44

Marţi, ora 12 şi 17 minute
Madrid, Spania

În timp ce înainta pe coridor, Darrell McCaskey se simţea despuiat, neavând la el nici o armă. I se păruse însă mai important ca Maria să aibă posibilitatea să se apere. Trecuseră ani buni de când nu îşi mai exersase deprinderile de aikido învăţate când intrase în FBI, dar, în principiu, acestea ar fi trebuit să-i fie de ajuns.

Apropiindu-se de intrarea pe un nou coridor, McCaskey îşi încetini paşii. Se opri înainte să ia colţul şi riscă o privire pe furiş, ca atunci când, poliţist fiind, stătea la pândă. Fotografie mental cele văzute, apoi se retrase repede, cu inima bătând să-i spargă pieptul.

La o oarecare distanţă de-a lungul coridorului se afla un bărbat înalt. Purta o uniformă de general şi avea pieptul împodobit cu o mulţime de medalii şi decoraţii de pe vremea lui Franco. Avea în mână un pistol şi purta o mască de gaze. Sângera dintr-o rană în partea inferioară a piciorului.

Nu putea fi decât Amadori.

Privea în urma sa, în vreme ce se apropia de locul în care se afla McCaskey. Americanul era convins că nu fusese reperat. Înjură în gând proasta inspiraţie de a nu-şi fi luat cu sine arma. Nu avea nimic cu care să-l doboare pe general. Singura armă erau mâinile sale şi faptul că Amadori nu ştia că el se afla acolo.

Una din regulile învăţate pe vremea când lucra la FBI cerea ca, în situaţiile în care un agent se confrunta cu o forţă mai bine înarmată, acesta să aleagă calea retragerii, până în momentul în care va găsi o cale de a contracara cu succes armamentul inamicului. O înfruntare directă îl favoriza pe urmăritor. În schimb, retragerea era întotdeauna în avantajul celui urmărit.

Însă, având în vedere miza aflată în joc, McCaskey nu-şi putea permite să-l lase pe Amadori să-i scape.

McCaskey privi în sus şi îşi făcu curaj. Ascultă mersul şchiopătat al generalului. Amadori se afla la aproximativ trei metri distanţă. McCaskey avea să se ghemuiască, aşteptând. În momentul în care Amadori se va ivi de după colţ, avea să se răsucească brusc, secerându-l şi avea să încerce să îi ia pistolul, înainte ca el să poată trage.

În clipa aceea, McCaskey auzi paşi venind din urma lui. Se întoarse şi îl văzu pe părintele Norberto apropiindu-se. Observă însă şi altceva: o luminiţă roşie pâlpâind aproape de tavan, deasupra salonului de muzică.

Era o cameră de luat vederi. Iar Amadori purta ochelari dotaţi cu SSD, sistemul de supraveghere la distanţă.

Paşii încetară să se audă. McCaskey înjură în gând. Fusese mult prea obosit pentru a gândi aşa cum s-ar fi cuvenit totul, iar neglijenţa sa îl punea acum într-o situaţie de categorică inferioritate. Amadori îi cunoştea cu exactitate poziţia.

Nu-i rămânea decât să se retragă. Se întoarse şi porni în fugă spre uşa care dădea în curte. Preotul rămăsese pe loc, dezorientat.

— Iisuse! exclamă McCaskey, pradă frustrării.

Nu credea că Amadori avea să împuşte un membru al clerului. Însă un preot catolic ar fi însemnat un ostatic ideal. Nimeni n-ar mai fi îndrăznit să-l atace pe general, de teamă să nu-l rănească pe preot.

McCaskey trebuia să-l scoată pe preot de acolo. Îl apucă pe părintele Norberto de sutană şi încercă să-l tragă după sine, către curte. O clipă mai târziu, auzi o împuşcătură, simţi o izbitură ca de pumn în şira spinării şi în faţa ochilor săi totul se coloră într-un roşu-orbitor.