43

Marţi, ora 12 si 12 minute,
Madrid, Spania

Regulile tuturor forţelor de elită americane cereau ca nici un lucru care mai putea fi folosit să nu fie lăsat în urmă după o retragere. În anumite cazuri, când era vorba de o misiune ultrasecretă – în care nimeni nu avea dreptul să afle de prezenţa forţei respective în acel loc – chiar şi tuburile cartuşelor erau adunate. Într-un raid secret simplu precum acesta, singura condiţie era ca identitatea agenţilor să rămână necunoscută.

Colonelul August observase că Aideen Marley se desprinsese de grup. Nu primise ordine specifice în acest sens, dar nu-i putea condamna iniţiativa. Chiar dacă încercarea ei de a-l elimina pe Amadori avea să eşueze, operaţiunea tot avea să fie considerată un succes, măcar parţial. Echipei de intervenţie avea să-i revină meritul de a-l deconspira pe general, înainte de a-şi fi pus planurile în aplicare. Schimbul de focuri avea să oblige poliţia municipală şi alte oficialităţi să intre în palat. Prizonierii aveau să fie descoperiţi şi aveau să depună mărturie despre felul în care fuseseră aduşi acolo. Era posibil ca Amadori să mai deţină destule atuuri pentru a prelua puterea, dar deconspirarea modului în care ajunsese în această poziţie avea să-i pună destule beţe în roate. Cu siguranţă, deconspirarea atrocităţilor de care se făcea vinovat nu avea să-i aducă prea mulţi susţinători în Europa.

Şi totuşi…

Colonelului August nu-i plăceau succesele parţiale. Aideen se îndreptase spre aripa sudică a palatului, pe urmele lui Amadori. Dacă echipa de intervenţie reuşea să îi reţină îndeajuns de mult timp pe soldaţi şi dacă Amadori, rănit fiind, se gândea în primul rând să scape, în loc să cheme ajutoare, era cu putinţă ca Aideen să reuşească să ducă la bun sfârşit de una singură ceea ce începuseră cu toţii. Iar succesul ei ar fi scutit Spania de luni întregi de conflicte violente şi epurări nemiloase, care ar fi avut loc dacă Amadori ar fi rămas în viaţă.

Aproximativ o sută de metri îi despărţeau pe membrii echipei de intervenţie de soldaţii spanioli. Deşi soldaţii chemaţi în ajutor de Amadori purtau măşti de gaze, valurile de fum gălbui emanat de grenade îi împiedicaseră să avanseze cu mai mult de câţiva metri pe minut. Între timp, echipa de intervenţie se retrăsese cu o viteză constantă. Reuşiseră chiar să ajute să scape câţiva prizonieri dintre cei care, aflându-se în Sala Halebardierilor, străbătuseră cu chiu cu vai norii de gaz pe cale să se risipească.

Se aflau acum în casa scărilor. În spatele lor se aflau treptele care duceau spre temniţă. Spre sud se deschidea coridorul pe care o apucaseră Amadori şi Aideen. Ajuns în dreptul caporalului Prementine, colonelul August îi ceru să aleagă un soldat care să acopere retragerea celorlalţi. Prementine avea să preia apoi comanda echipei de intervenţie, conducând-o afară din palat.

— Domnule colonel, un singur soldat nu va fi de-ajuns pentru a face faţă asaltului, răspunse Prementine. Daţi-mi voie să rămân şi eu.

— Nu. Ar însemna să rămânem trei, spuse colonelul.

— Cum adică?

— Voi rămâne şi eu, explică August.

— Domnule…

— M-ai auzit, caporal?

— Am înţeles, rosti Prementine, salutând.

Caporalul îl anunţă pe soldatul Pupshaw că avea să rămână împreună cu colonelul August. Soldatul bondoc răspunse cu un salut entuziast şi se prezentă la comandant. August îi spuse lui Pupshaw că, în momentul în care aveau să ajungă în dreptul scărilor, avea să ia poziţie la intrarea în coridor. August avea să se poziţioneze de partea cealaltă a scărilor, înspre nord. Astfel, dacă vreunul dintre ei avea să fie atacat şi din spate, celălalt va avea posibilitatea de a-i asigura acoperirea.

Soldaţii Scott şi Devonne le încredinţară ceea ce mai rămăsese din provizia de grenade. Mai erau doar trei. August socoti că două dintre ele aveau să le permită să reziste cel puţin cinci minute, iar cea de-a treia avea să le asigure retragerea. Aveau să lupte contra cronometru, dar colonelul spera ca Aideen să apuce, în acest interval, să-şi ajungă din urmă prada rănită, să facă ceea ce trebuia făcut şi să scape cu bine.

Caporalul Prementine le ură succes celor doi, după care, împreună cu ceilalţi membri ai echipei de intervenţie, plecară în tăcere.

După ce-i mulţumi lui Prementine, August îl anunţă pe Pupshaw că trebuiau să reziste exact cinci minute, din momentul în care avea să se declanşeze schimbul de focuri cu soldaţii spanioli. La semnalul lui August, aveau să-şi urmeze tovarăşii în temniţă, Pupshaw urmând să coboare cel dintâi.

August şi Pupshaw se întinseră pe burtă, pregătindu-se să înfrunte asaltul. Aveau să tragă la joasă înălţime, nu mai sus de genunchi. Pupshaw îşi pregăti o grenadă, gata să o azvârle în momentul în care spaniolii aveau să-şi facă apariţia. August îşi ridică mâna stângă.

Douăzeci de secunde mai târziu, primul soldat spaniol se ivi din negura gălbuie, care începuse să se risipească. August îşi îndreptă degetul mare al mâinii stângi în jos.

Pupshaw scoase cuiul grenadei şi o aruncă.