odinioară la Ambasada Americană din Mexico City. Prizonierii erau întotdeauna hărţuiţi de cei care îi capturaseră, exact în momentele în care potenţialul lor emoţional era mai scăzut. Iar una dintre căile de hărţuire cele mai eficiente era accentuarea sentimentului de vinovăţie. Se întrebă dacă Martha studiase această tehnică, sau o stăpânea ca pe un talent înnăscut.
Imediat după aceea, Aideen se gândi că, poate, îşi judecase greşit şefa. La urma urmei, se aflau pentru întâia oară împreună, într-o misiune încredinţată de Centrul de Comandă. O misiune cu adevărat importantă.
În sfârşit, Martha îşi întoarse privirea, dar numai pentru o clipă.
— Nu-mi vine să cred, spuse ea, revenind la atac, pe un ton îndeajuns de ridicat pentru a se face auzită peste huruitul motorului. Spune-mi… ţi-a trecut prin minte că am fi putut fi reţinute de poliţie? Cum am fi justificat aşa ceva în faţa unchiului Miguel?
„Unchiul Miguel” era numele de cod al celui pe care urmau să îl întâlnească, deputatul Isidro Serrador. Până când cele două femei aveau să ajungă la întâlnirea de la Congreso de los Diputados, Adunarea Deputaţilor, aveau consemnul să vorbească despre el numai sub acest nume.
— Să fim reţinute de poliţie? Sub ce motiv? se miră Aideen. Sincer, nu, nu mi-a trecut prin minte aşa ceva. Am încercat pur şi simplu să ne apărăm.
— Să ne apărăm? repetă Martha.
— Da, încuviinţă Aideen, privind-o în ochi.
— Împotriva cui?
— Cum adică? întrebă Aideen. Bărbaţii aceia…
— Bărbaţii aceia erau cetăţeni spanioli, articulă Martha. Cuvântul nostru, împotriva cuvântului lor. Două femei, americance pe deasupra, plângându-se că au fost hărţuite, în faţa unor poliţişti – bărbaţi! – care, după toate probabilităţile, practică şi ei acelaşi gen de hărţuire. Ar fi râs de noi toată poliţia spaniolă.
Aideen clătină din cap.
— Nu pot să cred c-ar fi mers chiar atât de departe încât…
— Înţeleg, spuse Martha. Nu poţi să concepi aşa ceva. Eşti convinsă că nu s-ar fi putut întâmpla ceva de felul ăsta.
— Nu, nu sunt convinsă, recunoscu Aideen. Dar, chiar şi în acest caz, situaţia ar fi fost…
— Cum crezi că ar fi fost? o întrerupse Martha. Crezi că totul s-ar fi terminat cu bine? Şi ce-ai fi făcut dacă am fi fost arestate?
Aideen privi afară, pe geam, spre hotelurile şi magazinele centrului comercial al Madridului, pe care tocmai îl străbătea. Participase de curând, la Centrul de Comandă, la un exerciţiu de simulare a unei situaţii de război, un stagiu obligatoriu pentru toţi membrii corpului diplomatic al instituţiei. Exerciţiul era menit să le dea o idee despre ce aveau de îndurat colegii lor din celelalte departamente, în cazul în care eforturile diplomaţilor dădeau greş. Pierderile potenţiale într-o astfel de situaţie ar fi depăşit puterea de imaginaţie a unui om. Ei bine, acel exerciţiu fusese mai uşor de suportat decât ceea ce-i era dat să trăiască acum.
— Dacă am fi fost arestate, mi-aş fi cerut scuze, răspunse Aideen într-un târziu. Ce altceva aş fi putut face?
— Nimic, sublinie Martha. Şi tocmai aici voiam să ajung… deşi, la drept vorbind, ţi-ai dat seama cam târziu.
— Ştii ceva? izbucni Aideen. Ai dreptate. Ai perfectă dreptate! repetă ea, privind-o în ochi pe Martha. E prea târziu. Aşa că acum aş vrea să-mi cer scuze faţă de tine şi să dăm uitării toată tărăşenia, da?
— E normal să-ţi doreşti asta, replică Martha. Dar mie nu-mi stă în fire să trec atât de uşor peste o greşeală. Când nu-mi place ceva, eu spun ce-am pe suflet.
„Şi nu mai sfârşeşti cu ceea ce ai de spus”, îşi zise Aideen.
— Iar atunci când mă înfurie ceva, e mai bine să taci şi să mă asculţi, urmă Martha. Nu-mi pot permite să fac acte de caritate.
Aideen nu era de acord cu această politică a excomunicării. Atunci când vrei să alcătuieşti o echipă bună, lupţi din răsputeri pentru a o păstra; un conducător înţelept şi eficient înţelege că pasiunea se cere a fi orientată în direcţiile utile, iar nu înăbuşită. Însă aceasta era una din laturile personalităţii Marthei cu care avea să fie nevoită să se obişnuiască. Atunci când o angajase la Centrul de Comandă, directorul adjunct Mike Rodgers o avertizase: „Fiecare slujbă îşi are politica ei. Însă atunci când politica însăşi devine o meserie, lucrurile sunt şi mai sensibile”. Continuase precizând că, în fiecare ramură de activitate, cei implicaţi îşi au propriile planuri de viitor. Aceste planuri afectează uneori doar zeci sau sute de persoane. În politică însă ramificaţiile unor decizii oricât de mărunte sunt incalculabile. Există doar o singură cale prin care pot fi contracarate aceste planuri.
Aideen îl întrebase care era aceasta.
Răspunsul lui Rodgers fusese simplu: „Planuri mai bune”.
Aideen era prea iritată pentru a mai încerca să ghicească planurile Marthei din acest moment. Intenţiile ei erau un subiect de discuţii frecvent la Centrul de Comandă. Părerile erau împărţite, dacă responsabila cu relaţiile politice şi economice lucra întru împlinirea intereselor naţiunii sau în beneficiul propriu al Marthei Mackall. Adevărul, după părerea majorităţii, se afla atât de-o parte, cât şi de cealaltă.
Aideen privi înjur, în autobuz. Realiză că, dintre cei aflaţi la bord, destui erau supăraţi, dar asta nu avea nici o legătură cu ceea ce se întâmpla între ea şi Martha. Autobuzul era plin cu muncitori care veneau la lucru, după pauza de prânz – care ţinea de la unu la patru – precum şi de turişti înarmaţi cu camere de luat vederi. O parte dintre ei asistaseră la scena în care fusese implicată tânăra americancă în staţia de autobuz. Călătorii din preajma ei păstrau distanţa, iar alţii aruncau priviri dezaprobatoare spre mâinile tinerei femei.
Martha păstră tăcerea, în timp ce autobuzul frâna zgomotos. Vehiculul masiv, vopsit în roşu, opri pe Calle Femanflor, iar cele două femei coborâră grăbite. Îmbrăcate asemenea unor turiste de rând, în blugi şi bluze de vânt, purtând în spate rucsacuri şi având la îndemână aparatele de fotografiat, cele două zăboviră câteva clipe la marginea bulevardului aglomerat. Autobuzul demară, la fel de zgomotos cum oprise. Chipuri întunecate se înghesuiau la geamurile acestuia, uitându-se ostil către cele două femei aflate pe trotuar.
Martha îşi privi asistenta. În ciuda reproşurilor încasate, ochii ei îşi păstraseră sclipirea de oţel dincolo de genele lungi.
— Uite ce e, începu Martha, eşti nouă în branşă. Te-am luat cu mine fiindcă eşti o lingvistă extrem de competentă şi inteligentă. Ai un potenţial extraordinar pentru afacerile externe.
— Nu sunt chiar atât de începătoare, protestă Aideen, pe un ton defensiv.
— E-adevărat, dar n-ai mai lucrat în Europa şi nu îmi cunoşti încă modul de lucru, replică Martha. Preferi să ataci direct problemele; presupun că asta l-a determinat pe generalul Rodgers să-i ceară ambasadorului Camegie să-ţi permită să lucrezi cu noi. Directorul adjunct al Centrului de Comandă preferă abordarea frontală a oricărei probleme. Te-am avertizat însă în această privinţă, atunci când ai trecut în subordinea mea. Ţi-am cerut să-ţi stăpâneşti pornirile instinctuale. O strategie funcţională în Mexic nu este, în mod necesar, cea mai potrivită aici. Ţi-am spus că, dacă vei lucra pentru mine, va trebui să te conformezi strategiilor mele. Iar eu prefer să urmăresc un scop până la capăt, evitând abordarea directă. Mai degrabă merită să încerci să-ţi iei inamicul cu binişorul, decât să-l ataci pe faţă. Mai ales atunci când miza este atât de mare, ca în acest caz.
— Am înţeles, spuse Aideen. Aşa cum spuneai, s-ar putea să nu fiu familiarizată cu acest gen de situaţii. Dar nu sunt o începătoare. Atunci când regulile îmi sunt cunoscute, le respect fără nici o dificultate.
Martha se mai relaxă.
— E-n regulă, te cred.
Tăcu câteva clipe, timp în care Aideen îşi aruncă batista de hârtie într-un coş de gunoi, apoi adăugă:
— Te simţi bine? N-ai vrea să te odihneşti puţin?
— Arăt ca şi cum aş avea nevoie de odihnă?
Martha adulmecă aerul.
— Nu, nu s-ar spune. Ştii, tot nu-mi vine să cred că ai făcut ceea ce ai făcut, se strâmbă ea.
— Ştiu că nu-ţi vine să crezi şi regret sincer, spuse Aideen. Ce altceva aş mai putea spune?
— Nimic, clătină din cap Martha. Absolut nimic. Am văzut destui bătăuşi pe stradă la viaţa mea, dar trebuie să recunosc că n-am mai asistat la una ca asta.
Martha continuă să clatine din cap, în timp ce dădeau colţul către impozantul Palacio de las Cortes, locul în care urma să se desfăşoare întâlnirea lor neoficială şi cât mai discretă cu deputatul Serrador. Conform celor afirmate de acest veteran al politicii, într-o întâlnire secretă cu ambasadorul Barry Neville, între andaluzii săraci din sud şi castilienii din nordul şi centrul Spaniei, mai bogaţi şi mai influenţi, domnea o tensiune crescândă. Guvernul avea nevoie de ajutor pentru a strânge informaţii. Autorităţile spaniole voiau să ştie din ce direcţie provenea această tensiune şi dacă bascii, catalanii, galicienii şi alte grupări etnice aveau sau nu vreun amestec. Serrador se temea că un efort concertat din partea unei facţiuni, îndreptat împotriva alteia, ar fi putut destrăma unitatea şi aşa destul de fragilă a Spaniei. Cu şaizeci de ani în urmă, Războiul Civil, care opusese aristocraţia, armata şi Biserica romano-catolică comuniştilor insurgenţi sprijiniţi de anarhişti, fusese la un pas de a provoca distrugerea Spaniei ca stat. Un război civil modern ar fi atras în conflict simpatizanţii din Franţa, Maroc, Andorra, Portugalia şi alte state, destabilizând astfel flancul sudic al NATO, cu rezultate catastrofale – mai ales în acest moment, când alianţa căuta să-şi extindă sfera de influenţă în Estul Europei.
Ambasadorul Neville transmisese problema Departamentului de Stat. Secretarul de Stat Av Lincoln hotărâse că Departamentul de Stat nu-şi putea permite să se implice, în acest stadiu oarecum prematur. Dacă acest conflict avea să izbucnească şi se dovedea implicarea americană, avea să fie destul de dificil ca Statele Unite să sprijine negocierile de pace. Lincoln solicitase Centrului de Comandă să realizeze contactul iniţial şi să afle ce aveau de făcut Statele Unite pentru a dezamorsa o criză potenţială.
Martha îşi ridică fermoarul jachetei, înfiorată de răcoarea neaşteptată a serii.
— Niciodată nu am insistat îndeajuns în această privinţă, rosti ea. Madridul nu-i totuna cu vreun cartier mărginaş din Mexico City. Şedinţele de informare de la Centru nu au abordat acest subiect, din lipsă de timp. Însă oricât ar fi de diferite etniile din Spania, ele au în comun cel puţin un lucru în care cred: onoarea. Da, există şi aberaţii. În fiecare pădure sunt şi uscături. La fel de adevărat este că standardele impuse nu sunt întotdeauna dintre cele mai umaniste. Onoarea înseamnă altceva pentru un ucigaş decât pentru un politician. Fiecare acţionează însă potrivit regulilor propriei meserii.
— Aşadar, cei trei purceluşi care ne-au acostat la ieşirea din hotel, insistând să ne arate împrejurimile, precum şi ticălosul care mi-a pus mâna pe fund şi n-a mai vrut să o ia de acolo, acţionau potrivit codului onoarei valabil în rândul hărţuitorilor sexuali?
— Nicidecum, replică Martha. Cu toţii se conformau însă codului de reguli al escrocilor de pe stradă.
Aideen o privi pieziş.
— Mi-e teamă că n-am înţeles.
— Bărbaţii ăia n-aveau de gând să ne facă nici un rău, argumentă Martha. Agresarea noastră ar fi contravenit codului lor „deontologic”. Iar acest cod le cere să le urmărească pe femei şi să le sâcâie până când reuşesc să le convingă să-i plătească pentru a le lăsa în pace. Tocmai mă pregăteam să le ofer nişte bani când tu ai găsit de cuviinţă să treci la acţiune.
— Chiar aşa?
Martha încuviinţă.
— Aşa merg lucrurile pe-aici. Cât despre poliţiştii cărora aveai de gând să te adresezi, mulţi dintre ei încasează taxe de protecţie de la escroci pentru a nu-i băga în seamă. Ţine minte chestia asta. A te conforma regulilor jocului, oricât ar fi acesta de corupt, face parte din necesităţile diplomaţiei.
— Şi dacă tu n-ai fi ştiut nimic despre „codul de onoare” al îndeletnicirii lor? Eu, de pildă, habar n-aveam că ar putea exista aşa ceva, replică Aideen pe un ton scăzut. Mă temeam să nu ni se fure rucsacurile şi să nu fim deconspirate.
— Dacă am fi fost arestate, riscam şi mai mult să fim deconspirate, spuse Martha, luând-o pe Aideen de braţ şi trăgând-o deoparte, lângă zidul unei clădiri, pentru a nu încurca circulaţia trecătorilor. Cu siguranţă, în cele din urmă, unul dintre ei ne-ar fi spus ce trebuia să facem pentru a scăpa de ei. Aşa procedează oamenii ăştia. Acestea sunt regulile jocului lor, iar eu cred în respectarea regulilor, în orice joc, în orice ţară m-aş afla. Când mi-am făcut debutul în diplomaţie, la începutul anilor şaptezeci, lucram la etajul şapte al Departamentului de Stat şi eram al naibii de încântată. Îţi dai seama, lucram la etajul şapte, acolo unde se petrec lucrurile cele mai interesante, acolo unde se munceşte cu adevărat! Apoi am aflat care era adevăratul motiv al prezenţei mele acolo. Nu era din cauza talentului meu ieşit din comun, deşi eram convinsă că aveam talent. Fusesem angajată pentru a purta negocieri cu liderii mişcării de apartheid din Africa de Sud. Eram un fel de sperietoare în slujba Statelor Unite, o mustrare vie, menită să le amintească rasiştilor că, dacă voiau să trateze cu Statele Unite, aveau să fie nevoiţi să trateze o negresă de la egal la egal.
Martha se strâmbă:
— Îţi dai seama cam ce simţeam atunci?
Aideen se încruntă la rândul ei. Da, nu îi era prea greu să-şi închipuie.
— N-a fost o plăcere, te asigur, urmă Martha. Am făcut însă ceea ce mi se ceruse, fiindcă învăţasem bine de tot un lucru esenţial: dacă încâlci o dată regulile sau dacă încerci să le adaptezi propriului tău temperament, vei fi tentat să o faci şi a doua oară. Din momentul în care asta devine o obişnuinţă, începi să fii neglijent. Iar un diplomat neglijent nu îi este de folos ţării sale. Şi nici mie.
Aideen se simţi, brusc, dezgustată de sine. Ar fi fost oricând gata să admită că ea însăşi, la treizeci şi patru de ani, era departe de a fi o diplomată de calibrul şefei sale, acum în vârstă de patruzeci şi nouă de ani. Puţini se puteau măsura cu ea în ceea ce priveşte abilitatea diplomatică. Martha Mackall se simţea ca acasă în cercurile puterii din Asia şi Europa, în parte datorită numeroaselor vacanţe de vară când îl însoţise în turnee pe tatăl ei, Mack Mackall, cunoscut cântăreţ de muzică soul şi totodată un important militant pentru drepturile omului. Absolvise cu nota maximă finanţele la MIT şi avea mulţi prieteni printre bancherii din întreaga lume, dar şi relaţii în Congres. Martha era temută şi respectată. Şi, Aideen se vedea nevoită să o recunoască, în cazul de faţă avea dreptate.
Martha îşi privi ceasul şi rosti:
— Să mergem! Suntem aşteptate la palat în mai puţin de cinci minute.
Aideen încuviinţă şi porni alături de şefa ei. Tinerei femei îi trecuse furia. Acum era nemulţumită de sine şi îmbufnată, ca de fiecare dată când o dădea în bară. Nu prea i se întâmplase să rateze, în cei patru ani pe care îi petrecuse în armată, lucrând în domeniul contrainformaţiilor militare, la Fort Meade. Sarcinile ei erau îndeobşte de rutină, misiuni de curierat, transport de bani şi informaţii ultrasecrete către agenţi din ţară şi din străinătate. În ultima perioadă, fusese transferată la departamentul ce se ocupa de interpretarea informaţiilor obţinute prin spionajul electronic şi transmiterea acestora către Pentagon. Cum sateliţii şi computerele efectuau cea mai mare parte a muncii, avusese răgazul necesar pentru a urma cursuri specializate de tactică şi tehnici strategice, din dorinţa de a căpăta experienţă şi în aceste domenii. Nu greşise nici mai târziu, când părăsise armata şi se angajase ca ofiţer politic stagiar la Ambasada Americană din Mexic. În cea mai mare parte a timpului, datoria ei era să urmărească, cu ajutorul dispozitivelor electronice de spionaj, diverşi traficanţi de droguri care făceau afaceri cu militarii mexicani. Ocazional, i se permitea să participe la diverse acţiuni, având astfel prilejul să-şi pună în practică îndemânarea dobândită în armată. Unul dintre lucrurile cele mai folositoare pe care le învăţase Aideen în cei trei ani pe care îi petrecuse în Mexic fusese trucul care se dovedise atât de eficient în această după-amiază – oricât de exagerat i se va fi părut Marthei şi celor care aşteptau în staţia de autobuz. După ce, împreună cu prietena sa Ana Rivera, angajată la procuratura generală a Mexicului, fuseseră urmărite într-o noapte de gorilele aparţinând unui puternic cartel mexican al drogurilor, Aideen descoperise o cale mult mai eficientă de luptă împotriva unui agresor, lăsând la o parte un cuţit sau încercările de a-l lovi în pântece ori de a-i scoate ochii. Ana Rivera se mulţumea să poarte în geantă şerveţele umede parfumate, pe care le folosea pentru a-şi şterge mâinile după ce îi izgonea pe agresori azvârlind în ei cu mierda de perro.
Ei, da! Excremente de câine! Ana le culesese de pe stradă şi azvârlise cu ele în durii care le urmăreau. Apoi îşi mânjise mâinile cu fecalele urât mirositoare, asigurându-se astfel că nici unul dintre agresori nu avea să fie tentat să pună mâna pe ea. Ana afirma că nici unul dintre cei care o atacaseră vreodată nu insistase, după un asemenea tratament. Iar cei trei „escroci de stradă” din Madrid nu făcuseră excepţie.
Martha şi Aideen se îndreptară în tăcere spre monumentalele coloane albe ale Palatului de las Cortes. Construit în 1472, palatul era sediul Congresului Deputaţilor spanioli, care, împreună cu Senatul, alcătuia parlamentul bicameral al Spaniei. Deşi soarele apusese, leii uriaşi din bronz care străjuiau intrarea erau iluminaţi de reflectoare puternice. Fiecare leu îşi sprijinea o labă pe o ghiulea de tun. Statuile fuseseră turnate din bronzul tunurilor capturate de la duşmanii Spaniei, în vreme de război. Acestea flancau treptele de piatră ce urcau spre o poartă masivă, din fier forjat, deschisă în gardul de fier cu vârfuri ascuţite care împrejmuia palatul. În stânga intrării, într-o clădire mică având geamuri blindate, se afla sediul gărzii. Pe aici intrau deputaţii când participau la şedinţele Congresului.
Nici una dintre cele două femei nu rosti vreun cuvânt, în timp ce înaintau de-a lungul impozantei faţade de granit a palatului. Deşi lucra la Centrul de Comandă de puţină vreme, Aideen cunoştea semnificaţia tăcerii şefei sale. Martha se concentra asupra întâlnirii, revăzând în gând ceea ce trebuia să discute cu Serrador. Rolul lui Aideen era de a-şi pune în valoare experienţa în ceea ce îi privea pe insurecţioniştii mexicani şi buna cunoaştere a limbii spaniole, pentru a se asigura că nimic din ceea ce avea să se discute pe parcursul întâlnirii nu va fi interpretat greşit de către una sau alta dintre părţi.
„Măcar de-am fi avut mai mult timp la dispoziţie pentru a ne pregăti”, îşi spuse Aideen, în timp ce înaintau lent către poartă, făcând din când în când câte o fotografie, jucându-şi conştiincioase rolul de turiste. Personalul Centrului de Comandă abia avusese timp să-şi tragă sufletul după luările de ostatici din Valea Bekaa, atunci când această nouă problemă le fusese transmisă spre rezolvare de către Ambasada Americană de la Madrid. Totul se făcuse în cel mai deplin secret, astfel încât doar deputatul Serrador, ambasadorul Neville, preşedintele Michael Lawrence şi cei mai apropiaţi consilieri ai săi, precum şi responsabilii de la Centrul de Comandă, erau la curent cu subiectul problemei. Toţi cei implicaţi aveau să păstreze discreţia. Dacă deputatul Serrador avea dreptate, erau în joc vieţile a zeci de mii de oameni.
Clopotul unei biserici se făcu auzit în depărtare. Lui Aideen dangătul i se păru a suna oarecum mai solemn decât clopotele bisericilor din Washington. Numără cu atenţie bătăile. Se făcuse ora şase. Martha şi Aideen se îndreptară spre punctul de control de la intrare.
— Nosotros aqui para un viaje todo comprendido, anunţă Aideen, vorbind prin grilajul porţii blindate. Suntem aici pentru a vizita palatul.
Pentru a da consistenţă rolului pe care-l juca, acela de turistă încântată de ceea ce vedea, se grăbi să adauge că un prieten comun aranjase ca ele să beneficieze de turul complet al palatului.
Tânărul paznic, înalt şi afişând o expresie imperturbabilă, le ceru să-şi spună numele.
— Senorita Temblon y Senorita Serafico, răspunse Aideen, dezvăluind identităţile lor de circumstanţă.
Înaintea plecării de la Washington, Aideen rezolvase totul în colaborare cu subalternii lui Serrador. Toate rezervările, de la biletele de avion şi până la camerele de hotel, fuseseră făcute sub aceste două nume.
Paznicul le întoarse spatele şi consultă o listă. Între timp, Aideen profită de răgaz pentru a privi în jur. Dincolo de gard se afla un parc vast. Cerul întunecat bătea din albăstriu spre negru. De cealaltă parte a parcului se înălţa o clădire mai mică, aceasta adăpostea serviciile guvernamentale auxiliare. Alături de ea se înălţa o clădire nouă, placată cu oţel şi sticlă, în care se aflau birourile deputaţilor. Era un complex impresionant, care îi aminti lui Aideen cât de lung era drumul parcurs de spanioli de la moartea lui El Caudillo, dictatorul Francisco Franco, în 1975. Naţiunea era acum o monarhie constituţională, având un prim-ministru numit de rege, care avea puteri bine delimitate. Palacio de las Cortes constituia el însuşi o mărturie grăitoare a vremurilor de cumpănă pe care le traversase Spania. În tavanul încăperii în care se desfăşurau sesiunile camerelor reunite ale parlamentului mai erau şi acum înfipte gloanţele rătăcite, un memento al tentativei de lovitură de stat a extremei drepte din 1981. Palatul fusese scena multor atentate, dintre care cel mai faimos era cel din 1874, când preşedintele Emilio Castelar pierduse votul de încredere al parlamentului, iar soldaţii fideli acestuia deschiseseră focul pe culoare.
În secolul din urmă, calvarul Spaniei fusese cu precădere unul intern, iar ţara rămăsese neutră pe parcursul celui de-al doilea război mondial. Din acest motiv, lumea acordase prea puţină atenţie problemelor şi frământărilor politice ale Spaniei. Însă, pe când Aideen studia spaniola în colegiu, Senor Armesto, profesorul ei, afirmase un lucru care îi stăruia în memorie: Spania era o naţiune aflată în pragul dezastrului.
„Când trei spanioli se adună laolaltă, poţi fi sigur că vei auzi patru opinii divergente, spunea el. Iar când evenimentele de pe plan mondial vor fi, în sfârşit, în favoarea celor neliniştiţi şi năpăstuiţi, opiniile acestora se vor face cu siguranţă auzite, cu violenţă şi vehemenţă.”
Senor Armesto avea dreptate. Atomizarea era acum la modă în mediile politice, începând cu destrămarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei şi sfârşind cu etnocentrismul tot mai pronunţat din Statele Unite. Spania era departe de a fi imună la aceste tendinţe. Dacă temerile deputatului Serrador se dovedeau întemeiate – iar bănuielile acestuia fuseseră confirmate de informaţiile colectate de Centrul de Comandă – naţiunea spaniolă se afla la un pas de cea mai gravă criză din ultimul mileniu. După spusele lui Bob Herbert, responsabilul contrainformaţiilor din cadrul Centrului, „ceea ce se pregăteşte va face ca Războiul Civil să pară o simplă glumă, prin comparaţie”.
Paznicul îşi puse deoparte lista.
— Un momento, rosti el, ridicând receptorul telefonului aflat în capătul opus al încăperii.
Formă un număr şi îşi drese glasul.
În timp ce paznicul discuta cu secretara aflată la celălalt capăt al firului, Aideen se întoarse. Privi spre bulevardul larg, deosebit de aglomerat la această oră – la hora de aplastar, „ora toropelii”, cum o numeau localnicii. În amurgul tot mai întunecat, farurile maşinilor care înaintau încet erau orbitoare. Păreau a se aprinde intermitent, mascate fiind când şi când de siluetele pietonilor. Uneori, câte o sclipire de bliţ lumina peisajul, atunci când vreun turist zăbovea o clipă pentru a fotografia palatul.
Aideen clipi, încercând să alunge efectele unei astfel de sclipiri, când observă cum un tânăr, care tocmai făcuse o poză, îşi pune aparatul de fotografiat în buzunarul jachetei de blugi şi se întoarce cu faţa către clădirea corpului de gardă. Nu reuşi să-i distingă chipul, ascuns pe jumătate de cozorocul caschetei de base-ball, dar îi intui privirea aţintită asupra ei.
„Un escroc de stradă care joacă rolul unui turist?” se întrebă ea, în timp ce bărbatul porni în direcţia lor. Aideen se hotărî să o lase de astă dată pe Martha să se descurce cum ştia ea şi se pregăti să-i întoarcă spatele individului. Observă însă cum o maşină se opreşte chiar în spatele acestuia, lângă bordură. Limuzina neagră nu venea de departe, ci părea a fi aşteptat după colţ. Aideen renunţă să se mai întoarcă, intrigată. Deodată, totul în jur păru să se mişte cu încetinitorul. Urmări, cu o uimire crescândă, cum tânărul scotea din buzunarul interior al jachetei un obiect care aducea cu un revolver.
Vreme de o clipă, o neîncredere paralizantă puse stăpânire pe Aideen. Trecu aproape instantaneu însă antrenamentul recăpătând controlul asupra ei.
— Fusilar! strigă ea. Pistolarul!
Martha se întoarse la rândul ei, în fracţiunea de secundă în care arma zvâcni, scuipând flăcări, cu un zgomot asurzitor. Martha fu izbită de peretele gheretei de pază, căzând într-o rână, în timp ce Aideen se arunca la pământ în direcţia opusă. Intenţia sa era de a distrage atenţia individului dinspre Martha spre ea însăşi. În timp ce Aideen plonja spre caldarâm, un tânăr poştaş care trecea pe lângă ea se opri, urmărind scena fără să-i vină să creadă. Un glonţ îl nimeri în şoldul stâng. Pe când se prăbuşea, un al doilea glonţ îl lovi în coaste. Căzu pe spate, iar Aideen se lipi de pământ chiar lângă el. Rămase nemişcată, lângă trupul ce se zvârcolea de durere. Sângele ţâşnea gâlgâind din rana de la şold a poştaşului. Aideen întinse mina şi apăsă deasupra rănii, încercând să oprească sângerarea.
Ascultă cu atenţie. Împuşcăturile încetaseră. Ridică prudent capul, tocmai la timp pentru a vedea cum limuzina neagră demara, desprinzându-se de lângă bordură. În depărtare se auziră ţipete. Aideen se ridică încet în genunchi, continuând să ţină mina apăsată deasupra rănii poştaşului.
— Ayuda! strigă ea către paznicul care ieşise din gheretă, apropiindu-se de poarta de intrare în palat. Ajutor!
Paznicul descuie poarta şi se repezi spre ea. Aideen îi ceru să se îngrijească de cel rănit, iar el se supuse. Se întoarse şi privi spre gheretă. O santinelă stătea ghemuită înăuntru, cerând întăriri prin telefon. Trecătorii se îndepărtaseră, trecând de cealaltă parte a străzii, pentru a se pune la adăpost. În faţa palatului mai rămăseseră doar ea, paznicul, poştaşul rănit şi… Martha.
Aideen privi spre şefa ei, încercând să distingă ceva prin întunericul tot mai pronunţat. Maşinile încetineau şi se opreau, farurile lor iluminând scena încremenită, de coşmar. Martha zăcea într-o rână, cu faţa rezemată de gheretă. O baltă de sânge se lăţea de jur împrejurul ei.
— Iisuse, îngăimă Aideen.
Tânăra încercă să se ridice, dar nu avu putere – picioarele refuzau să o asculte. Se târî cât putu de repede către gheretă şi îngenunche lângă Martha. Se aplecă şi privi trăsăturile împietrite ale chipului ei frumos.
— Martha? rosti ea în şoaptă.
Aceasta nu răspunse. Trecătorii curioşi începuseră să se adune de jur împrejurul celor două femei.
— Martha? repetă Aideen, de astă dată cu voce tare.
Martha nu se clinti. Aideen auzi paşi grăbiţi pe caldarâmul din curtea palatului, apoi, ca într-un vis, voci care le cereau curioşilor să se îndepărteze. Auzul îi fusese afectat de bubuitul împuşcăturilor. Întinse o mână şovăitoare şi atinse cu două degete obrazul Marthei. Femeia nu reacţionă. Încet, ca într-o peliculă derulată cu încetinitorul, Aideen întinse degetul arătător, ţinându-l sub nasul Marthei, aproape de nări. Nu simţi suflul respiraţiei.
— Doamne, o, Doamne, murmură Aideen.
Atinse uşor pleoapa Marthei. Nu obţinu nici o reacţie şi, o clipă mai târziu, îşi retrase mâna. Se rezemă pe călcâie şi privi descumpănită spre silueta nemişcată. Zgomotele din jur deveniră mai puternice, pe măsură ce auzul îi revenea la normal. Lumea îşi încetă mişcările derulate cu încetinitorul, revenind la ritmurile fireşti.
Cu doar cincisprezece minute în urmă, Aideen o blestema în gând pe această femeie. Reproşurile Marthei i se păreau atunci din cale-afară de importante. Orice lucru care pare important la un moment dat îşi schimbă greutatea din perspectiva tragediei care urmează acelui moment. Sau, poate, lucrul acela devine important tocmai fiindcă tragedia îl face să devină imposibil. Dar asta nu mai conta acum. Indiferent dacă Martha avusese sau nu dreptate, că fusese bună sau rea, o vizionară sau o maniacă a controlului cu orice preţ, acum nu mai conta. Murise.
Poarta palatului se deschise şi mai mulţi bărbaţi porniră în fugă spre Aideen. Se adunară în jurul ei, care continua să privească ţintă către Martha. Tânăra îi mângâie părul des şi negru.
— Îmi pare rău, şopti ea.
Expiră adânc şi îşi închise ochii, repetând:
— Îmi pare atât de rău…
Îşi simţea membrele amorţite şi îi venea rău la gândul că reflexele ei rapide, care funcţionaseră atât de bine în cazul acelor golani, o trădaseră de această dată. Gândind logic, Aideen realiza că nu avea nimic să-şi reproşeze. În timpul instruirii care durase o săptămână, ea şi alţi doi noi angajaţi de la Centrul de Comandă fuseseră avertizaţi de psihologul Centrului, Liz Gordon, că eventualitatea confruntării pentru întâia oară cu o armă putea să aibă efecte devastatoare asupra psihicului. Un revolver sau un pumnal care te ameninţă într-un mediu pe care îl credeai familiar îţi distruge iluzia invincibilităţii în condiţiile de rutină, de zi cu zi – în cazul de faţă, locul cu pricina fiind o stradă din centrul unui oraş. Liz le explicase celor trei că în momentul unui şoc psihologic puternic temperatura corpului, tensiunea arterială şi tonusul muscular scad brusc, instinctul de supravieţuire având nevoie de o secundă pentru a-şi intra în atribuţii. „Atacatorii contează tocmai pe această paralizie de-o clipă”, spunea Liz.
Dar înţelegerea celor întâmplate nu-i era câtuşi de puţin de folos. Nu diminua cu nimic durerea şi vinovăţia pe care le trăia Aideen. Dacă ar fi sărit cu o clipă mai devreme, sau dacă ar fi fost doar ceva mai concentrată – doar cu o fracţiune de secundă, n-ar fi fost nevoie de mai mult! – Martha ar fi putut fi acum în viaţă.
„Cum se poate trăi cu povara unei asemenea vinovăţii?” se întrebă Aideen, în timp ce lacrimile începeau să i se prelingă pe obraji.
Nu cunoştea răspunsul. Nu fusese niciodată în stare să facă faţă cu bine în clipele grele. Nici atunci când îl găsise plângând pe tatăl său văduv, la masa din bucătărie, după ce îşi pierduse slujba de la fabrica de pantofi din Boston la care lucra din copilărie. Zile întregi după aceea încercase să-l scoată din muţenie, dar el preferase să îşi înece amarul în băutură. Plecase la colegiu la scurt timp după aceea, neputând să-şi alunge senzaţia că îl dezamăgise. Nu fusese în stare să facă faţă eşecului nici atunci când, în ultimul an, prietenul ei de-atunci, prima ei mare iubire, îi zâmbise cald unei foste iubite. O părăsise pe Aideen o săptămână mai târziu, iar ea intrase în armată imediat după absolvire. Nici măcar nu participase la banchet; ideea de a-l revedea ar fi distrus-o.
Iar acum nu fusese în stare să o apere pe Martha. Lacrimile îi năpădiră obrajii, iar umerii îi fură scuturaţi de suspine.
Un tânăr sergent mustăcios din garda palatului o ridică încet, ţinând-o de umeri. O ajută să rămână în picioare.
— Sunteţi teafără? o întrebă acesta în engleză.
Încuviinţă din cap, încercând să-şi stăpânească plânsul.
— Cred că n-am păţit nimic.
— Aveţi nevoie de un doctor?
Clătină din cap.
— Sunteţi sigură, senorita?
Aideen inspiră adânc. Nu era nici locul şi nici timpul potrivit pentru a-şi pierde cumpătul. Va trebui să stea de vorbă cu responsabilul relaţiilor cu FBI-ul de la Centrul de Comandă, Darrell McCaskey. Acesta rămăsese la hotel, deoarece urma să se întâlnească cu un omolog al său de la Interpol. Pe de altă parte, Aideen intenţiona să-l întâlnească pe deputatul Serrador, în ciuda celor întâmplate. Sau poate tocmai din cauza lor: dacă atentatul era menit să împiedice întâlnirea, nu avea câtuşi de puţin intenţia de a consimţi la îndeplinirea acestui scop.
— N-am nimic, insistă Aideen. L-aţi… l-aţi prins pe făptaş? Aveţi cât de cât idee cine ar fi putut fi?
— Nu, senorita, răspunse sergentul. Va trebui să revedem imaginile înregistrate de camerele de supraveghere. Până atunci, credeţi că veţi fi în stare să discutaţi cu noi despre ceea ce s-a întâmplat?
— Da, desigur, încuviinţă ea, deloc sigură însă de ceea ce spunea.
Se gândea la misiune şi la motivele pentru care se afla aici. Nu era deloc convinsă cât anume era cazul să dezvăluie poliţiei.
— Dar… por favor?
— Si?
— Urma să ne întâlnim cu cineva la palat. Aş vrea ca întâlnirea să aibă totuşi loc, cât mai curând posibil.
— Am să mă interesez, să văd ce se poate face…
— De asemenea, trebuie să dau un telefon la Princessa Piaza, adăugă Aideen.
— Desigur, mă voi ocupa de toate acestea imediat, încuviinţă sergentul. Dar comisarul Femandez trebuie să sosească din clipă-n clipă. El va conduce ancheta. Cu cât amânăm mai mult aflarea detaliilor, cu atât mai greu ne va fi să dăm de urma criminalului.
— Bineînţeles, înţeleg, fu ea de acord. Voi sta de vorbă cu dumnealui, iar apoi mă voi întâlni cu cel care trebuia să ne conducă prin palat. Există vreun telefon pe-aici?
— Voi aranja să puteţi suna, spuse sergentul. Apoi mă voi interesa cu cine anume trebuia să vă întâlniţi.
Aideen îi mulţumi, iar apoi încercă să se ridice în picioare de una singură. Fu gata să-şi piardă echilibrul. Sergentul o apucă de braţ.
— Sunteţi sigură că n-aţi dori să vă vadă mai întâi un medic? întrebă el. Avem pe cineva chiar aici, în permanenţă.
— Gracias, no, spuse ea, cu un zâmbet recunoscător.
Nu avea de gând să-i ofere atentatorului satisfacţia unei a doua victime. Avea să răzbată prin propriile-i puteri, chiar de-ar fi să o facă pas cu pas, încetul cu încetul.
Sergentul o răsplăti cu un zâmbet cald şi o conduse încet spre poarta deschisă.
Între timp, medicul de la palat trecu în fugă pe lângă ei. Câteva clipe mai târziu, sirena unei ambulanţe se făcu auzită. Tânăra întoarse capul, la timp pentru a vedea salvarea oprind exact în locul din care maşina atacatorilor demarase în trombă. În timp ce brancardierii descărcau cu gesturi grăbite o targă, Aideen îl văzu pe medic ridicându-se de lângă trupul Marthei. Nu zăbovise acolo decât o clipă. Îi spuse ceva paznicului, apoi se îndreptă spre locul unde zăcea poştaşul. Se apucă să desfacă nasturii uniformei acestuia, apoi le strigă brancardierilor să se grăbească. În acest timp, paznicul îşi scoase vestonul uniformei şi acoperi cu el faţa Marthei.
Aideen întoarse capul, privind ţintă înainte. Aşadar, nu mai era nimic de făcut. În numai câteva secunde, tot ce ştiuse, plănuise, simţise ori sperase Martha fusese şters fără urmă. Nimic nu mai putea să o aducă înapoi.
Tânăra continuă să îşi stăpânească lacrimile, în timp ce era condusă într-un birou micuţ la care se ajungea din culoarul ornamentat al palatului. Încăperea era lambrisată şi părea confortabilă, iar Aideen se lăsă să cadă pe o canapea de piele aflată lângă uşă. Genunchii şi coatele o dureau acolo unde acestea luaseră contact cu pavajul, când se aruncase la pământ. Încă nu-i venea să creadă că tot ce se întâmplase era adevărat. Reflexul de contracarare a şocului avea să intre în acţiune cât de curând, redându-i forţa fizică pe care atacul i-o paralizase. Era convinsă că Darrell, generalul Rodgers, directorul Paul Hood şi ceilalţi colegi ai săi de la Centrul de Comandă aveau să-i fie alături. Deşi pe moment se simţea singură, ştia că, în realitate, nu era aşa.
— Dacă doriţi, puteţi telefona de aici, îi spuse sergentul, arătând spre un telefon antic, cu cadran, aflat pe o măsuţă de sticlă, într-un colţ al încăperii. Formaţi zero pentru legătura cu exteriorul.
— Vă mulţumesc.
— Voi lăsa pe cineva de pază în faţa uşii, ca să fiţi în siguranţă şi să nu vă deranjeze nimeni. Apoi am să mă interesez de cel care trebuia să vă conducă prin palat.
Aideen îi mai mulţumi o dată. Sergentul ieşi, închizând uşa în urma sa. Vreme de câteva clipe, în încăpere se înstăpâni liniştea. Nu se auzea decât bâzâitul estompat al radiatorului dintr-un colţ al încăperii şi, de-afară, zgomotele înfundate ale străzii. Zgomotele mărunte ale vieţii.
Trăgând adânc aer în piept, Aideen scoase din rucsac o carte de vizită primită de la hotel şi aruncă o privire la numărul de telefon imprimat în partea de jos a acesteia. Nu-i venea să creadă că Martha murise. Avea senzaţia că-i percepea şi acum iritarea, îi vedea sclipirea războinică din ochi, îi simţea parfumul fin. Parcă o auzea rostind: „Ştii prea bine care este miza!”
Aideen înghiţi nodul din gât şi formă numărul hotelului, îi ceru recepţionerei legătura cu Darrell McCaskey, iar apoi acoperi receptorul cu un aparat simplu de bruiaj, care avea să inducă un semnal ultrasonic pe fir, făcând imposibilă înregistrarea convorbirii. Un filtru montat la celălalt capăt avea să-i permită însă lui Darrell să o recepţioneze în cele mai bune condiţii, eliminând bruiajul.
Da, Aideen cunoştea miza aflată în joc. Soarta Spaniei, a Europei, poate chiar a lumii întregi. Şi, oricare-ar fi fost preţul, nu intenţiona să dea greş încă o dată.