Capitolul 19
Thóra s-a simțit extrem de ușurată că Friðrikka dormea atunci când lumina puternică a inundat sala de ședințe pe a cărei podea erau întinse. A ieșit cu grijă de sub plapumă și s-a apropiat în vârful picioarelor de fereastra cea mai luminată. La rugămintea Friqrikkăi, Bella trăsese perdelele, așa că Thóra a trebuit să le depărteze puțin ca să poată arunca o privire pe geam. Afară era un om. A fost atât de uluită, încât a lăsat perdelele din mână și a făcut un pas înapoi. Știa că bărbatul nu apucase s-o vadă, pentru că era cu spatele la ea, uitându-se spre sala de mese. Și totuși, nu putea scăpa de senzația c-o văzuse. S-a străduit din răsputeri să-și aducă aminte dacă încuiase ușa de la intrare, dar nu mai știa pe care dintre ele o închisese atunci când plecaseră bărbații. S-a uitat la Friðrikka și Bella, care dormeau liniștite, și s-a întrebat dacă nu cumva ar fi fost bine să le trezească. Cât despre prima dintre ele, răspunsul era foarte simplu, dar secretara probabil c-ar fi rămas calmă, ba poate chiar ar fi reușit să-l gonească pe bărbatul de afară.
— Bella, Bella, a șoptit Thóra numele secretarei sale, scuturând-o de umăr, mai întâi ușor, iar apoi cu mai multă putere. Trezește-te! E cineva afară.
Bella n-a deschis decât un ochi, dar a reușit să-i arunce Thórei o privire care dădea de înțeles cât de mult o deranja că fusese trezită.
— Scoală-te, i-a zis Thóra tot în șoaptă. Dar ai grijă să n-o trezești pe Friðrikka.
Proiectoarele s-au stins, iar în cele din urmă Bella s-a urnit din așternut. S-a sprijinit într-un cot și s-a ridicat în picioare. Amândouă aveau un aer caraghios. Secretara purta pijamale de flanel, iar Thóra, o rochie dintr-un material foarte moale, motiv pentru care se gândise c-ar fi putut s-o folosească pe post de cămașă de noapte.
— Cine-i afară? a întrebat Bella cu glas răgușit, apoi s-a dus la fereastră și a aruncat o privire. Nu văd pe nimeni.
Acum, că se stinseseră proiectoarele, îi era și mai greu să distingă ceva afară, din pricina luminii puternice dinăuntru. Bella a depărtat un pic mai mult perdelele, ca să vadă mai bine, după care s-a întors imediat și a șoptit cu respirația tăiată:
— L-am văzut. Se îndreaptă spre bucătărie.
Thóra rămăsese înmărmurită. În condiții obișnuite, l-ar fi sunat pe Matthew să-l prevină, dar în zonă nu era semnal de mobil.
— Nu crezi c-ar trebui să-i anunțăm? a zis ea, încercând să-și amintească dacă nu cumva clădirea de birouri avea și o intrare secundară, dar n-a reușit. Am putea sări pe o fereastră din spate și să mergem în cealaltă clădire fără să fim observate.
Bella a ridicat o sprânceană.
— Ți-ai pierdut mințile?
— Dar dacă dorm cu toții, iar ăsta e omul din filmuleț? a zis Thóra pe un ton agitat, dând din picioare pe podeaua rece.
— Ce filmuleț? La ce te referi, mai exact?
Bella ridicase vocea un pic prea mult, iar Friðrikka s-a răsucit în așternut.
Cuprinsă de spaimă, Thóra uitase că ceilalți membri ai grupului habar n-aveau că exista o înregistrare cu picioarele unui om întins pe jos, care părea să fie decapitat sau bătut, în timp ce sângele sărea în toate părțile.
— Nimic, nu contează, a zis ea repede. Dar trebuie să-i anunțăm, ca să nu fie luați prin surprindere de intrus.
— Atunci cel mai bine ar fi să te duci tu, a bombănit Bella. Una dintre noi oricum trebuie să rămână cu Friðrikka. N-o putem lăsa singură.
Thóra n-avea timp să se certe cu Bella.
— Bine, mă duc eu, dar promite-mi c-o să mă urmărești pe geam, a zis ea, mijind ochii. Să nu-ți iei ochii de la mine și nici să nu ieși la o țigară.
Bella a încuviințat, iar Thóra a dat fuga în vestibul și s-a îmbrăcat cu o salopetă direct peste rochie. Era atât de grăbită, încât n-a stat să aleagă, așa că a nimerit una care îi era prea largă. Apoi și-a pus niște bocanci care de asemenea îi erau prea mari – măcar erau mai ușor de încălțat decât ghetele ei. A strigat-o pe Bella să-i spună că era gata, dar n-a primit niciun răspuns. Și totuși, trebuia să se miște cât mai repede. N-avea cum să încapă pe fereastră așa cum era îmbrăcată, drept care a hotărât să iasă pe ușă, sperând că totul avea să fie în regulă. Dacă, în cazul cel mai rău, ar fi fost atacată de intrus, ar fi țipat din toți rărunchii. Și-a îndepărtat din minte gândul că era un plan ridicol – nimeni nu i-ar fi putut sări în ajutor la timp – și a deschis ușa.
Era ger, dar, pentru prima oară de când ajunsese în Groenlanda, nu-i păsa de frig; se gândea doar la distanța care despărțea clădirea de birouri de sala de mese. Dar intrusul nu se vedea nicăieri. Thóra își simțea bătăile inimii ca niște lovituri de ciocan, pentru că nu se aștepta să nu-l mai vadă. Presupusese că bărbatul se îndrepta spre sala de mese și că avea să fie cu spatele la ea, ceea ce i-ar fi permis să se strecoare nevăzută printre clădiri. A încercat să distingă niște urme noi, dar aproape toată zăpada din jurul ei era răscolită, fiindu-i imposibil să-și dea seama care urme aparțineau intrusului. Nu putea decât să meargă înainte, sperând că n-o aștepta ascuns pe undeva. A iuțit pasul, apropiindu-se direct de ușa care dădea spre sala de mese, în loc să facă un ocol, așa cum plănuia inițial. Întrucât intrusul nu se vedea pe nicăieri, era foarte probabil să fi intrat deja în clădire. Salopeta largă și incomodă îi încetinea înaintarea, iar marginile pantalonilor i se târau prin zăpadă, ceea ce însemna că nu mergea atât de silențios pe cât ar fi vrut. Atentă la foșnetele salopetei, Thóra n-a observat urmele care se îndepărtau de cărare, apropiindu-se de lada de gunoi, iar când a ajuns lângă ea, s-a speriat îngrozitor: în umbra ei, stătea bărbatul. Thórei i s-a tăiat respirația.
Purta o haină din piei de animale și o pereche de pantaloni albi, care păreau făcuți din blană de urs polar. Intrusul ar fi putut fi foarte robust sau foarte plăpând – hainele lui erau atât de groase, încât era imposibil să-ți dai seama. Avea ochi de un căprui foarte închis, aproape negri. Dar nu avea un aspect fioros, chipul lui lăsând impresia unui om mai degrabă trist, nu rău. Thóra rămăsese înlemnită, neștiind ce să facă. Dăduse uitării planul ei inițial de a striga după ajutor, iar frica îi paralizase judecata sănătoasă, așa că nu i-a trecut prin cap altceva decât să-i spună bună seara. Dar, imediat după aceea, nu și-a mai putut aminti în ce limbă vorbise. Probabil că în islandeză, din moment ce bărbatul se uita țintă la ea, părând că nu înțelesese. Thóra a repetat salutul în daneză, ca să fie sigură.
— Trebuie să plecați de-aici.
Intrusul îi vorbise în daneză, dar Thóra își putea da seama că nu era limba lui maternă.
— De ce? a întrebat ea.
Cu toate că nu spera să primească un răspuns din partea lui, nici intrusul nu se putea aștepta ca ea să zică da, apoi să meargă înăuntru și să-și facă bagajele.
— Prietenii dumneavoastră n-or să se mai întoarcă. Duceți-vă acasă.
Din tonul lui nu reieșea dacă era o amenințare sau un sfat.
— De unde știți? a întrebat Thóra, simțind dintr-odată frigul pe care nu-l luase în seamă cât timp venele ei fuseseră inundate de adrenalină. Ce s-a întâmplat cu ei?
— S-au dus, i-a răspuns el fără să clipească. E un loc rău.
Poate că era bătrânul vânător pe care îl pomenise femeia din sat. Hainele lui ciudate sugerau că trăia undeva în sălbăticie. Thóra și-a adus aminte numele lui și a hotărât să-l întrebe pe loc:
— Dumneavoastră sunteți Igimaq?
Bărbatul a părut surprins de întrebare, dar a aprobat.
— Am auzit că mi-ați putea spune câte ceva despre locul ăsta.
— V-am spus deja. E un loc rău. Plecați imediat.
Dar n-a întrebat-o pe Thóra cine îi povestise despre el.
— Nu puteți înțelege și n-aveți ce căuta aici, a adăugat el. Spuneți-le și celorlalți. Locul ăsta e rău.
Acum era momentul ca Thóra să scoată de la el câteva informații despre ce era în neregulă cu locul în care se aflau. Ar fi fost aproape imposibil să dea iarăși peste omul acela ciudat, dacă nu voia să fie găsit, iar dacă avea vreo legătură cu dispariția muncitorilor sau a lui Oddný Hildur, era foarte probabil să se ascundă atunci când avea să vină poliția.
— Trebuie să-mi explicați mai bine. Poate c-o să plecăm dacă o să înțelegem de ce trebuie să facem asta.
Bărbatul se uita țintă la ea, părând că se înfurie.
— Aici au murit oameni.
— Primii oameni care s-au stabilit în zonă? a întrebat Thóra, amintindu-și de așezarea ai cărei locuitori muriseră cu toții de foame. La ei vă referiți?
În cartea din bucătărie nu se menționa nimic de genul ăsta, dar i se părea destul de probabil ca, după moartea lor, să fi apărut legenda că locul acela ar fi fost blestemat. Nu era sigură că povestea asta ar fi putut servi băncii, și totuși…
— Oamenii care au murit atunci n-au avut urmași, pentru că toți copiii lor s-au prăpădit odată cu ei. Așa că sufletele lor n-au putut renaște în nepoții și strănepoții lor și încă bântuie pe-aici, deși au murit cu mulți ani în urmă. Or să rămână aici pentru totdeauna. Nu e un loc bun, iar cei care vin în locul ăsta s-ar putea să nu mai plece niciodată.
Thórei i se făcuse foarte frig, și nu numai din cauza gerului. Cu toate că nu era religioasă și nici nu credea în stafii, era foarte mișcată de ideea că bieții oameni nu scăpaseră de frig și de lipsuri nici după moarte.
— Deci sufletele celor care au murit de foame aici sunt de vină pentru disparițiile din tabără?
— Gheața păstrează multe lucruri și nu distruge nimic, iar până la urmă, înapoiază tot ce-a înghițit.
Bărbatul și-a dat jos una dintre mănușile de piele. A întins mâna spre ea, iar Thóra a văzut că îi lipsea arătătorul și că ținea în palmă un pătrățel alcătuit din mărgele colorate.
— Soția mea lucra la el în urmă cu treizeci de ani. N-a apucat să-l termine, pentru că l-a pierdut. L-am găsit ieri într-un loc unde am obiceiul să merg în perioada asta a anului. Gheața se topește și dă la iveală ce păstrează în adâncul ei. Nu e bine să fii aici, acum mai mult ca niciodată.
Părea că nu se putea obține de la el un simplu da sau nu.
— Din câte am înțeles, cunoașteți zona mai bine ca oricine. Vreți să-mi spuneți ce-i în neregulă cu locul ăsta? Vin cumva pe-aici urși polari?
— V-am spus. Dar nu mă ascultați, a zis bărbatul, care iarăși se înfuriase.
— Ba da, v-am ascultat, dar mi-e greu să înțeleg ce spuneți. Acolo unde locuiesc eu, se vorbește și se gândește altfel. De exemplu, sufletele noastre nu bântuie într-un anumit loc după ce murim.
Thóra știa că nu avea mult timp la dispoziție ca să afle ce o interesa – bărbatul deja începuse să arunce priviri în jur, ca și când ar fi vrut să hotărască pe unde să plece. Pentru Thóra, era o suprafață nesfârșită de gheață care ducea sau spre munți, sau spre mare, dar pentru el, probabil că peisajul era cu mult mai variat.
— Din tabăra noastră au dispărut doi bărbați și o femeie. Ați spus că prietenii noștri n-or să se întoarcă. La ei trei vă referiți? Sugerați cumva că au murit? a întrebat Thóra, dar bărbatul nu i-a răspuns, ci a rămas cu privirea ațintită în zare. Au murit?
Pentru prima oară de când rămăsese nemișcată lângă lada de gunoi, Thóra a îndrăznit să facă un pas în așa fel încât să ajungă chiar în dreptul privirii lui.
— Trebuie să știu, a insistat ea.
— Plecați de-aici și spuneți-le celorlalți să nu mai vină în locul ăsta, i-a spus el, privind-o în ochi. Dacă nu, o să regretați.
Era limpede că bărbatul nu voia să-i dea și alte explicații, așa că Thóra a hotărât să încerce o tactică diferită.
— Ce s-a întâmplat cu fiica dumneavoastră? Am auzit că a murit chiar în locul ăsta.
Igimaq a mijit ochii, iar colțurile gurii i-au căzut.
— Ce s-a întâmplat cu fiica mea nu vă privește. Nu mai e aici.
„Exact”, și-a zis Thóra.
— A pățit același lucru ca și oamenii pe care-i căutăm?
— O să aflați singuri, dacă nu plecați. Dar atunci o să fie prea târziu.
Bărbatul a vârât pătrățelul de mărgele în buzunar, apoi și-a pus mănușa la loc.
— Când o să vedeți semnele, o să înțelegeți despre ce vorbesc, a mai zis el, apoi a trecut pe lângă ea. Dar atunci deja o să fie prea târziu.
— Poftim?
Venise rândul Thórei să se înfurie.
— Ce semne? Nu puteți să-mi explicați mai clar? La ce semne vă referiți?
Dar Igimaq a continuat să meargă, fără să se uite înapoi.
— De ce-ați venit aici? a strigat Thóra în urma lui, sperând să-l mai rețină un pic.
— Am făcut lucrul pentru care am venit. Am venit să vă cer să plecați.
Igimaq s-a întors, iar acum, chipul îi era încadrat de gluga de blană pe care și-o trăsese pe cap când o luase din loc.
— Dar nu vreți să ascultați, la fel cum n-au ascultat nici cei care au fost aici înainte.
— Dumneavoastră ați stricat antenele parabolice și snowmobilul?
Întrucât cunoștințele ei lingvistice erau destul de limitate, Thóra nu știa cum se numeau lucrurile astea în daneză, dar spera ca danezii să fi preluat întocmai numele englezești, așa cum obișnuiau când era vorba de termeni tehnici. Igimaq s-a uitat în urmă încă o dată, dar expresia lui sugera că nu-i înțelesese întrebarea.
Thóra l-a privit cum se îndepărta în noapte. Îl aștepta un drum lung și înainta prin zăpadă fără să facă niciun zgomot, ca și când s-ar fi înțeles cu ea să nu-i scârțâie sub tălpi. Când a trecut printre stâlpii reflectoarelor, acestea s-au aprins din nou, dar el n-a părut surprins de lumina foarte puternică. Thóra n-a luat-o din loc decât după ce Igimaq a dispărut cu totul. „Sunt sigură că Bella nu m-a urmărit”, și-a zis în sinea ei, deschizând ușa sălii de mese. În tot acest timp, bărbatul acela ar fi putut s-o omoare de câteva ori, ba chiar s-o și mănânce, și totuși, îngerul ei păzitor, care fuma țigară de la țigară, încă nu dăduse niciun semn. Dar poate că fusese mai bine așa, pentru că Igimaq probabil s-ar fi făcut nevăzut dacă ar mai fi apărut cineva. Dar a hotărât să rămână o vreme acolo, înainte să se întoarcă în clădirea de birouri, numai ca s-o tortureze un pic pe Bella, s-o facă să străbată sala de ședințe în lung și-n lat, îngrijorată din pricina ei. Voia să-l caute pe Matthew și să bea un pahar de vin în living înainte să se întoarcă în așternut. La scurtă vreme după ce-a închis ușa în urma ei, Matthew și medicul au apărut în vestibul, în timp ce ea își dădea jos salopeta.
— Ce-ai pățit? a întrebat-o Matthew, apoi a apucat-o de umăr ca să nu se dezechilibreze, când a văzut că Thóra s-a împiedicat încercând să-și scoată al doilea picior din salopetă. S-a întâmplat ceva?
S-a uitat nedumerit la rochia ei, dar n-a comentat nimic – ultima oară când o văzuse îmbrăcată cu ea, merseseră la teatru.
— Nu chiar. M-am întâlnit cu Igimaq, vânătorul despre care ne-a povestit tânăra din sat. A venit aici să ne spună să plecăm.
— Poftim? a izbucnit Matthew furios. Și ce căutai pe-afară?
— Veneam să vă avertizez. S-au aprins reflectoarele și am văzut un om. Se îndrepta în direcția asta, și m-am gândit că poate dormeați.
Dintr-odată, Thóra și-a dat seama ce idee proastă fusese. Poate că Oddný Hildur făcuse exact aceeași greșeală atunci când dispăruse. Pe vremea aceea, proiectoarele încă nu fuseseră montate, dar ar fi putut foarte bine să-l vadă pe vânător chiar și fără lumina lor – poate că ieșise afară și se luase după el prin frig.
— În fine, nu s-a întâmplat nimic. A vorbit foarte criptic, și mi-a fost imposibil să scot vreo informație utilă de la el. Trebuie să punem un localnic să discute cu el pentru noi.
— Ce-a fost în capul tău când ai ieșit afară? Ți-ai pierdut mințile? Mai ales că văzuseși un străin.
Matthew aproape că țipa.
— Îmi pare foarte rău, și știu că a fost o idee ridicolă, a zis ea pe un ton cât se poate de spășit, dar important e c-am reușit să stau de vorbă cu el. Deci a meritat, pentru că nu mai e nevoie să mergem la el cu snowmobilul, a conchis ea, agățând salopeta în cui. În linii mari, mi-a confirmat că Bjarki și Dóri au murit, la fel ca Oddný Hildur.
— Cum adică, în linii mari? a intervenit Finnbogi.
— A zis că prietenii noștri nu se vor mai întoarce. Nu pot interpreta chestia asta în niciun alt sens.
— A fost implicat în moartea lor? a întrebat Matthew.
Încă era enervat de hotărârea impulsivă a Thórei de-a ieși afară. Și fără îndoială că furia lui era alimentată de faptul că el și Finnbogi stătuseră la fereastră și se uitaseră printr-o crăpătură a perdelei când se aprinseseră reflectoarele, dar nu reușiseră să vadă nimic și nici nu le trecuse prin minte să iasă afară să afle ce se întâmplă. Sigur îl irita faptul că, de data asta, Thóra se dovedise mai plină de inițiativă decât el.
— E posibil, a răspuns ea. Habar n-am.
S-au dus cu toții în living, unde le-a povestit tot ce-și amintea din conversația cu Igimaq. Nici Matthew, nici Finnbogi n-au înțeles la ce semne se referea vânătorul. S-au gândit că poate era vorba despre niște simboluri sau semne prevestitoare, despre niște fenomene naturale care, într-o gândire primitivă, puteau reprezenta o serie de pericole ascunse. După ce-au băut câte un pahar de vin, Thóra s-a întors în clădirea administrativă, însoțită acum de Matthew. Când au intrat în sala de ședințe, Bella nu umbla agitată de colo-colo, așa cum spera Thóra, ci sforăia sub plapumă.