24

Marţi, ora 6 şi 50 de minute,
Sebastian, Spania

Liniştea din adormitul San Sebastian fusese brutal sfâşiată de zgomotul împuşcăturilor de la fabrica Ramirez.

Părintele Norberto rămăsese în apartamentul fratelui său multă vreme după ce poliţia venise să ridice trupul lui neînsufleţit. Rămăsese locului, îngenuncheat pe podeaua de lemn, rugându-se pentru sufletul fratelui său. Când auzise însă împuşcăturile, iar la scurtă vreme după aceea, strigătele din stradă – „la fabrica, la fabrica!” – se ridicase şi se îndreptase în grabă spre biserica sa.

Traversând câmpul în drum spre St. Ignatius, Norberto zări elicopterele zburând în cercuri pe deasupra fabricii. Dar nu era momentul să se întrebe ce căutau acestea acolo. Biserica era deja plină de mame, de copii şi de bătrâni. Curând aveau să sosească şi pescarii, reveniţi la ţărm pentru a se asigura că familiile lor erau nevătămate. Trebuia să aibă grijă de aceşti oameni; pentru propriile răni avea să găsească timp mai târziu.

Sosirea lui Norberto fu întâmpinată de oamenii adunaţi în faţa bisericii cu strigăte de uşurare şi mulţumiri adresate cu glas tare lui Dumnezeu. Vreme de o clipă – care-i pătrunse până în adâncul sufletului – simţi pentru oamenii aceştia iubirea şi compasiunea pe care Fiul Domnului o simţise pentru cei aflaţi în nevoie. Acest sentiment nu îi alină durerea, dar fu de-ajuns pentru a-i da puterea şi hotărârea de a îndura ceea ce avea să-i fie dat.

Primul lucru pe care-l făcu părintele Norberto după sosire fu să zâmbească cald şi să le vorbească blând celor adunaţi. Glasul lui domol avu darul de a-i linişti pe oameni, de a le potoli spaima. Îi conduse pe toţi înăuntru şi îi îndemnă să se aşeze în strane. Apoi, în timp ce aprindea lumânările de lângă amvon, Norberto îl rugă pe „bunicul” Jose, un bărbat cu părul alb ca neaua, să-i conducă la locurile lor pe toţi cei care aveau să sosească între timp. Fostul căpitan de remorcher, un catolic fervent, acceptă însărcinarea cu umilinţă şi cu ochii cenuşii plini de strălucire.

Când lumânările fură aprinse, scăldând biserica în lucirile lor dătătoare de linişte, preotul se îndreptă spre altar. Se rezemă de el o clipă, pentru a-şi aduna puterile. Apoi începu ritualul slujbei de dimineaţă, sperând că înşiruirea cuvintelor familiare avea să le aducă în suflete alinarea şi o fărâmă din prezenţa Domnului. Norberto nădăjduia să găsească el însuşi un ajutor în propria-i suferinţă. Însă, pe măsură ce recita cuvintele liturghiei, găsi prea puţin pentru sine, cu excepţia bucuriei de a le putea dărui linişte celor din jur.

Când îşi încheie slujba, părintele Norberto se întoarse cu faţa către mulţimea care începuse să se foiască. Erau deja mai bine de o sută de oameni adunaţi în biserica mică şi întunecată. Căldura trupurilor lor, amestecată cu mirosul fricii, se făcea simţită ca o prezenţă malefică. Pe uşa deschisă pătrundea mirosul mării. Acesta îl inspiră pe părintele Norberto să le redea din Sfânta Scriptură un pasaj din Evanghelia după Matei.

Cu glas puternic, citi:

— „Iar El rosti: De ce vă e teamă, necredincioşilor? apoi se ridică şi potoli vânturile şi furia mărilor şi calmul se înstăpâni”.

Cuvintele Evangheliei, laolaltă cu nevoia în care se aflau enoriaşii săi, îi dădură puteri noi preotului. Chiar şi după ce împuşcăturile încetaseră, tot mai mulţi oameni se îndreptaseră spre biserică, în căutarea unui reper în confuzia generală.

Părintele Norberto nu auzi ţârâitul telefonului în micul oficiu alăturat. Spre deosebire de el, bunicul Jose îl sesiză. Bătrânul ridică receptorul, ascultă câteva clipe, iar apoi porni în grabă către preot.

— Părinte, îi şopti Jose la ureche. Trebuie să veniţi. Repede… La telefon.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Norberto.

— E unul dintre asistenţii Superiorului-General Gonzalez de la Madrid, îl lămuri Jose. Vrea să vă vorbească.

Norberto îl privi lung, nevenindu-i să creadă, apoi întrebă:

— Eşti sigur că pe mine mă vrea?

Jose încuviinţă din cap. Uimit, Norberto se îndreptă spre amvon şi luă Biblia. I-o înmână celui mai vârstnic dintre enoriaşi şi îl rugă să citească celor adunaţi mai departe din Evanghelia după Matei, până când avea să se întoarcă. Apoi ieşi grăbit, întrebându-se ce treabă ar fi putut avea cu el conducătorul ordinului iezuit din Spania.

Norberto închise uşa oficiului şi se aşeză la vechiul său birou din lemn de stejar. Îşi frecă mâinile una de alta, iar apoi ridică receptorul.

Cel care îi telefonase se prezentă drept părintele Francisco. Tânărul prelat îl sunase pentru a-l anunţa că era rugat – nu i se poruncea, ci era rugat – să ajungă la Madrid cât mai curând cu putinţă.

— Dar de ce? întrebă Norberto.

Ar fi trebuit să-i fie de-ajuns faptul că Superiorul-General Gonzalez îi solicitase prezenţa. Gonzalez era subordonat direct Papei, iar cuvintele sale aveau puterea autorităţii Vaticanului. Însă, când era vorba de problemele ce priveau această provincie şi cei cinci mii de iezuiţi ai acesteia, Gonzalez prefera să se consulte cu vechiul său prieten, părintele Iglesias din Bilbao.

— Tot ce pot să vă spun e că vă roagă, pe dumneavoastră şi pe alţi câţiva, să veniţi la Madrid, se auzi răspunsul.

— A fost chemat şi părintele Iglesias?

— Numele său nu figurează pe lista mea, anunţă sec interlocutorul. Un avion vă va aştepta la opt şi jumătate. E vorba de aeronava personală a Superiorului General. Pot să-i confirm prezenţa dumneavoastră la bord?

— Da, dacă aşa trebuie, răspunse Norberto.

— Aceasta este rugămintea Superiorului General, îl corectă amabil părintele Francisco.

În ciuda eufemismului ecleziastic utilizat, sensul frazei era acelaşi. Norberto încuviinţă, spunând că avea să ajungă la timp la aerodrom. Interlocutorul său îi mulţumi politicos şi închise. Norberto reveni în biserică.

Luă Biblia din mâinile bunicului Jose şi continuă lectura pasajului din Evanghelia după Matei. Însă, deşi cuvintele-i erau pline de căldură, mintea şi sufletul părintelui Norberto erau în altă parte. Erau alături de fratele său şi de congregaţia pe care o păstorea. Cei mai mulţi membri ai ei se aflau aici, în stranele pline ori înşiruiţi de-a lungul zidurilor vechi. Norberto trebuia să decidă cine avea să-i ajute pe enoriaşi cât timp avea să lipsească. Era un lucru cu atât mai important, cu cât era posibil ca la fabrică să fi fost ucişi prieteni ori rude ale celor de aici… mai ales dacă lupta care se dăduse la fabrică nu avea să fie decât începutul. Dacă era să dea crezare spuselor lui Adolfo din noaptea trecută, ce era mai rău de-abia de acum avea să urmeze.

Când liniştea pogon în sufletele ascultătorilor săi – după şapte ani de când îi păstorea, Norberto ajunsese să-şi cunoască îndeajuns de bine enoriaşii – preotul închise Biblia şi le vorbi, în cuvinte generale, despre necazurile şi suferinţa care i-ar fi putut aştepta de-acum încolo. Le ceru să-şi deschidă inimile şi casele în faţa acelora care suferiseră o pierdere. Apoi îi anunţă că trebuia să plece la Madrid, pentru a discuta cu Superiorul General Gonzalez despre criza cu care se confrunta ţara. Le spuse că avea să plece chiar în acea dimineaţă, ceva mai târziu.

Anunţul îi făcu pe enoriaşi să amuţească. Ştia că oamenii se obişnuiseră ca autorităţile să-i abandoneze. Aşa se întâmplase de când se ştia: în copilărie, pe vremea lui Franco; mai târziu, în anii şaptezeci, când coastele Spaniei fuseseră jefuite de singura lor sursă de venit, peştii; după toate aparenţele, acelaşi lucru avea să se întâmple şi acum. Vestea că părintele Norberto avea să-i părăsească în vremuri de restrişte fu însă un adevărat şoc.

— Părinte Norberto, dar noi avem nevoie de dumneavoastră acum, spuse o tânără aşezată în primul rând.

— Dragă Isabella, i se adresă Norberto, nu eu mi-am dorit să plec. Dar trebuie să ascult dorinţa Superiorului General.

— Părinte, fratele meu se afla la fabrică, insistă Isabella. Nu ştim nimic despre el. Mi-e teamă.

Norberto se apropie de tânăra femeie. Văzu câtă suferinţă şi teamă se adunaseră în ochii ei şi se strădui să-i surâdă.

— Ştiu ce simţi, Isabella, spuse el. Ştiu, căci eu însumi mi-am pierdut fratele în noaptea aceasta.

Şocul veştii se oglindi în privirea tinerei femei.

— Părinte…

Zâmbetul lui Norberto rămase neschimbat, aducător de linişte.

— Dragul meu Adolfo a fost ucis azi-dimineaţă. Sper însă ca, mergând la Madrid, să-i pot fi de ajutor Superiorului General în încercarea de a pune capăt măcelului ce s-a dezlănţuit în Spania.

Mângâind obrazul Isabellei, adăugă:

— Poţi – vei încerca măcar – să fii tare, de dragul meu?

Isabella îi luă mâna într-a ei. Degetele îi tremurau şi ochii i se umpluseră de lacrimi.

— N-am… N-am ştiut despre Dolfo, spuse ea încet. Îmi pare foarte rău. Voi încerca să fiu tare.

— Încearcă să fii tare pentru tine însăţi, nu pentru mine, o sfătui Norberto.

Ridică ochii şi întâlni privirile pline de teamă ale celor tineri şi bătrâni, deopotrivă.

— Vreau să fiţi cu toţii cât mai tari cu putinţă, să vă ajutaţi unii pe alţii.

Se întoarse apoi către bunicul Jose, care se alăturase mulţimii înşirate pe lângă perete. Îl rugă pe bătrânul marinar să-i ţină locul, în calitate de „înlocuitor de preot”, până când avea să se întoarcă, citind din Biblie şi stând de vorbă cu oamenii despre necazurile lor. Îi venise ideea chiar în clipa aceea, iar bătrânul fu vădit încântat. Bunicul Jose îi mulţumi, cu o umilinţă recunoscătoare. Norberto îi mulţumi la rândul său şi se adresă din nou iubiţilor săi enoriaşi.

— Ne aşteaptă vremuri grele, le spuse el. Însă, oriunde m-aş afla, la San Sebastian sau la Madrid, voi fi alături de voi pentru a le înfrunta – cu credinţă, speranţă şi curaj.

— Amin, părinte, rosti cu voce puternică Isabella.

Congregaţia se făcu ecoul cuvintelor ei, într-un singur glas care umplu spaţiul îngust al micuţei biserici. Deşi Norberto continua să zâmbească, în ochi i se iviseră lacrimi. Dar nu erau lacrimi de durere, ci de bucurie, de mândrie. Aici, în faţa ochilor săi, se afla ceva ce generalii şi politicienii nu aveau să obţină niciodată, oricât de mult sânge ar fi vărsat: dovada încrederii şi iubirii unor oameni buni. Privindu-le chipurile, Norberto se gândi că Adolfo nu murise în zadar. Moartea lui reuşise să adune laolaltă congregaţia, le dăduse oamenilor puterea de a îndura.

Norberto părăsi biserica, însoţit de urările de bine şi de rugăciunile enoriaşilor. Ieşind în lumina caldă a dimineţii şi îndreptându-se spre oficiu, nu reuşi să-şi alunge din minte un gând: cât de mult s-ar fi amuzat Adolfo, dacă ar fi asistat la cele ce se întâmplaseră aici! Cum ar mai fi râs, la gândul că el, un necredincios şi nu Norberto, fusese cel care reuşise să unească şi să dea speranţă congregaţiei înspăimântate.

Norberto se întrebă dacă nu cumva Dumnezeu hărăzise această potrivire sfântă a lucrurilor, îngăduindu-i astfel lui Adolfo să-şi răscumpere păcatul de moarte. Preotul nu avea nici un motiv să creadă una ca asta, nici un argument teologic. Şi totuşi, după cum se dovedise în această dimineaţă, speranţa se putea dovedi un far călăuzitor.

„Poate că, în anumite împrejurări, speranţa poate deveni chiar unicul far călăuzitor, singura rază de lumină, îşi zise el.”