Epilog

30 mai 2008

Thóra a închis telefonul și s-a uitat la actele de divorț care așteptau să fie semnate. Doi tineri descoperiseră prea târziu că nu se înțelegeau tocmai bine și, la fel ca multe alte cupluri aflate în aceeași situație, nu mai aveau în comun decât datorii. Și, oricât ar părea de ciudat, oamenii erau mult mai chițibușari când venea vorba de împărțirea datoriilor decât atunci când trebuiau să-și distribuie bunurile. Dar, una peste alta, oamenii hotărau să divorțeze pentru că, pur și simplu, nu se mai vedeau trăind unul în prezența celuilalt, așa că, până la urmă, ajungeau la o înțelegere – eliberarea de soț sau soție era un impuls mai puternic decât oricare altul.

După expediția din Groenlanda, biroul lor de avocatură nu mai primise nicio ofertă de colaborare din partea băncii. Și totuși se ajunsese la o înțelegere cu Arctic Mining: Berg Technology primise acordul de a continua proiectul, iar banca nu fusese nevoită să achite banii de asigurare. Thóra spera ca raportul ei să fi avut o oarecare însemnătate în acest caz, dar probabil că diferendul fusese rezolvat la nivel politic, sau poate că, de fapt, factorul decisiv fusese închiderea temporară a zonei în vederea unor săpături arheologice în jurul peșterii. În orice caz, compania minieră, contractorii și banca ajunseseră la o înțelegere fără ca angajații de la Berg să aibă habar de ceea ce se întâmplase, în afară de faptul că Oddný Hildur, Bjarki și Dóri muriseră în condiții tragice. Era o mare pierdere pentru o echipă atât de mică: trei morți și două persoane private de libertate, cu toate că una dintre ele plecase din companie mai înainte. Din fericire, lucrările urmau să fie reluate abia în vară, așa că angajații aveau suficient timp să se refacă alături de familie și prieteni. Poate că rănile cele mai adânci aveau să se vindece până la reînceperea lucrului.

Și Thóra fusese nevoită să suporte mici inconveniente. Autoritățile sanitare din Groenlanda îi confiscaseră valiza verde și o distruseseră cu tot ce era în ea, din pricina riscului de infecție. Bineînțeles că probabilitatea era foarte mică, dar nu voiau să riște. Și colegii ei avuseseră parte de același tratament, dar, spre deosebire de ea, aceștia își făcuseră bagajele când erau treji, ceea ce însemna că pierduseră mai ales lenjerie intimă, bluze de lână și alte lucruri asemănătoare. Acum, Thóra regreta anii în care se chinuise să-și aleagă haine de serviciu cu o croială clasică, pe care să le poată purta mult timp, indiferent de fluctuațiile modei. Ca și ceilalți, primise compensații din partea băncii, însă Thóra nu avusese timp să-i informeze că bagajul ei conținea articole mai scumpe și cu o valoare afectivă mai mare decât ale colegilor ei. Acum, când deja își dăduse seama că n-o să mai primească și alte contracte din partea băncii, regreta nespus această omisiune.

Vorbise cu Friðrikka la telefon. Aceasta avea o voce complet schimbată, iar Thóra bănuia că era sedată. Voia s-o roage pe Thóra s-o ajute să fie transferată în Islanda după condamnare, ca să-și poată ispăși pedeapsa în țara natală. Geologa i-a spus că altminteri ar fi murit – nu putea rămâne în Groenlanda. Și a întrebat-o de pisică, iar Thóra i-a spus că noua ei stăpână o răsfață tot timpul, ceea ce a făcut-o pe Friðrikka să se simtă un pic mai bine. Și totuși, Thóra i-a spus că trebuia să se mai gândească la cererea ei de a o apăra în instanță, cu toate că sigur avea să-i dea o mână de ajutor. În rest, nu prea aveau despre ce vorbi. Bineînțeles că Friðrikka a întrebat despre soarta lui Arnar, iar Thóra i-a spus că inginerul mărturisise în mod oficial tot ce-i spusese ei la telefon. Cu siguranță avea să primească o condamnare, dar nu putea ști dacă avea să fie cu suspendare sau nu. Deși nu i-a spus asta Friðrikkăi, în ultima vreme Thóra urmărise necrologurile și nu dăduse peste niciunul care să anunțe sinuciderea lui Arnar. Nu era exclus ca inginerul să aștepte până când aveau să se pronunțe sentințele atât în cazul lui, cât și în al lui Naruana, ca să se asigure că fiul vânătorului a ieșit cu bine din povestea asta; însă poate că se răzgândise sau își pierduse curajul. Thóra spera ca explicația să fie una dintre acestea două din urmă, dar hotărârea din glasul lui Arnar atunci când îi spusese ce planuri are era atât de puternică, încât până la urmă a ajuns la concluzia că era puțin probabil.

Însă Thóra nu mai știa mare lucru despre ceilalți: după ce se despărțiseră la aeroportul din Reykjavík, nu mai auzise nimic de Alvar, Eyjólfur și Finnbogi – de fapt, se dusese să stea de vorbă cu medicul despre forma finală a raportului ei, dar asta fusese tot. Iar când Friðrikka a întrebat-o ce mai făcea Bella, i-a zis că bine, încă lucra ca secretară în biroul ei: era în formă maximă și intimida în continuare clienții și angajații cum numai ea știa s-o facă.

Thóra nu cedase decât o singură dată tentației de-a o suna pe Oqqapia. Nu voia să mai aibă legătură cu ea, la fel cum nu mai voia să aibă de-a face cu nimic din ce se întâmplase acolo; oricum, toate semnele dădeau de înțeles că viața bietei femei avea să fie în continuare plină de tristețe, băutură și plictiseală. Thóra avea destule nemulțumiri la ea în țară și nu voia să le adauge unele noi, de peste hotare. Și totuși, conversația telefonică s-a dovedit surprinzător de plăcută. Oqqapia se ținuse de cuvânt și își pusese ordine în viață. Deși îi era greu – și fără să pună la socoteală cele câteva scăpări –, reușise să se lase de băut după ce Naruana fusese arestat. Greutățile prin care trecea fiul vânătorului o întăriseră, ceea ce i se părea surprinzător chiar și ei, însă trebuia să-l sprijine cineva, iar părinții lui nu erau în măsură să facă asta. Nici Naruana nu mai pusese alcool în gură, în speranța că acest semn de îndreptare urma să fie luat în calcul de tribunal. Acum așteptau sentința împreună. Ministerul Sănătății trimisese în sat câțiva consilieri specializați în asistarea alcoolicilor. În plus, Naruana lucra acum ca învățător, ceea ce se dovedise a le fi de mare ajutor în lupta lor împotriva dependenței. Oqqapia îi spusese cu mândrie și că Naruana se reapucase de vânătoare, ceea ce era o ameliorare considerabilă, chiar dacă pleca în barcă cu alți săteni. La sfârșitul conversației, tânăra îi adusese la cunoștință că Igimaq primise înapoi oasele fiicei sale și că avea de gând să le îngroape o dată pentru totdeauna. Examinarea lor de către specialiști nu dăduse la iveală cauza morții, dar toate semnele indicau că era „boala aia de care vorbește toată lumea”, cum se exprimase Oqqapia.

Înainte să închidă, Thóra o întrebase cu precauție dacă Naruana îi explicase de ce o luase cu el pe fetița aceea atunci când se dusese în tabără să ia cadavrele. Oqqapia i-a răspuns cu aceeași nonșalanță cu care îi descrisese gripa spaniolă: părinții fetei îi împrumutaseră lui Naruana snowmobilul numai cu condiția s-o ia cu el. Thóra n-a mai întrebat-o ce fel de părinți erau din moment ce lăsau un copil să meargă pe snowmobil cu un bețiv, pentru că răspunsul era evident: niște părinți mai bețivi decât fiul vânătorului. Dar povestea asta avusese și un rezultat benefic. Dat fiind că fusese martoră la o adevărată baie de sânge și era posibil să se fi contaminat, fetița fusese luată sub observație, iar medicii de la spitalul din Nuuk ajunseseră la concluzia că se putea face ceva pentru a-i repara fața sfâșiată. În plus, melodia fredonată de fetiță dădea speranțe că, dacă avea să urmeze un tratament și să facă exercițiile necesare, ar fi putut să-și recapete vocea și capacitatea de a vorbi. Astfel, pentru ca fata să poată fi îngrijită cum trebuie, părinții ei fuseseră convinși să se mute în capitală și le lăsaseră snowmobilul Oqqapiei și lui Naruana, drept răsplată că îi ajutaseră să obțină asistență medicală pentru ea. Thórei îi era destul de greu să înțeleagă acest act de generozitate, dar s-a mulțumit să constate cu plăcere că nu toată lumea e croită după același calapod. Lucrul cel mai important era că, încetul cu încetul, oamenii aceia se îndreptau spre o viață mai bună.

S-au auzit ciocănituri în ușă, iar în biroul ei a intrat un viitor fost soț.

— Bună ziua! Am întârziat cumva?

— Nu, ați venit la timp, i-a răspuns Thóra. Luați loc. Totul e pregătit. În curând o să fiți liber.

•

Igimaq admira peisajul care se întindea în fața sa, dar, când s-a întors cu spatele la peșteră, s-a mâhnit – la ce bun să aibă frumuseți în fața ochilor, când în spate îl aștepta urâțenia? Ținea în mână oasele fiicei lui. Le înfășurase într-o minunată piele de focă pe care o argăsise el însuși cu ani în urmă și pe care o considera cea mai frumoasă din câte tăbăcise în toată viața lui. Nimeni nu mai aprecia astfel de lucruri, așa că n-o vânduse, ci o păstrase pentru o ocazie specială. Care se ivise acum. Pielea urma să protejeze oasele de condițiile aspre din peșteră până la sfârșit, când toată gheața avea să se topească, iar pământul urma să fie invadat de apa mării și de viețuitoarele marine. El și câinele lui aveau să fie morți demult, dar asta nu conta – pentru nimeni altcineva în afară de ei doi.

Câinele a scos un urlet prelung, vrând să plece din locul acela blestemat. Igimaq o văzuse pe fiica lui suferind și plângând, implorându-l s-o lase să caute ajutor într-o așezare apropiată. Dar Usinna nu putea fi ajutată. Atunci când, împotriva tatălui ei, intrase în zona interzisă, se certaseră destul de tare, iar el încă era furios pe ea când au început să apară semnele, iar pielea i se învinețise. Deja era slăbită, iar Igimaq se consultase cu Sikki, care nu avusese niciun dubiu cu privire la ce trebuia făcut – judecata lui sigur n-ar mai fi fost în alb și negru, dacă ar fi avut perspectiva slujbelor de la mină, care păreau să anuleze toate vechile obiceiuri. Igimaq nu se împotrivise. O dusese pe fiica lui extrem de bolnavă înapoi în zona interzisă și îl obligase pe Naruana să-l ajute, dat fiind că, peste o vreme, fiul său avea să moștenească îndatoririle lui față de strămoși. Atunci, Naruana păruse că înțelege acest lucru, dar decăderea lui rapidă de după moartea Usinnei dădea de înțeles că nu fusese o decizie înțeleaptă din partea lui, cu urmări îngrozitoare. Naruana deja avea probleme cu alcoolul, iar moartea înfiorătoare a surorii sale îl împinsese cu totul pe panta autodistrugerii. Mama lui o apucase pe același drum, din același motiv. Igimaq aproape că-i înțelegea. Deși agonia Usinnei nu fusese lungă, timpul trece greu când ești nevoit să urmărești pe cineva foarte drag suferind atât de crunt, să vezi cum se învinețește până îi dă sângele pe gură, pe ochi și pe nas. La ultima suflare, între buze i-a apărut un balon de sânge, care s-a spart abia când vântul i-a aruncat o șuviță de păr peste gură. Dacă n-ar fi fost atât de furios, ar fi putut încerca să-i aline durerea sau să-l lase pe Naruana s-o țină de mână – ultimul lucru pe care i-l ceruse Usinna. Dar, când au pus-o pe sanie, furia i se domolise de tot. Igimaq a vrut să-i ia pandantivul, pe care era scris numele ei, dar a văzut că dispăruse. Usinna îl avusese la gât când o cărase până la sanie cu ajutorul lui Naruana; era un pandantiv pe care i-l făcuse chiar Igimaq când era mică, și știa că lănțișorul era rezistent și avea o închizătoare bună – deci nu se rupsese. Știa și că fiica lui înțelesese că aveau de gând s-o lase singură în sălbăticie, și o cunoștea suficient de bine cât să-și dea seama ce făcuse cu el: îl înghițise, astfel încât cadavrul ei să poată fi identificat mai târziu, dacă avea să fie descoperit vreodată. Era de neconceput să taie pântecele fiicei lui ca să recupereze colierul – la fel de neconceput pe cât era s-o lase să se întoarcă acasă când s-a uitat la el cu ochii însângerați, implorându-l pentru ultima oară. Sufletele neliniștite ale morților n-ar fi permis una ca asta. Naruana și Igimaq scăpaseră teferi din zona interzisă numai pentru că sufletele nemiloase se repeziseră încântate la noul membru al tribului lor – în lăcomia care le stăpânea, uitaseră de tată și fiu.

Oamenii care veniseră să investigheze peștera nu trăiseră nimic din toate astea pe pielea lor și nici nu ascultaseră sufletele care încă sălășluiau în ea, cu toate că rămășițele lor pământești se aflau acum în institutele de cercetare de la Nuuk sau erau împrăștiate prin alte locuri. Cu siguranță își făcuseră simțită prezența în timp ce le erau adunate rămășițele – țipaseră și se tânguiseră –, dar fără niciun rezultat. Urechile celor care veniseră să le scoată din gheață nu auziseră decât zgomotele superficiale și nu ținuseră seama de sunetele care veneau din lumea de dincolo. Și totuși, oamenii aceștia auziseră vântul, cu toate că niciunul dintre ei nu știa de unde venea și încotro se îndrepta – chiar dacă nu-l puteau simți.

Igimaq s-a întors iarăși cu fața spre peșteră. Gheața de la gura ei fusese îndepărtată, iar acum putea fi văzută în întregime pentru prima oară după o sută de ani. Vara era aproape: zăpada strânsă pe cornișa de piatră de deasupra peșterii se topise, iar țurțurii de la intrare semănau cu niște dinți ascuțiți și neregulați care străluceau în lumina soarelui, provocându-l să privească în gura aceea căscată. Era un test – cum ar fi putut marele vânător să-i înfrângă pe cei ce nu aveau o inimă care să poată fi oprită-n loc? Igimaq s-a uitat în ochii câinelui, care a urlat iarăși și a întors capul în direcția din care veniseră. Vânătorul lăsase ceilalți câini acasă; nu suportau să stea în apropierea peșterii, iar Igimaq nu voia ca urletele lor să-l deranjeze. Știa că, dacă n-avea să se mai întoarcă acasă, s-ar fi îngrijit de ei Naruana; vânătorul și fiul său reîncepuseră să-și vorbească – din când în când. Naruana încă nu era împăcat cu ce-i făcuseră surorii lui, dar nu-și mai lăsa remușcările să-l roadă pe dinăuntru. Igimaq spera ca fiul lui să-și pună ordine în viață, să se căsătorească cu Oqqapia și să facă copii cu ea. Poate că, în felul acesta, sufletul Usinnei avea să fie salvat. Copiii lui Naruana ar fi fost un motiv de speranță și pentru sufletul lui Igimaq.

Oasele din brațele sale și-au făcut iarăși simțită prezența, lovindu-se unele de altele în sacul din piele de focă. Le-a aranjat cât de bine a putut, dar s-a oprit când a auzit un plânset firav venind dinăuntrul peșterii. Cunoștea foarte bine vocea aceea, chiar dacă era mai slabă decât fusese în viață. Era Usinna. Sufletul ei îl chema și îl întreba încă o dată de ce nu-i dăduse o mână de ajutor. Apoi i s-au adăugat nenumărate alte voci – toate erau nemulțumite de soarta lor și cereau să fie eliberate.

Câinele s-a uitat în ochii lui Igimaq. Își înțelegea stăpânul și știa că nu trebuie să-l urmeze mai departe. Vânătorul n-ar fi obligat pe nimeni să-l însoțească în ultima lui călătorie, pentru că era o călătorie pe care trebuia s-o hotărască fiecare om sau animal în parte. Câinele și-a luat privirea de la el și s-a uitat în gura neagră a peșterii. Voia să-l urmeze pe stăpânul său – avea gâtul încordat, iar perii de pe ceafă i se zbârliseră. A făcut un pas în față și s-a uitat întrebător la Igimaq, care a încuviințat din cap și a luat-o din loc. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât vocile se auzeau mai tare. Când au pătruns în bezna dinăuntru, vocile au devenit asurzitoare, iar vânătorul a simțit că sufletele abia așteptau să-și răzbune soarta crudă. Și mai ales sufletul Usinnei.