49

Marţi, ora 12 si 57 de minute,
Madrid, Spania

Fiecare respiraţie îi provoca dureri acute lui Darrell McCaskey. Însă, după cum îi atrăsese atenţia Jim Jones, mentorul său de la FBI, „Alternativa ar fi să nu mai respiri deloc, ceea ce nu-i defel mai bine”. Vestele antiglonţ erau menite să împiedice pătrunderea proiectilelor în corp. Însă nu aveau cum să evite impactul puternic, care putea să cauzeze fracturarea unor coaste sau – în funcţie de distanţa de la care se trăsese şi de calibrul armei – hemoragiile interne. Totuşi, oricât de puternice i-ar fi fost durerile, nu acestea îl preocupau acum pe McCaskey. Era îngrijorat pentru Maria. Amânase ieşirea în curte, încercând să vadă dacă nu putea să îmbrace uniforma lui Amadori. Dar generalul era mult prea înalt, hainele erau pline de sânge, iar el nu vorbea spaniola. Păcăleala n-ar fi ţinut decât câteva secunde, aşa încât nu merita osteneala.

Deodată, la celălalt capăt al coridorului se auzi un semnal sonor. Era un mesaj transmis pe radioreceptorul generalului-maior. McCaskey se gândi că nu avea să treacă mult timp până când soldaţii aveau să vină, pentru a afla de ce nu le răspunsese nimeni.

În curte soseau tot mai mulţi soldaţi. McCaskey riscă o privire dincolo de uşă. La est de arcade se afla Calle de Bailen. Şi libertatea. Dar până la stradă erau aproximativ o sută de metri. Din momentul în care Maria avea să părăsească adăpostul sigur al arcadei, între ea şi soldaţi nu va mai exista nici un scut. Iar ea va avea în plus povara lui Luis, în loc să poarte o armă. McCaskey nu putea şti dacă soldaţii spanioli vor decide să tragă asupra ei. Dar ar fi fost o nebunie să o lase să plece, pe ea sau pe altcineva. La urma urmei, nu aveau nici un interes ca martorii să poată descrie tratamentul căruia îi fuseseră supuşi prizonierii.

McCaskey se hotărî să ajungă cu orice preţ lângă Maria şi să-i acopere retragerea. Se pregătea să-i ceară ajutorul lui Ferdinand, când spaniolul spuse ceva şi-i întinse mâna lui McCaskey.

— Are de gând să ne părăsească? întrebă McCaskey.

— Da, răspunse Norberto.

— Stai niţel, spuse McCaskey, refuzând mâna întinsă de Ferdinand. Spune-i că am nevoie de ajutorul lui pentru a ajunge la Maria. Nu poate să plece chiar acum.

Norberto traduse spusele lui McCaskey. Ferdinand răspunse, clătinând din cap în timp ce vorbea.

— Spune că-i pare rău, dar familia sa are nevoie de el, îl anunţă Norberto pe McCaskey.

— Şi eu am nevoie de el! izbucni americanul. Trebuie să ajung la Maria şi Luis şi să-i scot de-aici!

Ferdinand se întoarse, hotărât să plece.

— La naiba! strigă McCaskey. Am nevoie de cineva care să mă acopere!

— Lasă-l să plece, rosti Norberto sec. Vom merge împreună la prietenii tăi. Nu vor trage în noi.

— Ba da, atunci când îşi vor da seama că liderii lor sunt morţi.

Se auziră paşi grăbiţi pe coridor. Tropăitul bocancilor fu urmat de împuşcături, apoi de urletul lui Ferdinand.

— Drace! strigă McCaskey. Să mergem!

Chipul părintelui Norberto rămase impasibil, dar preotul ezită să se mişte.

— Nu-l mai putem ajuta, spuse McCaskey şi porni spre uşă. Vino!

Norberto îl urmă. McCaskey se mişca cât putea de repede, dar fiecare pas îi trimitea săgeţi de durere în creier. Încercă să-şi ridice braţul stâng; un fulger de durere îi străpunse plămânii, repercutându-se în şira spinării. Îşi mută arma în cealaltă mână. Nu ţintea la fel de bine cu dreapta, dar era ferm hotărât să ajungă la Maria, chiar dacă avea să fie nevoit să se târască.

Cei doi trecură pragul uşii. Părintele Norberto se afla între McCaskey şi soldaţi. McCaskey se împletici, căci durerea pricinuită de încercarea de a-şi ridica braţul îl secătuise de puteri. Preotul îi apucă braţul stâng, oferindu-i sprijin. McCaskey se rezemă de el, recunoscător. În momentul respectiv, părintele Norberto îi luă arma.

— Ce faci? se încruntă McCaskey.

Preotul ţinu pistolul de vârful ţevii, apoi se aplecă şi îl depuse pe caldarâmul curţii.

— Tocmai le-am oferit un motiv în minus pentru a deschide focul asupra noastră.

— Sau un motiv în plus! exclamă McCaskey, în timp ce îşi vedeau mai departe de drum.

Încercă să-şi alunge acest gând din minte. Încercă să ignore strigătele soldaţilor spanioli. Maria le urmărea înaintarea de la adăpostul arcadei. Avea în mână revolverul.

Se auzi o împuşcătură şi, la cel mult un metru de părintele Norberto, zgomotul impactului, care trimise aşchii de piatră către ei. O bucăţică de granit îl lovi pe preot în coapsă. Acesta se clătină, dar continuă să meargă.

Maria deschise focul, la rândul ei. Unul dintre soldaţi trase în direcţia ei, obligând-o să se adăpostească.

Soldaţii traseră din nou. De astă dată, glonţul lovi mai aproape, la doar câţiva centimetri de preot, stârnind din nou o arteziană de pietricele. Norberto se împletici către McCaskey, lovit din lateral de mai multe aşchii.

— Te-au nimerit? întrebă McCaskey.

Preotul încuviinţă din cap, strângând din dinţi. Fruntea îi era încruntată, iar buzele i se albiseră. În mod vizibil, durerea era cumplită.

Brusc, înapoia lor răsunară urlete. Veneau dinspre palat.

— El general esta muerto! strigă cineva.

McCaskey nu avu nevoie ca părintele Norberto să-i traducă. Generalul era mort. Şi la fel aveau să fie ei înşişi, peste câteva clipe.

— Haide, rosti el, făcându-i semn preotului să se grăbească.

Însă, chiar în timp ce pronunţa îndemnul, McCaskey ştiu că nu aveau să reuşească. Alţi soldaţi preluară strigătul. Se auziră urlete de furie.

Chiar în acel moment, un nou zgomot se adăugă vacarmului. Zgomotul elicopterelor. McCaskey se opri. Privi spre stânga, către palat. Soldaţii îşi ridicară privirile. O clipă mai târziu, şase elicoptere se iviră de după aripa sudică a palatului. Se poziţionară deasupra curţii, blocând lumina soarelui şi umplând spaţiul cu un vacarm de nedescris.

Era cel mai plăcut sunet pe care-i fusese dat lui McCaskey să-l audă vreodată. Şi nu văzuse niciodată ceva mai liniştitor decât imaginea trăgătorilor de elită îmbrăcaţi în uniformele poliţiei, care, la bordul elicopterelor, îşi îndreptaseră carabinele de asalt CETME asupra soldaţilor.

Dinspre bulevardele care înconjurau palatul, McCaskey auzi vuietul unor sirene. Aideen şi echipa de intervenţie reuşiseră, probabil, să iasă din palat şi transmiseseră poliţiei destule informaţii pentru ca ajutoarele să sosească la timp. Şi ce ajutoare!

McCaskey porni din nou.

— Vino, părinte, spuse el. Sunt de partea noastră.

Atacul conjugat, pe calea aerului şi din stradă, îi sugeră lui McCaskey că poliţia aşteptase ca soldaţii să se împrăştie îndeajuns încât să poată fi dominaţi. Astfel, rezistenţa întâmpinată avea să fie minimă.

McCaskey şi părintele Norberto sfârşiră de traversat curtea, în timp ce sirenele se apropiau şi elicopterele îi ţineau pe soldaţi la respect. McCaskey şi-ar fi dorit să o îmbrăţişeze pe Maria, însă, în starea în care se afla, un asemenea efort l-ar fi costat probabil plămânii. Maria era şi ea rănită, iar Luis avea nevoie urgentă de îngrijiri.

— Mă bucur să te revăd, îl întâmpină Maria, zâmbind. Am auzit bine? Amadori e mort?

McCaskey încuviinţă din cap, în timp ce îl cerceta pe Luis. Chipul ofiţerului era cenuşiu şi tânărul abia dacă mai respira. McCaskey verifică bandajul improvizat, apoi îşi scoase cămaşa şi se apucă să o rupă în fâşii, pentru a schimba pansamentul.

— Părinte, trebuie să-l ducem cât mai curând la un spital pe Luis, spuse McCaskey. Te rog, ai putea să opreşti o maşină?

— Nu cred că va mai fi nevoie, replică Norberto.

McCaskey îşi ridică privirea spre stradă. O maşină a poliţiei tocmai oprea lângă trotuar. Din ea coborâră patru oameni. Erau îmbrăcaţi în uniforme elegante, cu centuri albe şi berete albastru-închis.

— Guardia Real, spuse Maria. Garda regală.

Un al cincilea militar coborî din maşină. Era înalt, cu părul alb şi avea ţinuta impresionantă a unui militar de carieră.

— E generalul de la Vega, spuse McCaskey, apoi strigă: Avem nevoie de ajutor! Luis are nevoie de un medic!

— Ambulancia! I se alătură Maria.

Membrii Gărzii regale porniră în fugă către ei. Unul dintre ei îi strigă ceva Mariei.

Ea încuviinţă din cap, apoi se întoarse către McCaskey.

— Se pregăteşte un spital de campanie în Piaza de Oriente, spuse ea. Îl vor transporta imediat acolo pe Luis.

McCaskey îşi plecă ochii către Luis. Termină de bandajat rana ofiţerului de la Interpol, apoi îi luă mâna şi i-o strânse cu putere.

— Rezistă, prietene, spuse McCaskey. Au sosit ajutoarele.

Luis strânse uşor mâna americanului, fără să-şi deschidă ochii. Părintele Norberto îngenunchease alături şi se ruga pentru Luis. Era limpede că suferea din pricina propriilor răni, dar era la fel de limpede că nu avea de gând să se oprească din această cauză.

O clipă mai târziu, în palat răsunară din nou împuşcături. McCaskey şi Maria se priviră.

— Se pare că autorităţile nu se joacă, spuse McCaskey.

Maria încuviinţă.

— Vom pierde mulţi oameni valoroşi astăzi. Şi pentru ce? De dragul viziunii nebuneşti a unui dezaxat.

— Sau pentru a-i satisface orgoliile, replică McCaskey. Niciodată n-am ştiut ce anume motivează în mai mare măsură faptele unui dictator.

În timp ce vorbeau, poliţiştii ajunseră în dreptul lor. Doi dintre ei îl ridicară cu mare grijă pe Luis şi-l purtară către stradă. Generalul de la Vega le mulţumi Mariei şi lui McCaskey pentru tot ce făcuseră, apoi porni în fugă pe urmele celor doi care îl purtau pe fiul său rănit. Cei doi membri ai Gărzii Regale rămaşi o ajutară pe Maria să se ridice.

— O gardă de onoare, zâmbi ea.

McCaskey zâmbi şi se ridică, ajutat de părintele Norberto. Porniră alături de Maria, pe care soldaţii o purtau către stradă. Fiecare pas îi provoca dureri cumplite lui McCaskey, dar se strădui să ţină pasul cu cei doi membri ai Gărzii. Rareori se întâmpla să ţi se ofere o a doua şansă, fie că era vorba de posibilitatea de a îndrepta o alegere greşită dintr-un moment de criză sau de a recâştiga o iubire pierdute. McCaskey trăise şi una şi alta. Ştia ce însemna să fii torturat de urmările evenimentelor produse din pricina nehotărârii, a spaimei sau a slăbiciunii.

Dacă Maria Comeja avea să accepte să-l primească înapoi, nu avea de gând să o mai piardă încă o dată. Nici măcar pentru un minut. Suferinţa pricinuită de ratarea celei de-a doua şanse ar fi fost mult prea mare.

Maria căută atingerea mâinii lui McCaskey şi o găsi. O clipă mai târziu, privirile li se întâlniră şi măcar una dintre dureri încetă să-l mai chinuie în clipa în care deveni limpede că şi ea gândea şi simţea acelaşi lucru.