Capitolul 12

21 martie 2008

Satul s-a dovedit a fi exact așa cum se aștepta Thóra – sumbru și ostil. Era ca și când locuitorii săi nu erau de pe planeta asta și se temeau să iasă în aer liber. Străzile erau tot pustii, iar ceața subțire care se împrăștiase printre case contribuia și ea la atmosfera ireală a locului. Ceața se lăsase peste satul cu case viu colorate chiar în timp ce coborau cu mașina panta dealului – părea că localnicii îi porunciseră să le blocheze vederea străinilor; cu ajutorul naturii, ascundeau acele lucruri pe care veneticii nu trebuiau să le vadă decât nedeslușit. Și lumina era ciudată: cu toate că soarele era încă pe cer, împrăștia doar o lumină difuză și deja se pregătea să se scufunde sub linia orizontului. Veniseră în sat doar ei trei: Thóra, Matthew și doctorul Finnbogi. Eyjólfur hotărâse să încerce să repare antenele parabolice, în speranța că va putea restabili legătura cu lumea exterioară, iar Alvar se oferise să-l ajute. Bella fusese însărcinată să introducă în calculator inventarul echipamentelor din tabără, iar Friðrikka trebuia să continue evaluarea stadiului în care se afla proiectul. Cu toții păreau încântați că nu era nevoie să meargă în sat, iar Thóra simțea că Friðrikka și Eyjólfur erau cei mai ușurați. Bineînțeles că asta i-a întărit părerea că ceva era în neregulă în sat – toți cei care erau familiarizați cu locul acela nu voiau să meargă acolo.

Doctorul a întors capul spre Thóra.

— De unde să începem?

Oprise mașina în pantă, uitându-se în liniște la ceața care se lăsa peste casele viu colorate.

— Nu cred că are vreo importanță, i-a răspuns ea.

— Când am venit, am văzut vreo trei oameni pe chei, a zis Matthew, făcând semn cu mâna spre un punct din depărtare. Cine știe, poate că încă-s acolo.

Acum, un val gros de ceață acoperea atât cheiul, cât și țărmul.

Au străbătut satul, îndreptându-se spre micul port, fără să întâlnească niciun suflet de om pe drum.

— Nu-mi dau seama dacă localnicii ne evită sau chiar au obiceiul să stea mai mult în casă, dar, oricum ar fi, mi se pare foarte ciudat, a remarcat Finnbogi, care conducea încet, aplecându-se peste volan, să se uite cu atenție în jur. Am fost într-o mulțime de sate groenlandeze ca ăsta și, în general, oamenii sunt foarte sociabili și prietenoși. Dacă totul ar fi în regulă, ar ieși cu toții să ne întâmpine, nu ne-ar evita.

Thóra și Matthew n-au spus nimic, mulțumindu-se să se uite de o parte și de alta a străzii pustii. Toate ferestrele erau acoperite cu perdele colorate și toate ușile erau închise.

— Poate că încep ziua foarte devreme, iar apoi fac un fel de siestă, a zis Thóra, mai mult ca pentru sine.

— N-am auzit niciodată de așa ceva, a răspuns doctorul, mărind un pic viteza după ce trecuseră de ultima casă. Doar n-o să doarmă tocmai acum, irosind și puțina lumină naturală pe care o au la dispoziție în această perioadă a anului.

Apoi a încetinit dintr-odată, iar ceața a devenit și mai deasă.

— Nu vreau să intru în mare, a bombănit el. Nu se vede mai departe de doi metri.

Când au reușit să distingă lemnăria cheiului la capătul drumului de pietriș, Finnbogi a tras pe dreapta. Zgomotul portierelor trântite a rupt tăcerea, însă după aceea nu s-a mai auzit decât clipocitul valurilor și, din când în când, bufnitura câte unui sloi care se izbea de piloni. Se uitau unii la alții ca și când ar fi așteptat să ia cineva inițiativa și să-i conducă pe chei.

— Țin să vă spun că n-am auzit niciodată ca groenlandezii să fi atacat vreun turist, a zis Finnbogi, uitându-se spre cheiul care se pierdea în ceață. Și o să vorbim în timp ce mergem, ca să nu luăm pe nimeni prin surprindere.

— Dacă oamenii ăia or mai fi pe-aici, a adăugat Matthew, apoi a ascultat cu atenție preț de câteva clipe și le-a spus că parcă auzise niscaiva mișcare în ceață. Avem noroc! a zis el, dar Thóra nu și-a putut da seama dacă era ironic sau vorbea serios.

Matthew a luat-o din loc, iar Thóra și Finnbogi au pornit în urma lui. Cheiul – care abia de era suficient de lat cât să meargă toți trei pe el unul lângă altul – înainta direct în mare, astfel încât ambarcațiunile să poată acosta pe ambele părți. Flota sătenilor nu era nici mare, nici frumoasă: cuprindea trei vase de pescuit – niciunul nu arăta mai acătării – și câteva bărci cu motor legate toate de inelele de metal ale cheiului. Nu se vedea niciun caiac. N-au aflat cât de lung era cheiul, pentru că în curând au văzut siluete nedeslușite. Amândoi se opriseră din ce făceau și rămăseseră nemișcați, uitându-se la străinii care se apropiau. Expresiile lor nu vădeau nici furie, nici ostilitate; pur și simplu păreau surprinși de vizită și niciunul dintre ei n-a răspuns la salutul lui Finnbogi. Bărbatul care stătea în barcă a pus jos un cuțit uzat plin de sânge, iar tovarășul lui de pe chei a dus la frunte mâna înmănușată ca să-și dea la o parte părul din ochi.

— Bună ziua, a zis Finnbogi în daneză, cu un puternic accent islandez, plecând ușor capul. Sunteți din partea locului?

Thóra a trebuit să facă un efort ca să nu izbucnească în râs la auzul acestei întrebări absurde. Cei doi bărbați erau îmbrăcați în haine din piele de focă, aveau tenul închis la culoare, părul negru și ochi migdalați – mai groenlandezi de-atât nici că se putea. Unde mai pui că scena era completată de prezența unei foci cu pântecele spintecat, care zăcea pe chei. Cei doi n-au spus nimic, ci pur și simplu se uitau țintă la ei, la fel de tăcuți ca mai înainte. Amuzamentul Thórei a dispărut la fel de repede pe cât se ivise: poate că bărbații se simțiseră jigniți de întrebarea ridicolă a medicului. S-a uitat la cuțitul mare pe care îl ținea în mână băștinașul din barcă. Era plin de sânge de focă.

Doctorul a încercat încă o dată:

— Am venit să vedem tabăra de lucru aflată mai la nord și avem o problemă.

Thórei i se părea că daneza lui Finnbogi era destul de bună, dar asta nu însemna mare lucru, dat fiind că ea nu excelase niciodată la limba asta. Încă și-o aducea aminte din liceu suficient cât să urmărească discuția – presupunând că groenlandezii ar fi acceptat să discute cu ei. Dar Matthew nu înțelegea nimic; avea și-așa destule probleme cu islandeza, fără să se mai complice și cu dificultățile altei limbi. Dar nu era nevoie de multe cunoștințe lingvistice pentru a-ți da seama că vânătorii nu erau încântați să-i vadă. Și totuși, Finnbogi nu s-a dat bătut și a continuat ca și când cei doi ar fi acceptat cu dragă inimă să le dea o mână de ajutor.

— Căutăm doi bărbați care erau în tabără în urmă cu o săptămână și am vrea să ne spuneți dacă știți ceva despre ei.

A făcut o scurtă pauză, dar a continuat când a văzut că singurul lor răspuns era să se holbeze la el.

— I-ați văzut cumva pe acești doi bărbați? E posibil să fi venit aici, în sat, să caute transport pe mare sau pe uscat.

Thóra a scos o fotografie cu cei doi muncitori, pe care o imprimase special pentru vizita în sat. În poză, specialiștii în foraje stăteau unul lângă altul în sala de mese a taberei – purtau bluze groase de lână și erau roșii la față. În fața lor se vedeau două farfurii pline cu mâncare. Vânătorii n-au dat niciun semn c-ar vrea să ia fotografia, așa că Thóra a întors-o spre ei.

— Aceștia doi, a zis ea, făcând semn cu mâna spre bărbații din fotografie.

Cei doi groenlandezi s-au uitat la poză cu ceea ce părea să fie un interes real. Cel care stătea în barcă s-a și apropiat să vadă mai bine. Thóra i-a întins fotografia cu grijă, iar acesta a luat-o. Vânătorul s-a uitat la ea fără să scoată un cuvânt, a încuviințat calm din cap și i-a zis ceva în groenlandeză prietenului său, iar acesta a luat-o și s-a uitat la ea preț de o clipă, înainte să i-o înapoieze Thórei. Acum, poza era pătată de sânge, dar Thóra s-a prefăcut că nu vede, luând-o fără nicio urmă de ezitare. Îi era teamă că interesul pe care îl arătaseră băștinașii ar fi putut dispărea dacă s-ar fi încruntat.

Vânătorii s-au uitat unul la altul, apoi la cei trei străini. Amândoi au clătinat din cap.

— Nu aici, a zis cel de pe chei, iar daneza lui părea la fel de bună ca daneza de liceu a Thórei.

Finnbogi a zâmbit cu gura până la urechi, considerând că făcuseră un pas uriaș în direcția îmbunătățirii relației cu băștinașii.

— Ne puteți spune dacă știți pe cineva care ne-ar putea ajuta? Aveți un post de poliție în sat? Un birou al administrației locale sau vreun spital?

Cei doi băștinași au clătinat iarăși din cap.

— Nu aici, a repetat cel de pe chei.

Thóra nu era sigură dacă se referea tot la muncitorii din fotografie sau dacă spunea că în sat nu exista niciun birou al serviciilor publice. I-a dat un ghiont lui Matthew și i-a cerut să le arate vânătorilor obiectele pe care le luaseră cu ei: osul găurit de care era legată cureaua de piele și statueta Tupilak. Matthew le-a scos și le-a arătat, iar cei doi n-au făcut niciun efort să-și camufleze reacțiile. Au fost uimiți când au văzut osul găurit, însă Tupilak-ul nu i-a intrigat decât după ce s-au apropiat mai mult ca să-l vadă mai bine – vânătorul din barcă încă s-a și urcat pe chei cu o agilitate incredibilă, în ciuda hainelor groase. Apoi s-au uitat unul la altul cu un aer întrebător și au schimbat între ei câteva cuvinte ininteligibile. Cel care era pe chei s-a întors spre Matthew și l-a întrebat:

— Unde l-ați găsit?

Deoarece Matthew nu înțelegea daneza, medicul s-a văzut nevoit să intervină.

— Știți cumva ce e? i-a întrebat el. Recunoașteți obiectul acesta?

— Unde l-ați găsit? a repetat vânătorul pe un ton hotărât, uitându-se în continuare țintă la Matthew. De unde-l aveți?

Apoi a întins mâna spre el, cu palma în sus. Voia să pună mâna pe statuetă. Celor trei vizitatori le era limpede că, dacă le-ar fi dat-o, n-ar mai fi primit-o înapoi. Thórei îi părea bine că băștinașul care stătuse în barcă era acum pe chei, pentru că acum era departe de cuțitul pe care îl lăsase din mână.

— Nu cred c-o să primim vreun ajutor de la ei, a zis medicul în islandeză, vorbind pe un ton calm și zâmbindu-le celor doi vânători. Nu vor să facă nimic pentru noi, și nu mi-e clar dacă știu mai multă daneză decât ce-am auzit până acum.

Cu toate că Thóra n-avea niciun chef să-și prelungească inutil șederea pe chei, înconjurată de ceața rece, nici nu voia să cedeze atât de ușor.

— Pe gheață. Am găsit-o pe gheață.

Vânătorii s-au uitat la ea.

— Unde? Unde pe gheață? a întrebat cel care vorbise și mai înainte, făcând un semn cu mâna de-a lungul cheiului. Pe pământ? Pe mare?

Thóra își pierduse atât de mult simțul orientării, încât a trebuit să facă un efort susținut ca să nu-i arate marea. S-a străduit să-și amintească poziția cheiului față de țărm și direcția în care se afla dealul ce despărțea satul de tabără, precum și orientarea celor doi versanți ai săi.

— Acolo, a zis ea, arătând înspre ceea ce-și închipuia c-ar fi direcția corectă. Aproape de munți.

Daneza ei nu-i permitea să le ofere o descriere mai bună a peisajului din jurul instalației de foraj.

Mai întâi, vânătorii n-au zis nimic, ci s-au uitat iarăși la cele două obiecte, părând speriați. Amândoi au făcut un pas în spate.

— Plecați, a zis cel care vorbea în numele amândurora. Avem treabă.

Apoi a dat din mâini, sugerându-le să se îndepărteze, și a repetat:

— Plecați!

Carnea roșie a focii strălucea la picioarele lor și, pentru prima oară, Thóra a simțit în nări izul metalic al sângelui, care a copleșit dintr-odată mirosul mării. N-a avut nevoie să i se mai spună o dată, ci s-a răsucit pe călcâie și a plecat. Matthew și Finnbogi au pornit în urma ei, iar medicul nu s-a sinchisit să-și ia la revedere de la vânători, întrucât era limpede c-ar fi fost o pierdere de vreme.

În timp ce se apropiau de țărm, i-au auzit pe cei doi vorbind între ei repede și animat. Limba lor nu semăna cu nimic din ce auzise Thóra până atunci și îi era greu să-și dea seama unde se sfârșea un cuvânt și unde începea următorul. Nu avea cum să înțeleagă ce-și spuneau, dar se simțea ușurată că nu rămăseseră nemișcați, uitându-se țintă la ei în timp ce se apropiau de țărm, deoarece, câtă vreme le puteau auzi glasurile îndepărtate, știau sigur că nu alergau pe chei în urma lor, agitându-și cuțitele. Mult mai ușurată s-a simțit când, în sfârșit, a urcat iarăși în mașină.

— Groenlandezii nu prea sunt așa, a zis Finnbogi, apoi a pornit motorul și a întors camioneta. În general, sunt foarte amabili și fac tot ce le stă în putință ca să te ajute. Îmi dau seama că încep să semăn cu o placă stricată, dar sunt foarte surprins de toate astea.

Matthew asculta cu atenție, iar expresia lui arăta că se îndoia profund de spusele doctorului.

— Să sperăm totuși c-o să găsim pe cineva mai prietenos în satul ăsta ciudat. Haideți să vedem, deși nu cred c-o să găsim pe nimeni care să ne dea o mână de ajutor. E clar că Friðrikka avea dreptate.

Thóra își dorea din tot sufletul să le propună să se întoarcă în tabără și să continue examinarea datelor din computere, dar a reușit să se abțină și s-a mulțumit să se uite în tăcere pe geam, urmărind cum se împrăștie ceața pe măsură ce se îndepărtau de chei. N-au mers mult înainte să reapară casele acelea izolate și, la prima vedere, abandonate. Atenția i-a fost atrasă mai ales de una dintre ele, care era destul de urâtă și dărăpănată – Thórei i s-a părut că a văzut ceva mișcându-se la una dintre ferestre.

•

Naruana a dat drumul perdelei, acoperind mica deschizătură prin care urmărise mașina aceea străbătând satul. A rămas nemișcat, uitându-se la perdeaua uzată și pătată care începuse să se desprindă din cârligele cornizei. Nu mai era mult până avea să cadă de tot și știa că ar fi lăsat-o pe podea, chiar lângă fereastră: nimeni n-ar fi pus-o la loc – cu siguranță nu el. Viața lui era în aceeași stare ca și casa în care locuia; și lui Naruana îi părea bine că venise să stea în ea, pentru că acolo nu-l deranja nimic. Atunci când mergea într-un loc unde totul era curat și frumos, prezența lui ieșea în evidență, și era cât se poate de limpede că devenise o epavă. Încercase să evite situațiile de acest fel și tocmai de aceea locuia acolo, în casa unei femei care era doar cu câțiva pași în urma lui pe drumul pierzaniei; iar când ieșea pe-afară, se întâlnea numai cu oameni care erau în aceeași barcă. N-o iubea pe femeia cu care locuia și nici măcar n-o plăcea foarte mult. Dar n-o ura și nici nu-i displăcea. Femeia aceea pur și simplu era în preajma lui; moștenise casa mamei ei, așa că putea să-i ofere atât adăpost, cât și companie atunci când bea. Nici ea nu avea sentimente pentru el. Nu-i lega niciun pic de afecțiune, ci doar comoditatea și singurătatea.

Naruana nu avea unde altundeva să se ducă. Nu se vedea locuind cu maică-sa, deși s-ar fi încadrat perfect în atmosfera de acolo. Nu, nu suporta s-o vadă, iar sentimentul era reciproc. Aveau două lucruri în comun: amândoi erau îngenuncheați de alcool și amândoi se disprețuiau. Niciunul dintre ei nu-i amintea celuilalt cum era viața înainte ca alcoolul să-i subjuge, când încă puteau să trăiască momente frumoase fără să fie beți. Nu putea nici să se ducă la taică-su, pentru că bătrânul l-ar fi omorât – n-avea niciun dubiu. Din fericire, se întâlnise foarte rar cu el în ultimii ani și, de fiecare dată, indiferența lui taică-su i se păruse sufocantă.

S-a uitat la încălțările lui și a văzut că erau murdare, ceea ce nu l-a surprins deloc. Arătaseră așa de când se știa – singura diferență era natura murdăriei. Cea din tinerețe era noroiul natural pe care îl aduna de afară, dar cea de-acum provenea de la jegul care umplea toate ungherele casei.

Așadar, era o coincidență ciudată că în dimineața aceea îi zărise atât pe taică-su, cât și pe străinii aceia, de care până atunci doar auzise, dar încă nu-i văzuse. Sau cel puțin nu-și amintea. Poate că îi mai văzuse străbătând satul cu mașina, dar era beat și nu mai ținea minte. Și totuși, i se părea puțin probabil. N-ar fi avut cum să nu-și aducă aminte. O astfel de vizită era o veste atât de proastă, încât nicio cantitate de alcool n-ar fi fost în stare să i-o șteargă din cap. S-a uitat la perdele și a inspirat adânc, cuprins dintr-odată de dorința de a ieși din casă; voia să-și ia salopeta lui veche și uzată, să-și încarce pușca și să plece la vânătoare. Preț de o clipă, a fost copleșit de un sentiment de bucurie pe care nu știa că încă îl mai poate trăi; durerea de cap i-a dispărut ca prin farmec, iar tăietura de pe dosul palmei a încetat să-l mai doară, deși îl necăjea de câteva zile. Dar apoi și-a amintit că-și dăduse pușca lui neprețuită pe o navetă de bere, așa că nu avea cum să meargă la vânătoare – era la fel de inofensiv ca o fetiță neînarmată. Nu era de mirare că bătrânul îl ura atât de mult: arma aceea era un cadou primit de la taică-său când împlinise șaisprezece ani, și își amintea că îl costase o bună parte din câștigurile lui de peste vară. Naruana spera ca bătrânul să nu fi aflat ce soartă avusese pușca, dar o parte din el își dădea seama că taică-său părea să știe și să vadă tot, chiar dacă nu era prin preajmă. Și totuși, Naruana nu putea decât să spere că Igimaq nu știa ce făcuse fiul lui, cât de jos ajunsese. Să spere că nu-l văzuse cu mâinile pătate de sângele unei prăzi cu care nu s-ar fi lăudat niciun vânător adevărat.

Durerea de cap i-a revenit, iar mâna a început să-l doară mai tare decât înainte.