Capitolul 21
Micul dejun nu era deloc rău, dar lui Arnar nu-i era foame. Nu i se părea că masa de dimineață era cea mai importantă, așa cum susținea înțelepciunea populară, iar pentru el era un mare efort chiar și să ia prânzul și cina. Dar știa că trebuie să mănânce. Poate că, în felul acesta, avea să scape de tristețea care îl copleșea. A început să învârtă în iaurt cu un aer distrat.
Dintr-odată, femeia deprimată pe care o văzuse cu o seară în urmă a apărut lângă el, ținând în mână o tavă, și l-a întrebat dacă putea lua loc la masa lui. Arnar i-a răspuns că da și a fost surprins să vadă că tânăra a ales chiar scaunul de lângă el, cu toate că mai erau câteva libere la masă. La început, a rămas nemișcată și cu capul plecat, fără să scoată o vorbă, dar apoi a dus ceașca la gură cu mâinile ei uscățive și a luat o gură de cafea – Arnar a observat că era fără lapte.
— Nu suport pâinea prăjită, a zis ea, apoi a mai luat o gură. Îmi aduce aminte de hoteluri. Hotelurile îmi amintesc de baruri, iar barurile, de alcool.
Arnar nu prea a înțeles legătura. E drept că nici nu-și amintea să fi luat vreodată micul dejun la un hotel, așa că nu era exclus ca hotelurile să servească dimineața doar pâine prăjită.
— E prima oară când vii aici? a întrebat-o el.
— Da.
Tânăra a pus jos ceașca și a început să-și scarpine dosul palmei, într-un loc unde avea pielea roșie și iritată, însă expresia ei nu s-a schimbat deloc și părea să nu simtă niciun pic de durere.
— Eu am fost internat de mai multe ori, i-a mărturisit Arnar.
Apoi a scos lingurița din iaurt și a pus-o pe tavă. Învârtise destul. Deși tot nu-i venise pofta de mâncare, compania ei îl înseninase un pic. Abia acum își dădea seama cât de singur fusese în ultima vreme.
— Încetul cu încetul, o să te simți mai bine. Cam cu un minut mai mult în fiecare zi, a adăugat el cu un zâmbet șters, însă femeia iarăși plecase capul. O zi are 1 440 de minute, deci o s-ajungi să te simți bine toată ziua și toată noaptea cam în patru ani.
— Excelent, i-a răspuns ea, dar în glasul ei nu era niciun pic de bucurie, și nici măcar furie sau amărăciune – era complet lipsită de energie.
— Ai copii? a întrebat-o Arnar pe un ton cât se poate de blând și afectuos, de teamă ca nu cumva să-i sporească suferința.
— Nu, a zis ea, dar, probabil dându-și seama că replicile ei erau prea scurte, a adăugat repede: Nu poți bea când ești însărcinată. Cel puțin nu cu conștiința împăcată.
Acum își scărpina dosul palmei cu și mai multă îndârjire.
— Dar, pentru soțul meu, ăsta nu era un motiv suficient pentru a nu mări populația lumii. Fostul meu soț, s-a corectat ea repede.
— Ah…
Arnar nu se gândise la acest detaliu: bineînțeles că, în timpul sarcinii, alcoolul trecea de la mamă la făt. Oare câte femei care băuseră în timpul sarcinii se aflau în sala de mese? Gândul de a fi mahmur în timp ce te aflai înăuntrul altcuiva, fără ca măcar să poți lua un sedativ, îi dădea fiori.
— Dar, dacă vrei, poți să faci un copil mai încolo, a zis el. Spre deosebire de mine.
— N-ai de unde ști.
Pielea de pe dosul palmei i se umflase de la atâta scărpinat, dar dintr-odată tânăra s-a oprit și a pus mâinile în poală.
— Cu ce te ocupi? l-a întrebat.
— Sunt inginer.
Arnar a hotărât să nu încerce s-o impresioneze spunându-i că lucra în străinătate. Din fericire, niciunul dintre ei nu avea chef să se laude în fața celuilalt. Cele mai multe conversații din clinică urmăreau să stabilească cine era cel mai mare bețiv, iar poveștile celor internați erau – aproape fără excepție – înțesate cu regrete.
— Poduri și chestii de genu’ ăsta? a întrebat ea, părând încântată că putea vorbi și despre altceva decât problemele lor.
Arnar a zâmbit pentru prima oară după multe zile și, dintr-odată, s-a simțit mai bine.
— Mulți ingineri își încheie cariera fără să fi lucrat vreodată la un pod. Eu lucrez pentru o firmă de construcții care nu se ocupă cu așa ceva.
— Ce bine! Eu sunt șomeră. De fapt, sunt specializată în masaj fizioterapeutic, dar am fost dată afară de la sala de fitness unde lucram, pentru că am adormit și am căzut peste un client.
— Nu pot să cred că te-au dat afară doar pentru atâta lucru! i-a zâmbit Arnar.
De data asta, tânăra i-a întors zâmbetul. Era un zâmbet crispat și fugar. Se vedea clar că nu mai zâmbise demult.
— Da, ai dreptate, a zis, luând încă o gură de cafea.
Apoi a pus ceașca jos și s-a uitat țintă în ea. Părea că nu era sigură dacă să-și dea voie să se simtă mai bine stând de vorbă cu Arnar. Și el simțea la fel. Avea impresia că era mult mai ușor să se lase pradă depresiei; în felul acesta, ar fi putut foarte bine să renunțe la orice activitate fizică sau mentală, ceea ce era o perspectivă foarte tentantă. Efortul de a te scutura de tristețe era mult mai solicitant.
Tânăra s-a uitat la el.
— Uleiurile de masaj aveau un miros atât de puternic, încât acopereau damful de alcool. Dar tu? Și tu ai băut la muncă?
Arnar a clătinat din cap.
— Nu. Nu mai pusesem o picătură-n gură de vreo doi ani. Pe vremuri, când lucram pentru Regia Autonomă de Drumuri, mai beam din când în când, dar nu-și dădea seama nimeni.
Sentimentul de tristețe a revenit: oare exista ceva mai jalnic decât să mergi la serviciu, să stai între mulți oameni și să fii beat fără să observe nimeni?
— Excelent! Ar fi trebuit să mă fac ingineră. Așa aș fi putut să-mi amân dezintoxicarea cu câțiva ani. Concedierea a fost picătura care a umplut paharul. Nu prea are rost să fii alcoolic, dacă n-ai bani să bei. N-am putut niciodată să beau alcool etilic sau alte chestii de genu’ ăsta – mi se pare dezgustător. Așa că băutul a fost un hobby scump pentru mine. De fapt, „hobby” nu e cuvântul potrivit; în cele din urmă, am ajuns o profesionistă.
— Te înțeleg.
Dacă ar fi trăit într-o societate utopică și totul ar fi fost gratis, Arnar ar fi fost în stare să bea toată viața. Nu avea nicio ambiție, iar slujba nu era importantă pentru el. De fapt, nici măcar nu înțelegea de ce muncea – sau de ce se chinuia să facă ceva pe lumea asta. Și totuși… Era mult prea slab de înger ca să se sinucidă, așa că mai bine să aibă ceva de făcut în viața care îi fusese dăruită.
— Mi-ar plăcea să fiu paznic de far, a zis femeia. Nu trebuie să faci nimic și nu te vizitează nimeni. Din salariu mi-aș putea cumpăra tot vinul alb de care aș avea nevoie și aș putea sta în turn, numărând de câte ori se învârte raza farului.
S-a uitat iarăși la Arnar și l-a întrebat:
— Dar tu?
— Nu știu. Orice-aș face, voi rămâne întotdeauna eu însumi. Dacă aș putea fi altcineva, cred c-aș încerca să fac unele lucruri.
— Dar ești blocat în tine însuți, așa cum și eu sunt blocată în mine însămi, și n-avem cum să schimbăm asta, a conchis tânăra, oftând ușor.
Arnar s-a gândit că, în cele din urmă, femeia avea să-și revină, chiar dacă avea să-i ia destul de mult timp. Prima parte a tratamentului întotdeauna era cea mai grea. Atunci începeai să-ți dai seama cum te purtaseși față de tine și față de alții.
Tânăra a luat încă o gură de cafea și a zis:
— Dar n-arăți chiar atât de rău, așa că nu văd de ce te plângi.
Cu toate că tânăra nu-și propusese să-l flateze și îi vorbise pe un ton neutru, Arnar a simțit că se înseninează auzind acest compliment de la o femeie străină. Nu era obișnuit ca oamenii să-i vorbească așa. Fusese tachinat, insultat și agresat încă din școala primară; se simțea rău chiar și atunci când oamenii nu-i spuneau în față ce credeau despre el, însă îi auzea fără să vrea când îl bârfeau.
— Mulțumesc!
Iaurtul nu era mai apetisant decât înainte, dar, dintr-odată, lui Arnar i-a trecut prin minte că ar putea mânca o felie de pâine.
— Îți mulțumesc că ai luat loc lângă mine, a adăugat el. Ieri, nu mi-au ținut de urât decât pereții camerei mele.
Femeia s-a răsucit pe scaun și l-a privit.
— Ai de gând să te înscrii în Alcoolicii Anonimi?
— Deja sunt membru, i-a răspuns el. Poate nu cel mai activ, și totuși…
— Ai parcurs cele doișpe etape pe care le-au descris la seminar?
Erau obligați să ia parte la atât de multe seminare, încât Arnar nu le mai ținea minte pe fiecare. Dar, deși nu știa exact la care dintre ele se gândea tânăra, a înțeles că se referea la pași, nu la etape. Cei doisprezece pași nenorociți.
— Da, le-am parcurs.
Dar dintr-odată a simțit că nu mai e în stare să spună nimic și l-a cuprins dorința de a se încuia singur în camera lui.
— E foarte dificil?
Ezitarea din glasul femeii dădea de înțeles că voia să se dedice programului trup și suflet, deși poate n-ar fi spus-o pe șleau. Sigur se temea că ar fi putut da greș și s-ar fi ales cu o nouă dezamăgire – era mai bine să se poarte ca și când nu i-ar fi păsat.
Arnar nu știa cum să-i răspundă. Să-i laude acest sistem și s-o încurajeze sau să-i spună s-o ia ușor, pas cu pas?
— E nevoie de efort. Dar ar fi mai bine să discuți cu un consilier, nu cu mine.
S-a ridicat în picioare. Nu mai putea vorbi despre asta. Nu cu ea. Cu nimeni. Deja făcuse destule lucruri rele și provocase suficiente pagube.
Femeia a rămas la masă, surprinsă și rănită. În timp ce-și împingea scaunul la loc, Arnar a văzut că tânăra reîncepuse să-și scarpine pielea iritată de pe dosul palmei.
•
Mașina înainta încet pe zăpadă. Viteza aceea cu siguranță era pe placul Thórei. Ei îi era groază să conducă pe gheață și se îndoia profund de abilitățile lui Matthew în acest domeniu. Și totuși, în aceste condiții, avea mai multă încredere în el decât în sine însăși. Frica i-ar fi copleșit judecata sănătoasă imediat ce mașina ar fi început să patineze. Ajunseseră pe o bucată de drum drept, ușor înclinat, așa că a slăbit strânsoarea mâinii cu care se ținea de mânerul fixat în plafon, iar cu cealaltă a început să răsfoiască paginile micii agende pe care o găsise în buzunarul salopetei lui Oddný Hildur.
— Pare să fie mai ales chestii legate de prospecțiunile geologice, a zis ea, dând pagina. Cel puțin, eu, una, nu înțeleg nimic din diagramele și numerele astea.
— Poate că cel mai bine ar fi să i-o arătăm Friðrikkăi, i-a sugerat Matthew, dar n-a întors capul spre ea, ci a rămas cu privirea ațintită la drum și cu ochii mijiți, ca să se apere de lumina puternică reflectată de peisajul înzăpezit.
— Da, mi se pare o idee înțeleaptă. Sunt și niște însemnări care par să n-aibă legătură cu straturile de rocă și alte chestii de genu’ ăsta, dar mi-e imposibil să le separ de informațiile strict profesionale, a zis ea, continuând să dea paginile. De exemplu, aici e o listă cu numere de telefon care ar putea avea legătură cu proiectul sau cu ceva complet diferit.
Cele mai multe numere păreau să fie islandeze, cu toate că unul era mai lung decât celelalte.
— Cum încep numerele de telefon din Groenlanda?
— Cu 299, dacă nu mă înșel.
Matthew a luat o mână de pe volan și a bâjbâit după compartimentul cu capac dintre scaunele din față, însă n-a reușit să-l deschidă.
— Te uiți, te rog, după ochelarii mei? Sunt în compartimentul ăsta sau în torpedou.
— Am găsit un număr groenlandez, a zis Thóra, apoi a căutat unde i-a cerut Matthew și a găsit niște ochelari de soare cu ramă galbenă de plastic.
— Sunt incredibil de urâți, dar alții n-am găsit, a comentat el, punându-i la ochi cu un aer complet satisfăcut. Sunt niște ochelari de soare foarte buni, a adăugat, fiind limpede că nu-i păsa cum arăta cu ei.
Și-a relaxat ușor umerii și a continuat:
— Numărul groenlandez probabil că are legătură cu elicopterul sau cu aeroportul. Dacă aș lucra aici, aș vrea să am numerele astea la îndemână.
Thóra i-a citit numărul și l-a întrebat:
— Îl recunoști? Că doar i-ai sunat pe cei de la serviciul de elicoptere, nu?
— Nu-l recunosc, dar asta nu înseamnă mare lucru. Am numărul lor în portofel, dacă poți să mi-l scoți din buzunar.
Thóra a găsit portofelul și, după ce-a scotocit un pic printre carduri și chitanțe, a dat de hârtia cu pricina.
— Nu-i același număr.
— Sau poate m-am înșelat, a zis Matthew, intrând într-o curbă foarte largă – se apropiau de sat încet, dar sigur. Ar putea fi numărul de la hotelul din Kulusuk, de la un spital sau de altundeva.
— Poate…
Apoi Thóra a tăcut, încercând să-și imagineze ce număr groenlandez ar fi vrut Oddný Hildur să aibă la îndemână, dar nu i-a trecut niciunul prin cap. A răsfoit încă o dată agenda, dar n-a găsit nimic. În afară de numerele de telefon, i-au mai atras atenția cuvintele „Usinna” și „analize de sânge” – după acestea din urmă era un semn de întrebare. Toate apăreau pe aceeași pagină. Nu prea te așteptai ca, în agenda unui geolog, să găsești cuvintele „analize de sânge”. Thóra nu-și putea da seama ce era cu acele însemnări.
— Mă întreb ce-o fi „Usinna”, a zis ea cu voce tare. E scris cu majusculă, așa că s-ar putea să fie un nume. Îți sună cunoscut?
— Nu. Habar n-am de ce naționalitate e. Nici dacă e nume de bărbat sau de femeie. Ar putea fi groenlandez.
— Pare să fie nume de femeie, din moment ce se termină în „a”, a remarcat Thóra, închizând agenda. Desigur, presupunând că e un nume de persoană, nu un toponimic.
— Știi cum o cheamă pe femeia care a zis că ne lasă să sunăm de la ea? Nu mai avem mult până acolo.
— Of, n-am întrebat-o. Cine știe, poate o cheamă Usinna.
Matthew a oftat și s-a uitat la ea.
— Și ce-o să faci dacă îți răspunde soțul sau copilul ei? Că doar n-o să le spui: „Pot să dau un telefon? Femeia care locuiește aici mi-a zis că-mi dă voie”.
Thóra nu i-a luat în seamă bombăneala. Matthew avea obiceiul să-și facă griji din pricina unor detalii prea mărunte. Tocmai de-aia se înțelegeau ei atât de bine: ea era obișnuită să meargă mai departe, iar el, să rămână în același loc. Așa că s-a mulțumit să-i zâmbească.
— Ceva de genu’ ăsta. Nu-ți face griji, o să ne răspundă chiar ea. Și nu cred că are copii. Oricum, sper să nu: pare să aibă destule probleme pe cap și fără ei. Iar dacă ne deschide soțul, pur și simplu o să-i explic situația.
Au urcat pe coasta dealului dincolo de care se întindea micul sat. La fel ca data trecută, părea să fie pustiu – doar pe chei se vedeau forfotind niște oameni. Thóra a zărit casa în care locuia femeia. La fel ca toate celelalte, și aceasta avea un aer părăsit. Au coborât încet panta – atât de încet, încât ai fi zis că merg pe jos –, iar când au ajuns pe teren drept, Matthew a accelerat un pic, și amândoi au început să caute cu privirea o lumină aprinsă sau alt semn care să dea de înțeles că era cineva acasă. Dar n-au văzut niciun astfel de semn, iar perdelele erau trase.
— Poate doarme, a zis Thóra.
— Atunci o s-o trezim când o să ciocănim la ușă, i-a răspuns Matthew, desfăcându-și centura de siguranță. Sau o să-i trezim pe soțul și copiii ei.
I-a zâmbit Thórei, deschizând portiera.
— Nu putem afla decât într-un singur fel.
Amândoi au tresărit când un snowmobil a pornit dintr-odată și a ieșit în viteză din curtea casei alăturate. La ghidon se afla un bărbat care nici măcar nu le-a aruncat o privire, iar în spatele lui era o fetiță care reușea cu greu să-i cuprindă talia cu mâinile ei scurte, lipindu-se strâns de spinarea sa. Fetița era cu fața spre ei și, preț de câteva clipe, i-a țintuit cu ochii săi negri ca smoala. Matthew și Thóra au văzut că avea o cicatrice mare pe față, care se întindea de la ochi până la bărbie. Fata n-a schițat niciun gest să-și ascundă obrazul bucălat. Satul acela îi stârnea Thórei o atât de mare repulsie, încât a găsit ceva neplăcut până și în privirea fetiței, așa că era recunoscătoare pentru zgomotul puternic al motorului, care le acoperea pe toate celelalte. Nu era sigură c-ar fi vrut s-audă cuvintele pe care le rostise fetița: și ea, și Matthew văzuseră că-și mișcase buzele.
Au urmărit în tăcere cum snowmobilul se îndepărta, dispărând în cele din urmă. Thóra a închis portiera și a inspirat adânc. Fetița aceea ciudată o tulburase grozav. Iar acum își reproșa că n-o întrebase pe tânără cum o cheamă; dintr-odată, lucrul acesta nu-i mai era tocmai indiferent. Vopseaua de pe ușă era scorojită, iar clanța slăbită te trimitea cu gândul la o floare ofilită. Scârțâitul discret al uneia dintre foile de tablă ondulată cu care era acoperită casa i-a dat fiori Thórei. Probabil că tânăra femeie fusese secătuită de energie tocmai de casa aceea dărăpănată.
— Dumnezeule! a exclamat ea, urcând pe platforma de lemn din fața ușii.
S-a uitat la Matthew ca să se asigure că încă era acolo și a ciocănit. Dar nu s-a întâmplat nimic. Apoi a ciocănit și Matthew – mai tare, cu pumnul –, iar schiurile portocalii proptite de peretele casei s-au clătinat ușor. După câteva clipe, au auzit zgomot de pași, care s-au apropiat de ușă, iar în cele din urmă s-au oprit. Apoi s-a auzit vocea unui bărbat mormăind ceva ce n-a înțeles niciunul dintre ei.
— Bună ziua! a zis Thóra.
N-a primit niciun răspuns, însă clanța s-a răsucit, iar ușa s-a deschis suficient cât să poată fi văzuți de bărbatul dinăuntru. Thóra și Matthew au reușit să-i vadă jumătate de față.
— Ce-i? a zis el în daneză, pe un ton grosolan.
— Doamna e acasă? a întrebat Thóra, dându-și seama că întrebarea suna caraghios – ar fi trebuit să se străduiască mai mult la daneză în timpul școlii.
— Doamna? a repetat groenlandezul, fără să deschidă ușa mai mult. Care doamnă?
Thóra s-a gândit că acela era momentul în care i-ar fi prins bine să știe numele femeii.
— Usinna, a riscat ea.
Reacția bărbatului i-a luat complet prin surprindere.