Capitolul 32
— Doamne, nu mai răsare soarele odată? a întrebat Eyjólfur, uitându-se iarăși pe fereastră.
Niciunul dintre ei nu avusese nevoie de ceas deșteptător ca să se trezească, din moment ce toți erau nerăbdători să plece acasă. Thóra, Matthew și Friðrikka se întorseseră în sala de ședințe și, împreună cu ceilalți, așteptau să răsară soarele. Un polițist le-a adus pâine, iaurt și o cafetieră plină ochi care s-a golit foarte repede. După ce se terminase mâncarea, se puseseră pe așteptat, întrebând pe rând cât e ceasul.
— Gata! a zis Alvar cu un aer încântat, care probabil i se trăgea de la berea pe care avea de gând s-o bea la aeroportul din Kulusuk. Cerul a început să se lumineze.
— E la fel de întunecat ca mai înainte, a căscat Bella. Cine știe, o fi stat timpul în loc.
— Aiureli. Dacă nu vezi diferența, ar fi bine să-ți faci un control la ochi, a zis Alvar printre dinți, înainte să se întoarcă iarăși spre fereastră și să se uite ia cer.
Într-adevăr, era limpede ca lumina zilei că, încetul cu încetul, întunericul începea să se împrăștie. Friðrikka n-a intervenit în discuția despre culoarea cerului. Acum, era într-o stare mult mai bună decât cu o noapte înainte. E drept că nu râdea și nu făcea glume, dar era mult mai calmă. Se zice că plânsul purifică, și părea că, în sfârșit, lacrimile îi făcuseră bine Friðrikkăi.
— Nu-mi vine să cred că mergem acasă, a zis ea, uitându-se la Thóra, care începuse să alunece de pe tăblia scaunului. Am vorbit cu cineva să aibă grijă de pisică doar până azi. N-am reușit să sun sau să-i trimit un mesaj vecinului meu, așa că aș fi avut mari probleme dacă ar fi trebuit să mai stăm aici.
A tăcut o clipă, apoi a adăugat:
— Știu că o pisică înfometată e nimica toată în comparație cu ce-am văzut aici, dar n-am cum să nu-mi fac griji pentru ea.
— Ei, e firesc să fii îngrijorată, i-a zâmbit Thóra cu un aer încurajator – îi fusese teamă că ar putea sta lângă colega cea plângăcioasă în avion, dar acum, grija aceasta părea inutilă. Dacă am compara de fiecare dată ce ni se întâmplă cu cel mai rău lucru imaginabil, nu ne-am mai îngrijora niciodată – nu poți să pretinzi nimănui așa ceva. Pisica o să se bucure foarte mult când o să te întorci acasă.
Thóra a hotărât să nu pomenească despre copiii ei – spera că-i duseseră dorul măcar un pic.
— Iar eu, când o să ajung acasă, o să ies în oraș și-o să mă îmbăt criță, a intervenit Eyjólfur, care s-a oprit din rosul unghiilor și a tresărit ca și când ar fi simțit dintr-odată un fior rece. Dar mai întâi, o să fac un duș de două ore.
Cu toate că Thóra îl invidia într-un fel, depășise de mult anii în care se îmbăta prin barurile din centru. Nu voia decât să-și vadă copiii și să-l strângă pe Orri de obrăjorii lui bucălați, dar după aceea, cu siguranță avea să facă și ea un duș de două ore. Cu Matthew. Și fără să bea nimic înainte. Până atunci, avea să facă tot posibilul ca să-și păstreze calmul. Fusese nerealist din partea lor să spere că cei trei dispăruți încă erau în viață și că-i vor găsi adăpostiți într-un iglu, așteptând să fie salvați. Probabil că Friðrikka era singura care crezuse asta până la capăt. Dar expediția lor nu fusese complet inutilă. Cât privește banca, Thóra era cât se poate de mulțumită: moartea bruscă a celor trei angajați – care părea să n-aibă nicio legătură cu Berg Technology – reprezenta un pas important spre obținerea unei înțelegeri cu Arctic Mining. Thóra deja începuse să redacteze un raport pentru bancă, dar îi era greu să descrie ce pățiseră cei trei angajați fără să pară că era sub influența drogurilor. Dacă banca ar fi ajuns la această concluzie, Bragi cu siguranță nu i-ar fi apreciat eforturile.
— Văd că pilotul a ieșit afară, a zis Alvar pe un ton încântat. N-are cum să mai dureze mult.
Thóra a salvat documentul și a închis laptopul – oricum, nu avea cum să termine raportul, deoarece Matthew îi povestise că, în timpul nopții, fiul vânătorului fusese adus în tabără cu o mașină a poliției, așa că mai întâi trebuia să afle ce rol jucase acesta. Din păcate, părea limpede că rolul lui fusese destul de urât. Thórei îi părea rău pentru biata Oqqapia. Relația lor părea foarte dăunătoare pentru ea, dar cu siguranță nu fusese plăcut să vadă că omul cu care trăia era scos din casă cu cătușe. Poate că, în cele din urmă, Oqqapia avea să se lase de băut și să revină pe drumul cel bun. Din păcate, statisticile nu erau de partea ei. În plus, poliția luase din casă dosarele și cărțile Usinnei, promițându-i Oqqapiei că aveau să i le înapoieze, iar Thóra spera ca documentele acelea să n-o vâre în bucluc și pe biata groenlandeză.
Eyjólfur se ridicase în picioare și acum stătea lângă Alvar, urmărindu-l cu privirea pe pilotul elicopterului.
— Ce mai așteptăm? a întrebat el, întorcându-se spre ceilalți. N-ar trebui să ieșim și noi?
— Or să vină ei să ne ia, a zis Matthew. Trebuie să urce bagajele în elicopter, așa că n-are niciun rost să așteptăm în frig până termină.
— Luăm cu noi și cadavrul lui Oddný Hildur? a întrebat Friðrikka pe un ton coborât. Și ea trebuie să se întoarcă acasă.
— Aproape sigur nu astăzi, i-a răspuns Thóra repede, dar o să fie trimisă înapoi în Islanda în scurtă vreme. Corpul ei trebuie să mai fie supus la niște teste.
Thóra a evitat cuvântul „autopsie” de teamă să n-o tulbure pe Friðrikka.
— Același lucru e valabil pentru Bjarki și Dóri, a adăugat ea. Și ei or să fie trimiși în Islanda pentru a fi înmormântați cum se cuvine. Doar ții minte ce-a zis polițistul despre oasele din birouri: or să fie înapoiate familiei în cel mai scurt timp posibil. Același lucru e valabil pentru Oddný Hildur și cei doi muncitori.
S-au auzit ciocănituri în ușă, apoi a intrat în sala de ședințe polițistul care stătuse cu ei toată noaptea.
— Puteți să vă pregătiți de plecare. Estimăm că elicopterul o să fie gata de decolare în jumătate de oră.
N-a fost nevoie să le spună de două ori, iar după treizeci de minute, au ieșit cu toții din clădire. Bagajele lor fuseseră scoase afară, iar când și-a văzut valiza azvârlită neglijent în elicopter, pe Thóra a copleșit-o dorul de casă. Matthew a ajutat-o să urce și, în doar câteva clipe, toți erau așezați pe scaune, cu centurile puse. Dar după aceea, au trebuit să aștepte ceva vreme.
— Să nu-mi spui că iarăși s-a întâmplat ceva, a bombănit Eyjólfur, uitându-se pe geam în speranța c-o să vadă niscaiva activitate. Dacă elicopterul ăsta nu decolează mai repede, sigur o să-mi pierd mințile.
Abia a terminat de vorbit, că motivul întârzierii a devenit limpede. Nu erau lăsați să aștepte pentru că cele trei cadavre – al lui Oddný Hildur și ale perforatorilor – urmau să fie trimise acasă cu același elicopter. Doi polițiști au apărut în ușa sălii de mese, aproape târându-l pe Naruana, fiul vânătorului Igimaq. Naruana era încătușat și mergea între cei doi cu capul plecat, ascunzându-și fața. Polițistul care conducea ancheta l-a luat de umeri și l-a împins ușor spre elicopter, iar colegul său a pornit în urma lor. Cei doi piloți ai elicopterului le-au ieșit întâmpinare să le dea o mână de ajutor, apoi s-au urcat în carlingă, și-au pus căștile și au început să umble la butoanele de pe bord, în timp ce polițiștii se străduiau să-l lege de scaun pe prizonier. Thóra și colegii ei se uitau în tăcere la bietul tânăr. Aveau de ales între a închide ochii și a-i urmări încercările deznădăjduite de a se elibera: cu ochii injectați, ca de nebun, și cu fața umflată, Naruana se opunea din răsputeri polițiștilor. Dar, dintr-odată, s-a dat bătut și s-a lăsat în voia lor. Polițiștii au schimbat o privire precaută, apoi i-au prins centura de siguranță în jurul taliei.
Thóra a luat mâna înmănușată a Friðrikkăi între ale ei, amândouă privindu-l din spate la cel care probabil îi ucisese prietena. Thóra s-a aplecat spre colega ei și i-a șoptit la ureche, astfel încât să n-o audă nimeni:
— Nu te mai gândi la asta. În scurtă vreme, o să ajungi acasă și-o să-ți iei pisica în brațe.
Friðrikka a încuviințat energic din cap, iar Thóra i-a dat drumul la mână, cu speranța că vor ajunge la destinație fără ca la bordul elicopterului să înceapă al treilea război mondial.
Paletele elicei au început să se învârtă, apoi nimeni n-a mai scos un cuvânt. Thóra se uita pe fereastră, la peisajul alb și aspru, iar din când în când mai arunca o privire spre Naruana. A observat că fiul vânătorului a întors capul de mai multe ori, ca să se uite afară, și s-a întrebat ce era în mintea lui. Poate știa că n-avea să-și mai vadă meleagurile natale pentru foarte multă vreme și voia să-și întipărească în minte vârfurile care spintecau întinderile de zăpadă și felul în care nesfârșita calotă de gheață reflecta lumina soarelui, aflat destul de aproape de orizont.
Elicopterul a aterizat în Kulusuk. Thóra și colegii ei au fost foarte dezamăgiți când au descoperit că pe pistă nu era niciun avion al companiei aeriene islandeze. Trebuiau să aștepte în aeroport sau să meargă la hotel. Au coborât cu un aer obosit, apoi au așteptat ca polițiștii să-l dea jos și pe Naruana, iar în cele din urmă au pornit spre terminal în urma celor trei, La fel ca mai înainte, șeful anchetei îl conducea de umeri pe fiul vânătorului, care părea să fi renunțat la orice tentativă de a scăpa – mergea alături de polițiști fără să protesteze în niciun fel, chiar dacă pășea destul de greu. Odată ajuns în ușa terminalului, s-a întors brusc cu spatele și s-a uitat la ei. Friðrikka s-a oprit brusc, iar Bella s-a izbit de ea.
— N-am omorât pe nimeni.
Nu trebuia să știi multă daneză ca să înțelegi ce spusese Naruana.
— N-am omorât pe nimeni, a repetat el înainte să fie împins înăuntru de cei doi polițiști.
Toți cei din grup au rămas nemișcați. Thóra nu înțelegea ce spera tânărul să obțină spunându-le asta – poate își închipuia că grupul va convinge poliția să-l elibereze. Dar nimeni nu voia să se amestece în cazul lui Naruana, nici dacă ar fi putut.
— Ce-o fi în mintea lui? a bombănit Eyjólfur. Oare se așteaptă să ne fie milă de el?
— Trebuie să recunosc că eu îl compătimesc, a zis Thóra. În orice caz, e o tragedie. Poate s-a gândit că le face pe plac spiritelor de care toată lumea se teme atât de mult.
Thóra a intrat în terminal fără să mai aștepte un răspuns din partea lui Eyjólfur sau a Friðrikkăi – aceasta și-ar fi putut închipui că insulta amintirea prietenei sale moarte. După ce a intrat, un polițist s-a apropiat de ea și i-a spus că grupul ei trebuie să aștepte un pic, pentru ca el să se intereseze de zborul lor spre casă. S-au așezat cu toții pe scaunele de plastic prinse de peretele micii săli de așteptare. Polițiștii au plecat cu Naruana, care nu se mai uita în jur, ci privea țintă spre podea.
— Ăsta e cel mai nasol duty-free pe care l-am văzut în viața mea, a zis Bella, făcând semn cu mâna spre un colț al sălii, unde, în spatele unei vitrine, erau aranjate pe niște rafturi câteva băuturi – le numărai pe degetele de la o mână – și patru tipuri de țigări. Iar eu credeam că ăla din Reykjavík e o glumă.
Observația secretarei a mai destins atmosfera apăsătoare care domnea în sala de așteptare.
— N-ar fi o idee bună să bem ceva? a întrebat Alvar, ridicându-se în picioare și apropiindu-se de vitrina magazinului în care erau expuse câteva ciocolate americane și obiecte artizanale groenlandeze.
Cu un aer încântat, a comandat o bere tinerei de la tejghea și a aruncat o privire grupului, în speranța că și alții îi vor urma exemplul. Însă niciunul nu s-a ridicat de pe scaun, iar Alvar a părut un pic dezamăgit când a plătit. Apoi s-a întors la locul lui cu o cutie verde de Tuborg și a luat o gură înainte să se așeze. Thóra anticipa că, în scurtă vreme, avea să se ducă iarăși la tejghea. Iar predicția ei s-a dovedit a fi corectă. Întrucât n-avea niciun chef să-l vadă iarăși pe nătărăul ăla cum dă pe gât bere după bere, și-a scos mobilul și l-a sunat pe fiul ei. I-a răspuns pe un ton vesel și i-a dat de veste că totul era liniștit pe frontul de acasă. Bineînțeles că taică-su îl înnebunea de cap cu întrebări despre ce avea de gând să facă după absolvire, dar, întrucât Gylfi mai avea doi ani de școală, era prematur să se gândească la asta. Când ai optsprezece ani, fiecare an pare o viață întreagă. În rest, totul era în regulă, atâta doar că, în calitate de frate responsabil, i se părea că Sóley nu fusese încurajată suficient să exerseze la vioară. Pe el nu-l deranjau deloc scârțâielile, și se simțea rău dacă sora ei nu repeta. După părerea lui, noua soție a lui taică-su era de vină pentru asta, întrucât nu suporta ca Sóley să repete cât timp era și ea în casă. Părerea lui era că, la întoarcere, Thóra trebuia să se ocupe de problema asta. După ce și-a exprimat preocuparea pentru lecțiile de muzică ale surorii lui, Gylfi a trecut direct la excursia în Spania și i-a povestit pe larg cât de important era să-și plănuiască plecarea din timp. Din câte a putut înțelege Thóra din monologul lui, el și Sigga erau la un pas de a rata acea ofertă nemaipomenită, iar porțile care duceau spre lumea din jurul Islandei erau gata să se închidă pentru totdeauna. Dar Thóra s-a ținut tare și i-a zis că urma să discute pe îndelete despre asta după ce avea să ajungă acasă.
Apoi a închis, dar n-a avut timp să bage mobilul la loc în buzunar, pentru că a sunat imediat. N-a recunoscut numărul, dar i s-a părut cunoscut. Spera să nu fie cineva de la școala de muzică a lui Sóley, care voia să se plângă de rezultatele fiicei sale, dar s-a dovedit că, de fapt, era Arnar Jóhannesson, care suna de la Clinica Vogur. Thóra s-a ridicat în picioare și s-a dus în cel mai îndepărtat colț al sălii de așteptare, ca să poată sta de vorbă cu el fără s-o audă nimeni.
— Mi s-a spus că ați încercat să luați legătura cu mine, a început Arnar pe un ton trist, tărăgănând vorbele – avea glasul unui om care suferise un șoc, dar care ajunsese să-l accepte. Nu știu cine sunteți sau de ce vreți să stați de vorbă cu mine, dar…
Și s-a oprit.
Thóra i-a explicat unde se afla și cu ce se ocupa: era la Kulusuk, în drum spre casă, după o călătorie în Groenlanda, al cărei scop era să găsească o soluție pentru problemele pe care le avea banca cu Berg Technology. Dar a avut grijă să nu-i spună nimic despre mersul anchetei. Nu era indicat să-i dezvăluie totul încă de la început, pentru că, după aceea, Arnar n-ar mai fi avut niciun motiv să participe la conversație.
— Voiam să stau de vorbă cu dumneavoastră în speranța că m-ați putea ajuta să găsesc răspunsul la câteva întrebări. Ancheta a evoluat destul de mult în ultimele zile, după venirea poliției, dar câteva lucruri încă mi-au rămas neclare.
— Și ce zice poliția? a întrebat Arnar, fără să precizeze ce aspect al cazului îl interesa.
— După cum era de așteptat, polițiștii nu ne-au spus foarte multe, a zis Thóra, care nu voia să-l tulbure pe Arnar, de teamă că acesta i-ar fi putut închide în nas. Ancheta e în plină desfășurare și, deși mie mi se pare că sunt mulțumiți de rezultate, nu ne-au spus exact ce-au descoperit.
Pe Thóra a surprins-o că Arnar nu începuse prin a o întreba ce se întâmplase cu colegii lui.
— A fost arestat cineva? a întrebat el, vorbind la fel de tărăgănat ca mai înainte, deși în glasul lui se distingea acum și o undă de îngrijorare, ceea ce Thórei i s-a părut surprinzător, întrucât se aștepta ca pe Arnar să-l îngrijoreze ideea că făptașul nu fusese identificat – dar poate că nu interpretase corect tonul întrebării lui.
— Se pare că da. E vorba de cineva din sat. Naruana, pe care am auzit că-l cunoașteți. Din câte am înțeles, el e răspunzător – cel puțin în parte – de ce s-a întâmplat în tabără.
— N-a făcut rău nimănui, a zis Arnar, apoi a tăcut preț de o clipă și a adăugat: Poliția știe lucrul ăsta, nu-i așa?
Acum, vocea lui devenise copilăroasă și plină de speranță, amintindu-i Thórei de Sóley atunci când o întreba ceva evident, sperând să primească asigurări: „Mami, oamenii din avionul care s-a prăbușit or să se facă bine, nu-i așa?”
— Scuzați-mă, dar trebuie să vă întreb: ce știți dumneavoastră că s-a întâmplat aici? Spuneți că n-a făcut rău nimănui, dar încă nu m-ați întrebat dacă a pățit cineva ceva.
— Știu câteva lucruri, i-a răspuns Arnar, fără să pară atât de ofensat pe cât se aștepta Thóra. L-am sunat ieri pe Naruana, care mi-a zis că polițiștii se află la fața locului și că au venit în sat să le pună câteva întrebări lui și Oqqapiei, femeia cu care trăiește. Mi-a povestit tot ce-a reușit să înțeleagă din întrebările lor, așa că știu câte ceva.
— Deci știți că Oddný Hildur, Bjarki și Dóri au fost găsiți morți, și că ea – dacă nu și ceilalți – a fost ucisă?
Arnar a tăcut câteva clipe, apoi a zis:
— Nu știam că Oddný Hildur a fost găsită și nici că se bănuiește c-a fost ucisă. Dar Naruana mi-a zis că polițiștii i-au pomenit pe cei doi muncitori și că, din câte a înțeles, sunt morți.
Acum respira precipitat.
— Pe la ce oră ați vorbit ieri cu el? a întrebat Thóra, bănuind că, la momentul acela, cadavrul lui Oddný Hildur încă nu fusese găsit – Naruana n-ar fi avut niciun motiv să-i ascundă acest lucru lui Arnar.
— După cină, pe la opt jumate, nouă.
Thóra a făcut repede un calcul mental, scăzând diferența de fus orar, și și-a dat seama că lucrurile se potriveau: cadavrul lui Oddný Hildur fusese descoperit cu o oră mai târziu, iar după aceea, polițiștii plecaseră iarăși după Naruana și îl aduseseră încătușat în timpul nopții.
— Deci Naruana fost arestat pentru uciderea lui Oddný Hildur? a continuat Arnar. E o mare prostie – n-a omorât pe nimeni. De unde naiba le-a venit ideea asta?
Era agitat, încercând cu disperare s-o convingă pe Thóra de nevinovăția prietenului său, la fel cum încercase și Naruana nu cu mult timp în urmă.
— Din păcate, nu știu nimic despre asta. Habar n-am ce s-a întâmplat, i-a răspuns ea, domolindu-și respirația, ca să nu scape conversația de sub control. Și nu v-am spus tot. În camera frigorifică a taberei a fost găsit un alt cadavru, iar în birourile din clădirea administrativă, niște oase care se pare că sunt ale Usinnei, sora lui Naruana. Cadavrul din camera frigorifică era foarte vechi, așa că s-ar putea ca el să n-aibă nicio legătură cu povestea asta. Din câte am înțeles, încă nu se știe cum a murit sora lui, dar cert e c-a fost înmormântată la o distanță destul de mare de tabără.
— N-a omorât pe nimeni, iar poliția nu poate susține așa ceva. E un om foarte sensibil și cred că nu-i în stare nici măcar să se apere cum trebuie – ar putea fi condamnat foarte ușor, cu toate că e nevinovat.
— Nu-l cunosc personal, dar pot să vă spun sigur că a fost foarte afectat de arestare. A mers cu noi în elicopter și, într-adevăr, părea un om distrus. Probabil că acum, după ce va fi dus într-o comunitate mai mare, va primi ajutorul de care are nevoie. Nu știu dacă destinația lui finală este Angmagssalik sau Nuuk, dar cu siguranță n-or să-l interogheze la aeroport sau la hotel.
— E vorba despre o mare neînțelegere, și probabil că cel mai bine ar fi dacă le-ați spune asta și polițiștilor. Ce dracu’, Naruana e alcoolic! N-ar fi în stare să omoare niciun om, darămite mai mulți. Deja are o mulțime de probleme pe cap, așa că nu-i trebuie unele noi.
Arnar vorbea precipitat, ca și când s-ar fi străduit să-și aducă aminte toate lucrurile care i-ar fi putut veni în ajutor prietenului său:
— A fost foarte afectat de moartea surorii lui și e cât se poate de limpede că n-a avut niciun amestec în acest tragic eveniment. Și nici n-a avut vreun cuvânt de spus cu privire la locul mormântului – tatăl lui a hotărât asta de unul singur. Îl cunosc foarte bine pe Naruana, îl ajutam să-și depășească dependența de alcool, și e incapabil să comită o crimă. Ba chiar a trebuit să se lase de vânat din pricina băuturii, pentru că nu putea să se abțină. Și e mult mai greu să omori un om decât să omori un animal ca să ai ce mânca.
— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, dar, pentru ca prietenul dumneavoastră să poată fi salvat, poliția va avea nevoie de ceva mai concret. Să sperăm că e perfect nevinovat și că, în cele din urmă, adevărul va ieși la lumină, cu toate că-i va fi greu să se apere.
— Dar dacă adevărul nu iese la lumină?
— Nu sunt familiarizată cu sistemul juridic din Groenlanda, dar e destul de probabil să fie condamnat la câțiva ani de închisoare. Nu știu câți, dar presupun că pedeapsa va fi similară celei pe care ar primi-o în Islanda: vreo șaisprezece ani.
Iar acum, Thóra voia să inverseze rolurile – răspunsese la suficiente întrebări și voia ca și Arnar să-i ofere niște informații.
— De ce oasele Usinnei nu se aflau într-un singur loc, ci erau împrăștiate prin birouri? Deja am auzit o explicație, dar nu mi s-a părut convingătoare.
— Povestea asta vă poate ajuta să înțelegeți cam care era atmosfera de-acolo, i-a răspuns Arnar, care, preț de o clipă, a părut mulțumit de faptul că lăsaseră deoparte necazurile lui Naruana. Nimeni nu știa ce-ar fi bine să facem cu oasele, după ce localnicii au refuzat să stea de vorbă cu angajații trimiși în sat.
— De ce nu v-ați dus să discutați cu Naruana și Oqqapia, dat fiind că-i cunoșteați?
— Nu voiam ca oamenii din tabără să știe că, în zilele mele libere, mă duceam în sat. Nu era treaba lor. Și abia ieri, când am vorbit la telefon cu Naruana, am aflat că oasele cu pricina erau ale surorii lui. La vremea aceea, nu le-am dat multă importanță și nu m-am implicat în discuțiile cu privire la soarta lor, după cum nu mă implicam în nimic din ce se întâmpla acolo. Pur și simplu am presupus că erau oasele unui om care murise cu mult timp în urmă și că sătenii nu știau nimic despre ele. Așa că nu m-am gândit foarte mult la ele.
— Deci nu știți cum au ajuns oasele în sertare?
— Ba da, știu, deși aș prefera să uit povestea asta, a zis Arnar, apoi a tăcut, dar, când a văzut că Thóra nu spune nimic, a continuat: Mi-aduc aminte că cei mai mulți dintre colegii mei puseseră ochii pe craniu și voiau să-l păstreze, iar de-aici au izbucnit certurile. La cine să rămână? La cel care a descoperit tumulul, la cel care dăduse pietrele la o parte sau la cel care văzuse primul sacul? Și tot așa. Discuțiile astea mi se păreau dezgustătoare, ca și cele mai multe dintre lucrurile care se întâmplau acolo. Am fost singurul care n-a cerut niciun os, dat fiind că nu voiam niciunul – mi se părea că toată povestea era de un prost-gust strigător la cer.
— Dar Friðrikka și Oddný Hildur? Și ele au vrut să ia niște oase?
— Oddný Hildur dispăruse, iar Friðrikka deja își dăduse demisia. Totul s-a întâmplat în ianuarie anul trecut. Până la urmă, s-a hotărât ca oasele să fie împărțite prin tragere la sorți. Mai exact, printr-o tombolă.
— Deci au organizat o tombolă a oaselor! a exclamat Thóra.
— A fost unul dintre evenimentele organizate cu ocazia „Petrecerii de la mijlocul iernii” și, din câte îmi amintesc, urma să fie cel mai important. Eu n-am participat, la fel cum n-am participat la niciunul dintre evenimentele sociale din tabără. De obicei, nu eram invitat, dar oricum nu m-aș fi dus.
Thórei îi părea rău pentru el, dar nu era momentul să stea de vorbă despre hărțuirile la care fusese supus și nici să-și exprime compasiunea față de el.
— Deci cu ajutorul tombolei s-a hotărât cine ce oase primește?
— Da. Craniul era premiul cel mare, iar celelalte oase au fost împărțite în mai multe grămezi. Dar nu toată lumea a câștigat câte ceva. Bjarki și Dóri, de exemplu, n-au primit nimic, ceea ce i-a supărat foarte tare: ei se arătaseră cei mai dornici să păstreze câteva oase, preferabil întreg scheletul.
— Înțeleg.
Și totuși, Thóra era destul de nelămurită. Dar, cel puțin, acum avea o explicație pentru bilețelul pe care îl găsise sub craniu: „G-57”. Poate că era un număr de loterie.
— Dar dacă nu prietenul dumneavoastră a omorât-o pe Oddný Hildur, atunci cine? Aveți vreo altă ipoteză?
— Nu, a zis Arnar și, cu toate că răspunsul a fost scurt, Thóra n-a identificat niciun pic de furie în el. Abia am aflat că a fost omorâtă; eu chiar credeam că s-a rătăcit și a murit de frig. Dar acum, că mi-ați spus, mă gândesc că cei mai mulți, de nu chiar toți angajații de la Berg ar putea fi trecuți pe lista suspecților. Toată lumea în afară de mine și Friðrikka, bineînțeles. Oddný Hildur era singura care se purta frumos cu mine, deci vă puteți imagina că am fost foarte îndurerat când a dispărut. Bineînțeles că și ceilalți au fost șocați, dar n-aș putea spune cât de sincer. Căzuse în dizgrația colegilor după ce îi povestise directorului cum se purtau cu mine. Lucrul ăsta nu le-a picat deloc bine colegilor, dar, în loc să înceteze, au început s-o hărțuiască și pe ea. Niște tâmpiți.
— Deci grupul a aflat că Oddný Hildur i se plânsese directorului?
— Da, însă nu de la mine, asta-i sigur. Cred că directorul n-a fost tocmai discret în privința asta, ceea ce nu era o noutate din partea lui.
Thóra și-a dat seama la ce se referea, amintindu-și ciudatul e-mail pe care directorul i-l trimisese lui Oddný Hildur.
— E posibil să-i fi făcut cineva o farsă ca să se răzbune pe ea, însă lucrurile să fi scăpat de sub control, iar ea să fi murit în mod accidental? Poate cei doi muncitori?
Arnar a rămas pe gânduri câteva clipe:
— Nu știu. Mi se pare o ipoteză neverosimilă, mi-e greu să mă pronunț. Nici Bjarki, nici Dóri, nici alt coleg nu s-a purtat în așa fel încât să-mi dea de înțeles c-ar fi în stare de una ca asta.
Thóra s-a străduit să nu fie dezamăgită, dar se gândise că va obține mai mult de la el.
— Cine știe, a zis ea, poate a fost un simplu accident, cu toate că împrejurările sunt foarte ciudate.
A zâmbit cu jumătate de gură și a hotărât să-i spună lui Arnar care era ipoteza ei isteață.
— Eu m-am hazardat să-mi închipui că muncitorii au omorât-o din greșeală, iar după ce au rămas singuri în tabără, au început să aibă remușcări și s-au sinucis. Cu otravă.
Și totuși, teoria ei fantezistă nu explica de ce cadavrele lor fuseseră ciopârțite și împrăștiate pe o insulă.
— Ei bine, nu. Nu s-au sinucis, a zis Arnar, dregându-și glasul. Eu i-am omorât.