Capitolul 9

20 martie 2008

Eyjólfur a confirmat ipoteza Thórei cu privire la pozele care păreau să lipsească din dosar. Și totuși, n-a putut să-și dea seama dacă fuseseră șterse direct din aparatul foto sau de pe hard diskul computerului. Oricum, era un detaliu nesemnificativ, din moment ce imaginile dispăruseră pentru totdeauna, și nici nu aveau cum să afle ce era în ele, deși se putea presupune că înfățișau aceeași mână prinsă în gheață și poate alte părți din cadavru. Informaticianul s-a întors cu fața spre Thóra și Matthew.

— Desigur, aș putea să mă uit prin copiile de siguranță ale documentelor, să văd dacă nu cumva pozele s-au păstrat pe serverul central. Dacă au fost șterse la o zi după ce au fost descărcate în sistem, e posibil să mai fie acolo, le-a explicat el, apoi a adăugat pe un ton resemnat: desigur, presupunând că fotografiile chiar au fost descărcate pe serverul central…

Matthew s-a declarat de acord cu planul lui Eyjólfur, iar informaticianul a plecat să facă investigații. Înainte să iasă din birou, le-a spus că e o sarcină care avea să-i ia mult timp, dar oricum nu mai avea ce face deocamdată – pe așa o vreme, n-avea de gând să urce pe acoperiș să repare antenele parabolice.

— Am putea da o fugă la locul unde au fost făcute fotografiile astea, a zis Thóra după ce-a plecat Eyjólfur. Coordonatele din jurnal sunt greu de descifrat, dar sunt sigură că Friðrikka știe ce înseamnă.

Dar, din păcate, nu puteau ieși afară înainte ca vremea să se îndrepte.

— Crezi că asta e persoana căreia îi aparțin oasele din sertare? a întrebat Matthew, făcând semn cu mâna spre ecran.

— Mă îndoiesc, a zis Thóra. Pe mâna asta încă mai e carne, iar pozele au fost făcute în urmă cu ceva mai mult de-o săptămână. În plus, n-am găsit oase în sertarele perforatorilor, care probabil au și făcut fotografiile.

Bella a vârât capul pe ușa biroului.

— E doișpe jumate, și-s moartă de foame. Avem ceva de mâncare sau expediția asta include nu numai frigul năprasnic, ci și înfometarea?

Thóra nu i-a răspuns, dar și stomacul ei începuse să chiorăie.

— Da, cred c-ar fi bine să strângem pe toată lumea și să mergem în sala de mese, a propus Matthew. Dat fiind că vremea e atât de rea, ar trebui să fim cât mai aproape unii de alții.

Apoi s-au dus să-i caute pe ceilalți: Eyjólfur meșterea la servere, Friðrikka stătea concentrată la computerul unuia dintre geologi, iar medicul era în sala de cafea, însemnând cu grijă niște recipiente din plastic pe jumătate pline cu apă. L-au găsit pe Alvar în biroul responsabilului cu securitatea, aplecat deasupra unor funii. Alvar a văzut uimirea de pe chipul lui Eyjólfur, iar obrajii i s-au înroșit și mai tare când a îngăimat că voia să întindă între clădiri o funie cu ajutorul căreia să se ghideze în timpul viscolelor. S-au îmbrăcat cu toții și au pornit în șir indian spre sala de mese, fără funia de siguranță. Bineînțeles că vântul își schimbase direcția, iar acum le bătea în față.

— Am impresia că, după plecarea mea, totul s-a dus de râpă, a zis Friðrikka, punând jos furculița.

Erau în sala de mese și tocmai mâncaseră niște sandviciuri cu brânză și șuncă friptă. E drept că nu era tocmai un festin, dar sandviciurile se pregăteau repede și ușor – în plus, nu aveau multe vase de spălat după aceea.

— M-am uitat pe un grafic în care erau înregistrate progresele proiectului și care era trimis săptămânal la Arctic Mining, dar se pare că lucrările n-au mai înaintat. N-au respectat deloc caietul de sarcini și înțeleg perfect de ce s-a îngrijorat compania minieră, mai ales că insistau să fie urmat întocmai.

— Știi cumva ce a dus la această întrerupere a activității? a zis Thóra, întrebându-se în gând dacă ar fi fost cazul să mănânce și al treilea sandvici – nu mai rămăsese decât unul, dar Bella s-a dovedit mai iute de mână.

— Am parcurs o parte din jurnale și am impresia că există mai multe explicații posibile.

Friðrikka s-a rușinat un pic atunci când ochii tuturor s-au ațintit asupra ei – părea să regrete că deschisese gura.

— Cred că au avut mari probleme cu utilajele, a continuat ea, în plus, au trebuit să înfrunte o vreme dezlănțuită. Iarna asta a fost mai grea decât cea de anul trecut, când am fost eu aici.

— Nu cumva nenorociții ăia de groenlandezi au sabotat echipamentele? a intervenit Eyjólfur. Sigur ar fi în stare de așa ceva.

— Ce tot zici acolo, băiete? i-a răspuns doctorul. Sunt sigur că știu mai multe decât tine despre băștinașii din Groenlanda asta și pot să-ți garantez că sunt foarte buni la suflet și nu vor să facă rău nimănui.

— Nimănui în afară de soțiile lor, l-a întrerupt Friðrikka. Cu ele nu se poartă tocmai frumos.

Dar a strâns imediat din buze, părând să regrete iarăși că deschisese gura.

Doctorul și-a dres glasul și a continuat:

— Felul în care o anumită populație își gestionează relația cu alcoolul nu spune nimic despre felul ei de-a fi. Alcoolul nu scoate la iveală tot ce-i mai bun în oameni nici când vine vorba de islandezi. Noi ce-am face dacă am fi privați de sursele noastre de hrană, la fel cum li s-a întâmplat băștinașilor din Groenlanda, cărora niște liberali occidentali lacrimogeni le-au interzis să mai vâneze, asta în condițiile în care viața inuiților depinde de vânat?

A făcut o pauză, apoi a adăugat:

— Băștinașii au o bunătate înnăscută, dar, din păcate, au avut foarte mult de suferit. În plus, condițiile de aici, de pe coasta estică, sunt cele mai grele din întreaga Groenlandă.

În cele din urmă, a intervenit și Thóra:

— De ce crezi că băștinașii au sabotat echipamentele? l-a întrebat ea pe Eyjólfur. S-a întâmplat așa ceva cât ai stat tu aici? Incidentele de genu’ ăsta ar putea fi importante în ceea ce privește plata asigurării de către bancă.

Eyjólfur părea să se fi liniștit un pic.

— Păi da, că doar nu inventez. Știu câte ceva. Adică n-am nicio prejudecată cu privire la băștinași, a zis el, bucuros că avea ocazia să se apere.

Nimeni nu s-a obosit să conteste un argument atât de subțire.

— Dar eram de față când unul dintre utilajele de foraj s-a defectat, iar muncitorii au zis că cineva contaminase combustibilul – turnase în el zahăr sau ceva asemănător. Le-a luat mult timp să-l repare și vă garantez că niciunul dintre angajații noștri n-ar fi făcut așa ceva. Cu toții știam cât de mare e miza proiectului.

— E posibil ca în povestea asta să fi fost implicată și Oddný Hildur, femeia care a dispărut? a întrebat Matthew. Poate că era labilă psihic și o nemulțumea locul de muncă sau ceva din politica impusă de Berg Technology.

Friðrikka și-a dres glasul, roșie la față de furie.

— Utilajul s-a defectat după dispariția ei. În plus, e o idee ridicolă. Eram prietenă cu Oddný Hildur. Avea o fire tăcută și retrasă, și vă asigur că n-a sabotat echipajele și nici n-a făcut altceva de genu’ ăsta. Iar faptul c-ar fi fost labilă psihic mi se pare o aiureală. Pur și simplu a murit înghețată – a fost un accident, iar toate celelalte ipoteze cu privire la moartea ei sunt niște tâmpenii. Eram aici când a dispărut, și nu era nimic în neregulă cu ea. Insinuările potrivit cărora s-ar fi sinucis mi se par de prost-gust și nu au fost răspândite decât ca să ascundă adevărul că cei care ar fi trebuit să aibă grijă de noi nu s-au achitat așa cum trebuie de sarcinile lor.

— Ce vei să spui? a întrebat Thóra. M-am uitat și eu pe jurnale și mi s-a părut că Gísli, responsabilul cu securitatea, a luat toate măsurile necesare. N-ar trebui să dau crezare acestor însemnări?

Thóra deja luase decizia de a se uita încă o dată pe jurnalul lui Gísli, ca să vadă exact când anume fusese sabotat utilajul de foraj, astfel încât să-și facă o imagine de ansamblu asupra situației. Deși, dacă însemnările responsabilului cu securitatea erau invenții, poate că nu avea rost să le acorde prea mult timp.

— Nu știu, a răspuns Friðrikka. E drept că Gísli s-a străduit un pic, dar a întrerupt căutările prea devreme și, după părerea mea, cred c-ar fi putut face mai mult. Ba cred că alții s-ar fi descurcat mai bine decât el în situația aceea. Proprietarului companiei nu i s-a părut că dispariția ei era suficient de gravă încât să se deplaseze la fața locului. Același lucru e valabil și pentru poliția islandeză, care nici ea nu s-a sinchisit să vină. Poate că Oddný Hildur încă era în viață, dar avea un picior rupt și nu putea să se întoarcă în tabără. Dacă am fi căutat mai bine, poate că am fi dat de ea.

Mai avea un pic și izbucnea în plâns.

— Ce tot spui acolo? a intervenit Eyjólfur pe un ton furios. Și eu eram aici. Am făcut tot ce ne-a stat în putință. Mai bine adu-ți aminte cum te-ai purtat tu. Nu prea ne-ai fost de ajutor cu istericalele tale. Nu cu mult mai mult decât fătălăul ăla de Arnar. Oddný Hildur n-ar fi avut cum să supraviețuiască în furtuna care s-a abătut asupra taberei în săptămâna aia – cu sau fără un picior rupt. Dacă am fi continuat s-o căutăm, am fi putut sfârși rău de tot. Și, dacă nu mă înșel, tu și Arnar ați fost cei care ați încurcat expedițiile de căutare.

Când a auzit asta, Friðrikka s-a făcut atât de stacojie, încât Alvar părea palid pe lângă ea.

— Cine este acest Arnar? a întrebat Matthew. A lucrat cumva aici?

Thóra văzuse acest nume în organigramă, dar nu-și amintea cu ce se ocupa individul.

— E un inginer, a răspuns Friðrikka. Cred că încă lucrează pentru Berg Technology. Și nu e corect să mă compari cu el în ceea ce privește căutările, a continuat ea, întorcându-se spre Eyjólfur. Am făcut la fel de multe eforturi ca și ceilalți, deși treaba mea a fost să cercetez zona din jurul taberei, așa că nu am umblat peste tot. Mă îndoiesc că Arnar a luat sarcina asta la fel de în serios ca mine, cu toate că și el s-a străduit să dea o mână de ajutor. Când a dispărut Oddný Hildur, eu am fost cea care a suferit cel mai mult.

— Tu? a ripostat Eyjólfur. Ba mie mi s-a părut că era foarte apropiată de Arnar.

Apoi a luat o gură din sucul de mere pe care îl serviseră împreună cu sandviciurile.

Thóra s-a uitat la el cu un aer curios.

— Cum adică, „foarte apropiată”? Aveau o aventură?

Oddný Hildur era căsătorită, la fel ca acest Arnar, probabil.

Eyjólfur s-a înecat puțin cu sucul.

— Nici pe departe. Arnar e pe invers. De-aia am zis că era un fătălău. Nu-l suportam deloc.

Dar s-a oprit imediat, dându-și seama din expresiile celor de la masă că-și dăduse la iveală atât rasismul, cât și antipatia față de homosexuali.

— Mă rog, nu asta am vrut să spun. Nu mi se părea insuportabil pentru că era gay – n-are nicio legătură cu asta. Atâta doar că se lăsase de băut și era obsedat de chestia asta.

Thóra și-a amintit că, într-unul dintre birouri, văzuse atârnat pe perete un afiș cu Programul în Doisprezece Pași.

— Nu deranja pe nimeni faptul că era gay, a adăugat el. Nu despre asta-i vorba.

— Prostii! s-a zbârlit Friðrikka. Aveai o mare problemă cu el numai pentru că era gay. Antipatia ta nu era în niciun caz legată de vorbăria lui despre Alcoolicii Anonimi.

Apoi s-a întors spre ceilalți și a continuat:

— Cei mai mulți dintre angajații de aici erau „bărbați adevărați”. Vorbeau non-stop despre fotbal și alte subiecte la fel de fascinante. După ce s-a lăsat de băut, Arnar a recunoscut că e gay și toți i-au întors spatele, iar Eyjólfur n-a făcut excepție. Ca și când li s-ar fi părut că e contagios.

— Aiurea! a bombănit Eyjólfur. Nu știu cum se purta atunci când bea, dar, când era treaz, era un plicticos și un limitat.

— Ai demisionat din cauza dispariției lui Oddný Hildur? a întrebat Thóra, uitându-se țintă la Friðrikka.

Iarăși i se păruse că e cazul să intervină ca să mai detensioneze situația. „Oare ce stare de spirit domnea în tabără, dacă atmosfera din sala de mese ere întotdeauna atât de inflamată?”, s-a întrebat în sinea ei.

— Da, a răspuns Friðrikka, fără să mai adauge nimic.

Apoi a strâns din buze, și-a luat furculița și a început s-o plimbe prin ketchupul rămas în farfurie. Thóra s-a gândit că cel mai bine era să n-o enerveze și mai mult, întrucât spera ca Friðrikka să-i ajute să identifice locul în care fusese făcută fotografia cu mâna aceea chircită. Părea destul de încăpățânată și mai mult ca sigur era în stare să le refuze ajutorul. Probabil că și Matthew gândea cam la fel, întrucât nici el n-a zis nimic.

— Și totuși, sunt convins c-a fost mâna groenlandezilor, a bombănit Eyjólfur, rupând tăcerea – se vedea că era genul căruia îi plăcea să aibă ultimul cuvânt. Ne-au făcut probleme încă de când a început proiectul.

În loc să tacă – dat fiind că nimeni nu l-a contrazis –, tânărul a continuat, ceea ce era de rău augur pentru femeia cu care avea să se căsătorească.

— Furau lucruri pe care niciun om întreg la minte nu și le-ar fi putut dori, și toată lumea știa că nu dădeau doi bani pe proiectul ăsta.

— Ce furau? a întrebat Matthew, iar Thóra a ciulit urechile.

— Niște chestii mărunte. Nu-mi aduc aminte exact, dar erau lucruri pe care le lăsam nesupravegheate în urma noastră. Bucăți de lemn, haine, canistre de benzină.

A făcut o pauză, apoi a adăugat:

— Și ghete. Probabil și alte lucruri de care nu-mi amintesc sau de care n-am aflat niciodată.

În clipa aceea, s-au năruit cu totul speranțele Thórei că furturile sau vandalismul ar fi putut salva banca de la plata poliței de asigurare.

•

Se încheiase o zi lungă, iar pentru Thóra, partea cea mai frumoasă fusese momentul când, în sfârșit, se băgase în pat. Furtuna nu dădea semne că s-ar potoli, așa că echipa lucrase până târziu, pentru a nu fi nevoită să se întoarcă în clădirea administrativă după cină. N-au vorbit mare lucru la masă, iar apoi au dispărut pe rând în camerele lor. Un duș fierbinte i-ar mai fi bine-dispus, dar toate țevile din clădirea cu sala de mese înghețaseră, transformând apa caldă într-un vis inaccesibil. Trebuiau să-și termine cât mai repede treaba, să se poată întoarce acasă sau într-un alt loc unde țevăria era intactă. Dar plecarea de acolo avea să fie decisă de vreme. Sperau ca furtuna să înceteze peste noapte, astfel încât a doua zi să poată merge în locul unde se făceau forajele, și poate chiar la Kaanneq, să vadă dacă nu cumva localnicii știau ceva despre cei doi angajați dispăruți.

Înainte s-o fure somnul, Thóra și-a recapitulat în minte lucrurile pe care le aflase în ziua aceea, acompaniată de sforăitul lui Matthew, care dormea lângă ea. Îi părea rău că nu prea reușea să înțeleagă natura lucrărilor efectuate acolo. În documentele contractuale pe care i le dăduse Matthew erau informații detaliate cu privire la scopul proiectului: pregătirea terenului pentru exploatarea unor zăcăminte de molibden{12}, un metal de care Thóra nu mai auzise până atunci, dar care se pare că era folosit pentru călirea oțelului. Dar nu-i era deloc limpede în ce anume constau aceste pregătiri, altfel zis, atunci când parcursese fișierele de pe server, nu reușise să-și dea seama ce era important și ce nu. Bineînțeles că doar o foarte mică parte din documentele stocate în rețeaua de computere avea relevanță pentru cercetările lor, iar șpilul era să pescuiești informațiile cu adevărat importante din acea mare digitală. Mintea îi era plină cu sutele de imagini pe care le frunzărise; nenumărate fotografii ale utilajelor, ale mostrelor de rocă și ale altor lucruri care aveau în comun faptul că erau înconjurate de toate formele imaginabile de gheață și zăpadă. În momentul în care se oprise ca să meargă la culcare, era orbită de câtă zăpadă văzuse pe ecranul computerului. Unele poze fuseseră făcute la Kaanneq și înfățișau aceleași străzi pustii și case colorate pe care le văzuseră când porniseră spre tabără. Dar încă nu găsise cele douăzeci de fotografii șterse din dosarul creat în ziua când cei doi muncitori notaseră în jurnale că găsiseră ceva neobișnuit – erau poze care probabil înfățișau din diferite unghiuri o mână prinsă în gheață.

Petrecuse mult timp examinând documentele personale ale acestor doi angajați, în speranța că avea să-i cunoască mai bine și să-și facă o idee mai exactă despre încurcătura în care intraseră, sau poate chiar să descopere ce ar fi putut duce la dispariția lor. Nu i-a luat mult să ajungă la concluzia că erau doi tipi puși pe șotii, care trimiteau deseori glume și povestioare hazlii pe e-mail. Thóra aflase că amândoi erau burlaci, iar după ce le citise corespondența electronică, nu dăduse peste vreun semn care să sugereze c-ar fi avut iubite: n-a găsit pe nicăieri mesaje către vreo femeie, în care să-și exprime dorul sau să fixeze data unei întâlniri. În schimb, se pricepeau de minune să-și invite prietenii și cunoștințele la petreceri și să primească invitații de la alții.

În orice caz, Thórei i se păruse o lectură deprimantă: Halldór Grétarsson și Bjarki Elíasson cu siguranță sfârșiseră tragic, și era trist să te gândești că nu aveau soții care să plângă după ei – oricât de dificil i s-ar fi părut ei să facă așa ceva. Halldór, poreclit Dóri, era interesat de Groenlanda; între altele, în calculatorul lui găsise linkuri către site-uri despre această țară și istoria ei. Thóra nu le putea accesa, întrucât conexiunea la internet încă nu fusese restabilită, dar numele linkurilor dădeau de înțeles cam ce conțineau. În plus, Dóri salvase câteva imagini ale acestor site-uri cu ajutorul funcției „Print Screen”, iar pe acestea Thóra le-a putut vedea. În una dintre ele a dat peste niște fotografii cu primii coloniști din Kaanneq, care fuseseră găsiți morți în corturile lor. Femeile și copiii erau întinși, ca și când ar fi dormit, atâta doar că aveau ochii deschiși și păreau să se uite țintă spre obiectiv. Fotografiile erau alb-negru, dar Thóra avusese impresia că pe paturile celor morți se vedeau pete de sânge, cu toate că nu era sigură. Cartea din sala de mese nu spunea c-ar fi avut parte de o moarte violentă, așa că probabil se înșelase. În plus, observase că, pe cele mai multe dintre paturi, petele alcătuiau același model, asemănător cu un chip desenat foarte vag – deci probabil că nu aveau legătură cu cauza morții.

Bjarki, celălalt perforator, părea să fie cam ipohondru, întrucât cele mai multe dintre paginile de internet pe care le trecuse în lista lui de preferințe aveau legătură cu bolile. Thóra îl întrebase pe Eyjólfur dacă Bjarki se îmbolnăvise vreodată cât stătuse acolo, dar informaticianul clătinase din cap și spusese că nu discutaseră niciodată despre asta – întotdeauna Bjarki părea să fie sănătos. Thóra s-a gândit că poate era obsedat de sănătatea lui sau poate, pur și simplu, avea mătreață sau cine știe ce altă boală și voia să scape de ea. Dar bineînțeles că nu putuse accesa nici paginile lui ca să afle ce anume nu-i dădea pace.

Așadar, informațiile veneau din toate direcțiile, însă niciuna dintre ele nu părea să-i fie de folos pentru a scoate banca din necaz. Pe scurt, Thóra nu făcuse niciun progres: nu găsise nicio dovadă că activitatea din tabără fusese întreruptă de vreo infracțiune sau vreo crimă și avea senzația că n-or să reușească să explice nici dispariția femeii, nici pe cea a muncitorilor. Din însemnările lui Gísli nu reieșea dacă, în opinia lui, tabăra fusese ținta unor acte de vandalism: la un moment dat, spunea că nu credea în ipoteza sabotajului pus la cale de localnicii din Kaanneq, iar în altă parte se întreba dacă nu cumva fusese mâna celor care se opuneau proiectului. Thórei îi era limpede că toate astea sigur aveau să întărească poziția băncii, dar, în orice caz, ceea ce-i lipsea era o concluzie precisă – speculațiile nu-i erau de mare ajutor.

Rezultatele palpabile ale acelei zile de muncă erau oasele din sertarele birourilor și fotografia cu mâna înghețată. În cele din urmă, Thóra a adormit întrebându-se cât timp putea să se păstreze un cadavru prins în gheață.

Pe la miezul nopții, a trezit-o scârțâitul podelei de pe hol – era ca și cum cineva încerca să-l traverseze făcând cât mai puțin zgomot. Thóra s-a înfiorat și, în loc să deschidă ușa ca să vadă cine e, s-a întors pe o parte și, în câteva clipe, a adormit la loc. A doua zi dimineață, nu mai era sigură dacă scârțâitul acela fusese real sau fusese parte din visul ei: un vis despre oamenii care colonizaseră Groenlanda cu mult timp în urmă, în speranța unei vieți mai bune, dar care se aleseseră doar cu foamete, greutăți și o moarte tristă.