Capitolul 17
Mâinile lui Arnar s-au oprit din tremurat, dar, în loc să se simtă ușurat, era copleșit de regrete. Însă asta nu prea conta: nu se aștepta să se simtă bine foarte curând, iar regretele nu erau lucrul cel mai neplăcut. Ceea ce-l deranja era că nu știa ce regretă, ce îi lipsește. Oricum, avea de unde să aleagă: greșeli din trecut pe care știa că nu le va putea îndrepta niciodată, bani care se duseseră pe apa sâmbetei, lăsând în urmă datorii, prietenii care nu aveau să fie reluate niciodată. Dar nu părea să fie nimic din toate astea.
Totul începuse cu un somn fără vise, care nu-i oferise niciun pic de odihnă: când s-a trezit, se simțea la fel de epuizat ca în clipa când pusese capul pe pernă. Poate că, de fapt, nu dormise decât foarte puțin; își pierduse ceasul și, pentru că nu i se dădea voie să aibă telefon mobil în timpul terapiei, nu putea să se uite la el ca să afle cât timp trecuse. Afară era întuneric beznă, dar asta nu însemna nimic: în acea perioadă a anului, soarele răsărea abia pe la ora nouă. Ar fi putut ieși pe hol să-l întrebe pe gardian cât e ceasul, însă nu avea niciun chef, știind că, dacă s-ar fi dat jos din pat, i-ar fi fost și mai greu să adoarmă la loc. A încercat să se gândească la ceva pozitiv, dar, în afară de zădărnicia vieții lui, nu i-a venit în minte decât celălalt pat din salon. Până de curând, fusese ocupat de un alcoolic care avea aritmie și trebuise să fie dus la spital. Fostul lui coleg sforăia îngrozitor și, din când în când, vorbea în somn, așa că lui Arnar ar fi trebuit să-i fie mai ușor să doarmă acum, după ce plecase, dar nu se întâmpla așa. Oricum, patul liber avea să fie ocupat de cineva într-un timp destul de scurt, ba chiar era un pic ciudat că golul nu fusese umplut a doua zi după plecarea bătrânului cu aritmie. Arnar bănuia că era din pricina orientării lui sexuale, pe care o mărturisise în fața grupului în timpul celei de-a doua zile de terapie. Hotărâse să facă această dezvăluire cât mai repede, astfel încât bărbații să nu-i vorbească despre „gagici” și despre agățat. Vestea se răspândise cu iuțeala fulgerului în toată clinica. Dar puțin îi păsa: toată lumea de acolo avea probleme în primul rând cu alcoolul și cu siguranță le făcea plăcere să mai discute și despre altceva. În plus, își asigurase o oarecare intimitate, întrucât, după această dezvăluire, bărbații începuseră să-l evite; pe de altă parte, femeile – care erau în minoritate – îi acordau mai multă atenție decât înainte. Arnar nu credea că bărbații îl ocoleau pentru că aveau ceva cu homosexualii, ci, pur și simplu, pentru că aveau suficiente probleme pe cap ca să nu-și mai complice viața petrecând timp cu un alcoolic care ar fi putut să le facă avansuri. Dar Arnar nu era interesat de nimeni de la clinică, nici ca partener sexual, nici ca prieten – avea să treacă mult timp până când să i se trezească iarăși nevoia de sex sau companie. Și, din fericire, cei din jurul său nu știau asta.
Poate că fostul lui coleg de salon, bătrânul care sforăia, inventase aritmia de teamă că Arnar ar fi putut încerca să se dea la el în somn. La gândul ăsta, Arnar a zâmbit pentru prima oară de când se internase. Colegul lui era trecut de șaizeci de ani și dormea cu proteza dentară, drept care începutul și sfârșitul fiecărui sforăit erau însoțite de un ușor plescăit. Așa că ideea de a-i face avansuri i se părea lui Arnar dincolo de orice închipuire.
Zâmbetul i-a dispărut la fel de brusc pe cât i se așternuse pe chip. Nu merita să-și recâștige fericirea – nu mai mult decât un om care, în mod prostesc și egoist, a stins lumina din ochii altei făpturi umane. Și-a adus aminte de vorbele unei tinere alături de care luase prânzul. Femeia stătea chircită deasupra farfuriei, cu aerul unui om complet distrus. În condiții obișnuite, probabil că ar fi fost atrăgătoare, dar acum arăta ca un zombi. Îl salutase din cap atunci când se așezase la masă, dar nu continuase cu obișnuita flecăreală de complezență. După ce și-a plimbat absentă furculița prin farfurie o vreme, fără să ia nicio îmbucătură, tânăra s-a întors dintr-odată spre Arnar și i-a spus că pastele fuseseră dintotdeauna mâncarea ei preferată. A spus-o mecanic, de parcă ar fi citit de pe o foaie de hârtie. Când a deschis gura, i s-a desfăcut o mică rană de pe buza superioară. O picătură de sânge gros și închis la culoare i s-a format în colțul gurii și a căzut pe farfuria maro, apoi s-a prelins ușor în grămada de tortellini{17}. Femeia n-a schițat niciun gest pentru a opri sângerarea, ci a continuat să vorbească, mărturisindu-i lui Arnar că nu va mai avea niciodată o mâncare preferată și că nici nu se va mai bucura vreodată de ceva. Că nu va mai zâmbi niciodată. Apoi și-a luat farfuria în mâinile ei delicate și s-a ridicat de la masă fără să-și ia la revedere. Arnar nu trebuia să aibă puteri paranormale ca să observe dunga albicioasă de pe inelarul ei stâng. Era ușor să-și închipuie ce se întâmplase. Adesea, pacienții cu problemele cele mai mari de la Clinica Vogur erau tinere care, din pricina alcoolului, își pierduseră soțul sau chiar copiii. I-a pierit și lui pofta de mâncare când și-a închipuit niște copii care stăteau la masă doar cu tatăl, întrebându-se de ce mama lor nu putea fi la fel cu celelalte mame. Era o adevărată binecuvântare că el nu avea niciun urmaș pe care să-l îndurereze cu dependența lui.
S-a întors pe-o parte și și-a dorit să-și fi putut aduce iPod-ul. De obicei, muzica îl ajuta atunci când voia să se gândească la altceva decât la situația lui mizeră. Tot ce putea face era să-și imagineze melodiile pe care le-ar fi ascultat, dacă ar fi avut iPod-ul la el. După ce și-a întocmit o listă în minte, a lăsat piesele să cânte din memorie și, cu toate că nu întotdeauna își aducea aminte versurile, a reușit să reproducă melodia în cazul celor mai multe dintre ele. Când a ajuns la jumătatea celei de-a cincea piese, și-a dat seama că toți interpreții erau foarte triști și numai buni pentru a-i hrăni autocompătimirea care îl copleșise și mai înainte. Așa că și-a abandonat tonomatul interior. Dar oare de ce nu aveau voie să se uite la televizor? La cât de plicticoase erau emisiunile, ar fi fost un excelent somnifer. Ba chiar și bătrânul sforăitor ar fi fost mai bun decât nimic – Arnar s-ar fi putut uita la el, imaginându-și că urmărește o transmisiune directă dintr-un reality show. Ceea ce ar fi fost mult mai bine decât să se întrebe ce anume îi pricinuise tristețea care îl năpădise.
Arnar și-a acoperit picioarele cu plapuma. Era frig în salon, deoarece lăsase fereastra crăpată ca să se asigure că n-o să se scoale cu dureri de cap, ca în urmă cu o zi. Și-a amintit de Groenlanda, țara aceea rece și pustie – la fel ca el. Halatul îi atârna pe perete, într-un cârlig de la capătul patului, și s-a gândit să-l ia pe el ca să se mai încălzească. Dar până la urmă a hotărât să n-o facă, întrucât și-așa i se părea insuportabil că trebuia să-l pună și să-l scoată de mai multe ori în fiecare zi, fără să fie nevoit să repete asta și noaptea. Cât stătuse în Groenlanda, avusese o pilotă excelentă, pe care și-o cumpărase la al doilea drum în insulă. Plapuma pe care o primise de la Berg Technology era asemănătoare cu cea sub care stătea întins acum – era plină cu poliester sau ceva asemănător și, la fiecare mișcare, se îndoia și rămânea țeapănă deasupra lui. Spera să nu-i ia nimeni pilota înainte să ceară să i se trimită lucrurile înapoi în țară. Dacă intra cineva în apartamentul lui, nu avea ce altceva să-i fure, în afară, poate, de un laptop vechi pe care îl folosea mai ales ca să vadă filme. Nu-și putea imagina cine și-ar fi putut dori hârbul ăla, și totuși… Lucrurile care îi dispăruseră din tabără nu erau tocmai importante sau valoroase. Pierduse o pereche de bocanci și o căciulă pe care își închipuia că un eventual hoț n-ar fi avut cum să le vândă. Avea bocancii de mulți ani și singurul motiv pentru care nu-i aruncase era că îi trebuiau niște încălțări ponosite cu care să străbată distanța dintre clădirile taberei. Când lucrurile i-au fost furate, s-a gândit inițial că era încă una dintre farsele colegilor, așa că n-a întrebat de ele până când i-a devenit limpede că nu asta era explicația. Hoții care îi furaseră perechea de bocanci ponosiți și căciula – ambele de aceeași culoare – ar fi putut foarte bine să șterpelească și un laptop. Ba chiar și pilota. În plus, nu era exclus ca unii dintre colegii lui să i-o fi luat și să i-o fi rupt, numai ca să-i facă viața amară – ar fi fost ceva obișnuit din partea lor.
I se părea neplăcut să-și amintească de fostul său loc de muncă, cu toate că reușea să nu se gândească la lucrul care îi provoca suferința cea mai mare. Era suficient de dureros să-și aducă aminte de tachinările nesfârșite care deveneau din ce în ce mai greu de suportat pe măsură ce trecea timpul. Amintindu-și de ele, a simțit un junghi în piept și o durere familiară – așa se simțea și atunci: ca și când l-ar fi înțepat cu ceva. Singura diferență era că, în cazul în care colegii l-ar fi supus unor agresiuni fizice, durerea ar fi dispărut de multă vreme, odată cu vânătăile. Lucrul cel mai rău era că nu putea vorbi despre asta în ședințele de grup, nici cu un psihiatru sau un terapeut. Probabil că s-ar fi simțit ușurat dacă ar fi discutat cu un specialist și totuși, dat fiind că efectul ar fi putut fi altul decât cel scontat, i se părea că nu merită să-și asume acest risc. Voia ca oamenii să-l placă, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi spus întreaga poveste, așa cum se întâmplase cu adevărat. L-ar fi considerat un tâmpit care merita tratamentul pe care i-l aplicaseră colegii din tabără. Personalul clinicii deja începuse să se uite chiorâș la el, simțind că nu suferea doar din pricina alcoolului. Fusese o greșeală că stătuse de vorbă despre bine și rău cu tânăra aceea. Probabil că deja îi povestise terapeutului conversația lor din seara precedentă, deoarece acesta îi acordase mai multă atenție decât până atunci și trecuse de mai multe ori pe la el să vadă cum se simte.
De exemplu, terapeutul îl întrebase de ce nu-și suna niciodată rudele sau prietenii. Era clar că îl ținea pe Arnar sub observație, pentru că, atunci când a mințit că dăduse câteva telefoane în dimineața aceea, terapeutul a clătinat din cap, spunându-i că nu era tocmai adevărat – știa că nu mai sunase pe nimeni din ziua internării, când îi dăduse telefon șefului să-i spună că era la dezalcoolizare. Așa că Arnar a preferat să renunțe la subiect decât să spună adevărul: că nu avea pe cine să sune. Mama lui murise, iar relația cu tatăl său era atât de fragilă, încât cu siguranță ar fi fost serios zdruncinată dacă l-ar fi sunat – iarăși – de la Clinica Vogur. Cei doi frați ai săi se săturaseră până peste cap de el și același lucru era valabil pentru micul grup de oameni pe care cândva îi considerase prieteni. Dacă ar fi vrut să-și aline necazurile la telefon, ar fi trebuit să sune la linia de consiliere gratuită de la Crucea Roșie, însă deocamdată nu ajunsese chiar atât de rău. A doua zi, avea de gând să întrebe dacă putea să-și ia niște bani din buzunarul hainei pe care trebuise s-o lase la garderobă atunci când se internase. Apoi avea să sune la informații și să ceară numerele de la niște adrese alese la întâmplare. Cu puțin noroc, poate avea să-l observe cineva din personalul clinicii, închipuindu-și că sună la niște apropiați. Poate că atunci s-ar fi uitat la el ca la orice alt pacient.
Arnar a auzit pași pe coridor. Era sau gardianul, sau cineva din schimbul de dimineață care tocmai își începea lucrul. Nu-și dădea seama care dintre cele două variante era mai rea: că noaptea abia începuse sau că se apropia dimineața – niciuna nu-i era pe plac. A hotărât să încerce să doarmă. Să nu se mai gândească la trecut, dat fiind că, la urma urmelor, nu avea niciun rost – nu putea să schimbe nimic. Și era la fel de inutil să se gândească la viitor, întrucât nu-l putea controla. Clipa prezentă era singura pe care o putea stăpâni, așa că mai bine încerca să se odihnească și să nu-și facă griji pentru nimic de pe lumea asta. Arnar a închis iarăși ochii și a început să numere în gând. Dar procedeul n-a avut efectul scontat. Unu – un angajat dispărut, doi – încă un dispărut, trei – trei morți. Unu – un angajat dispărut, doi – încă un dispărut, trei – trei morți. Unu – un angajat dispărut, doi – încă un dispărut, trei – trei morți. Voia cu disperare o gură de băutură, cu toate că hotărâse să se lase. În mod surprinzător, nu-l tenta amețeala beției, ci somnul fără vise, posibilitatea de a-și îneca luciditatea în băutură și de a-și dezactiva creierul, ca să se poată odihni. Nici măcar remușcările nu-i puteau ține piept alcoolului. Băutura câștiga întotdeauna.
•
Friðrikka izbucnise în plâns de mai multe ori, iar fața umflată îi era plină de lacrimi și mucus. Thóra a avut grijă să nu-i dea de înțeles că-i displăcea s-o vadă în halul ăla, încercând să-și păstreze calmul și s-o liniștească. Nu prea știa cum să aline suferințele oamenilor în toată firea și habar n-avea de unde să înceapă. În cele din urmă, s-a mulțumit să ofteze și s-o atingă ușor pe umăr. Bărbații, care până atunci stătuseră încurcați în jurul colegei lor, păreau ușurați. Cu toții se uitau la Thóra, în speranța că avea să facă ceva. Deși nimeni nu scosese un cuvânt, considerau că ea era cea care trebuia să se ocupe de asta, fiind singura femeie în afară de Friðrikka și Bella.
— O să fie bine, a zis Thóra, nevenindu-i nimic mai bun în minte. O să anunțăm poliția și o să vină imediat.
— Am vin roșu pe șosete, a scâncit Friðrikka, trăgându-le din picioare. Zici că-i sânge.
Nu era singura cu această problemă: scăpase pe jos două sticle de vin și cu toții călcaseră în el când alergaseră să vadă ce se întâmplă.
— Ce făceai în camera frigorifică? a întrebat-o Thóra, gândindu-se că probabil era mai bine să vorbească normal decât să-i stârnească alte lacrimi printr-o atitudine prea compătimitoare. Că vinul sigur nu era acolo.
— Poftim? a zis Friðrikka, ridicând capul și uitându-se la Thóra cu un aer dezorientat.
Ținea în mână una dintre șosete și vorbea împleticit, iar de vreo două ori s-a întrerupt din pricina câte unui sughiț.
— Vinul e păstrat în biroul bucătarului, și mai întâi m-am dus acolo. Am găsit doar trei sticle și m-am gândit că n-or să ne-ajungă, așa că am zis să văd dacă nu cumva mai e și niște brennivín.
Cu coada ochiului, Thóra l-a văzut pe Matthew înfiorându-se.
— La „Petrecerea de la mijlocul iernii” organizată acum un an, eram și eu aici și știu că nu s-a băut tot brennvínul. Și m-am gândit că poate s-a servit și la petrecerea de anul ăsta și poate a mai rămas. Anul trecut, era păstrat în camera frigorifică, așa că m-am dus acolo.
Camera frigorifică era destul de mare și avea pereții acoperiți cu rafturi – deși multe erau goale, pe unele încă se vedeau pachete de carne, pâine congelată și pungi cu legume. Avea o ușă de oțel de mari dimensiuni, care acum era întredeschisă, lăsând aerul rece să pătrundă în bucătărie. Un mic bec roșu de urgență se aprinsese pe perete, pentru a-i anunța că ușa nu era închisă cum trebuie.
— Dar de ce-ai ridicat folia de plastic? a întrebat Thóra. Brennvínul nu era pe un raft?
Friðrikka a închis ochii, iar lacrimile i s-au prelins iarăși pe obraji, însă a reușit să-și înăbușe hohotul de plâns – părea că retrăiește momentul acela de groază.
— M-am gândit că bucătarul s-ar putea să fi ascuns sticla ca să nu bea nimeni pe furiș. Am văzut grămada din fundul camerei frigorifice și m-am uitat sub folie să văd dacă nu cumva sticla e acolo.
A deschis ochii.
— Dar nu mă așteptam să găsesc asta.
— Nu s-a uitat nimeni sub folie de când am ajuns aici? a întrebat Eyjólfur. De exemplu, atunci când i-am căutat pe Dóri și Bjarki.
Toți au clătinat din cap.
— Nu ne-a trecut prin cap c-am putea găsi pe cineva aici, a zis doctorul pe un ton de scuză. Am căutat în bucătărie, dar nu m-am gândit să verific și în camera frigorifică.
— Eu cred c-ar trebui să închidem ușa și să nu mai intrăm acolo, a intervenit Matthew. Va trebui să vină poliția și e foarte important să nu distrugem eventualele indicii. A fost o greșeală c-am dat buzna înăuntru și ar fi bine să nu înrăutățim lucrurile.
Mai înainte, intraseră cu toții în camera frigorifică, să vadă ce o speriase atât de tare pe Friðrikka.
— Era Oddný Hildur? a întrebat aceasta, întorcându-se spre Matthew. Eu nu m-am uitat. N-am putut.
Matthew a clătinat din cap.
— Nu, din câte mi-am putut da seama, era un bărbat.
Friðrikka a oftat ușurată, apoi și-a luat iarăși o mină jalnică.
— Dóri sau Bjarki?
— Nu, a răspuns Eyjólfur. Nu era niciunul dintre ei.
— Dar ce s-a întâmplat aici? a întrebat Bella, pe care nimic din toată povestea asta nu păruse s-o afecteze până acum, dar, dintr-odată, era la fel de uluită ca toți ceilalți. Trei oameni dispăruți, iar când, în cele din urmă, dăm de cineva, e o cu totul altă persoană.
Thórei i s-a făcut pielea de găină. Cine naiba era în camera frigorifică? Cine se chinuise să pună acolo cadavrul dezgustător al acelui necunoscut?
— E posibil să fi fost aici tot timpul? a întrebat ea. Sau poate c-a fost adus în camera frigorifică atunci când s-au aprins proiectoarele, iar cel care-a făcut asta încă e în clădire.
S-a uitat instinctiv în jur, ca și când s-ar fi așteptat ca din mașina de spălat vase să sară un țicnit.
Friðrikka a țipat încă o dată – era țipătul unui om înnebunit de spaimă.