Capitolul 28
E-mailul era de la directorul companiei, care se afla în Insulele Azore. Din răspunsul lui reieșea limpede că era foarte îngrijorat, dat fiind că viitorul companiei lui depindea de faptul dacă ajungea sau nu la o înțelegere cu Arctic Mining, legată de ducerea la bun sfârșit a proiectului. Conținutul mesajului era destul de confuz și nu lămurea cum avea de gând Berg Technology să recupereze întârzierile din Groenlanda, în caz că angajații ar fi hotărât să se întoarcă în tabără. Directorul spunea că reușise să convingă alți doi muncitori ai companiei, care în scurtă vreme aveau să termine proiectul la care lucrau și urmau să preia sarcinile lui Bjarki și Dóri – era limpede că, după părerea lui, cei doi muriseră. De asemenea, era sigur că i-ar fi putut convinge pe ceilalți să-și reia lucrul, dacă s-ar fi găsit o explicație pentru ce se întâmplase în tabără, și le sugera Thórei și lui Matthew că ar fi fost bine să vină cu o poveste din care să reiasă că cei doi plecaseră într-o drumeție prin munți și avuseseră un sfârșit tragic – în felul acesta, ar fi existat o explicație rațională pentru dispariția lor. Dacă această explicație n-ar fi produs rezultatul scontat, atunci trebuiau să le trimită tuturor angajaților un mesaj întocmit cu multă atenție prin care să li se aducă la cunoștință că, dacă nu-și reluau lucrul, urma să li se facă rețineri din salariu și să fie dați în judecată. Iar la sfârșitul acestui mesaj ciudat, era o listă cu numerele de telefon și adresele de e-mail ale tuturor angajaților care refuzau să se întoarcă în Groenlanda. Nu erau mulți, iar Thóra și Matthew și-au împărțit sarcina de a lua legătura cu ei: ea avea să-i sune pe toți, iar el avea să le trimită e-mailuri celor care nu răspundeau sau care refuzau să stea de vorbă cu ea.
— Ce gașcă simpatică! Încă un refuz, a spus Thóra, încheind conversația cu cea de-a cincea persoană de pe listă și uitându-se la Matthew, care deja începuse să-i scrie un mesaj. Ai zice că s-au înțeles cu toții să nu scoată o vorbă.
— Poate că și-au angajat un avocat, i-a zâmbit Matthew. Ar fi îngrozitor…
Thóra s-a mulțumit să-l înghiontească ușor cu cotul. Simțea că avea și el dreptul să se revanșeze pentru ce se întâmplase cu o noapte înainte: deschiseseră televizorul din cameră și, după ce încercaseră să dea peste un post de știri, găsiseră – spre marea lui satisfacție – un post nemțesc. Dar entuziasmul i-a dispărut imediat când și-a dat seama că emisiunea era, de fapt, o suită de tinere care se fâțâiau de colo-colo goale pușcă, mângâindu-și cu entuziasm propriile trupuri și rozând niște coliere de perle pe care, din nu se știe ce motiv, nu păreau dornice să le dea jos. Thóra îl tachinase pe Matthew, spunându-i că știrile din țara lui erau cât se poate de neobișnuite și, la intervale regulate, revenea la postul cu pricina să vadă. Dacă nu cumva aveau să dea și un buletin de știri.
Thóra a format și cele două numere ale lui Arnar Jóhannesson – unul era de-acasă, însă nu i-a răspuns nimeni, iar celălalt era de mobil, dar fie avea telefonul închis, fie nu avea semnal. Ceea ce nu era tocmai surprinzător: dacă era la dezalcoolizare, probabil că-și pierduse telefonul la beție sau fusese nevoit să-l lase în grija personalului atunci când se internase. Thóra s-a întrebat dacă era cazul să sune la Clinica Vogur și să ceară să stea de vorbă cu el, dar a hotărât să mai aștepte, în speranța că l-ar fi putut convinge să vorbească măcar pe unul dintre ceilalți angajați. S-a uitat iarăși pe lista din care nu-i mai rămăseseră decât două persoane. Era foarte încrezătoare că aveau să fie mai ușor de înduplecat decât cei cu care vorbise înainte. Unul dintre ei nu i-a răspuns, iar după ce a format numărul celui din urmă – Sigmundur Pétursson –, i-a zis lui Matthew:
— Ține-mi pumnii.
A ascultat sunetul de apel de trei ori, iar în cele din urmă i-a răspuns fără entuziasm o voce răgușită de bărbat. Thóra s-a prezentat și a spus:
— Aș vrea să știu dacă mi-ați putea explica proveniența oaselor găsite în clădirea de birouri. E foarte important, pentru că poliția s-a deplasat la fața locului ca să-i caute pe cei dispăruți.
A adăugat această ultimă informație atât pentru ca bărbatul să-și păstreze calmul, cât și pentru că nu voia să bată încă un cui în coșciugul proiectului. În plus, probabil că angajații nu s-ar fi întors acolo, dacă s-ar fi așteptat ca, după aceea, să vină și poliția – așa că era mai bine să știe că, la revenirea lor în tabără, totul va fi fost investigat și lămurit.
— Polițiștii trebuie să fie siguri că oasele cu pricina nu le aparțin lui Bjarki și Dóri, a continuat ea, și, în plus, ancheta s-ar termina mai repede dacă s-ar găsi o explicație pentru proveniența lor.
Thóra deja ajunsese mult mai departe decât cu ceilalți angajați.
— Da, oasele, a zis Pétursson pe un ton grav. Nu sunt ale lui Bjarki sau Dóri. Puteți să le spuneți asta polițiștilor.
— Nu cred c-o să fie suficient pentru ei, a răspuns Thóra. Va trebui să le dau o explicație mai detaliată, astfel încât ancheta să nu fie întârziată de analiza oaselor pe care o vor face specialiștii, analiză care, la rândul ei, va întârzia căutările persoanelor dispărute.
Era o minciună, pentru că, în mod evident, căutările nu aveau să fie întreprinse de aceeași echipă care examina oasele.
— Deci ar putea fi foarte important pentru colegii dumneavoastră: dacă Bjarki și Dóri au reușit să ajungă la un adăpost, e posibil să fie încă în viață.
La început, n-a auzit decât respirația grea a bărbatului, dar apoi acesta a vorbit – rar și apăsat –, iar Thóra nu s-a îndoit de spusele lui.
— Am dat peste un mormânt în zona pe care trebuia s-o curățăm ca să facem un drum pentru instalația de foraj.
— Iar oasele acestea erau în mormânt? a întrebat Thóra, fluturându-și ușor mâna între ecranul computerului și fața lui Matthew, ca să-i atragă atenția că, în sfârșit, telefoanele erau încununate de succes.
— Da. Erau îngropate, dacă se poate zice așa. Erau într-un sac făcut din pielea unui animal, iar sacul se afla sub un morman de pietre.
— Un mic tumul, a intervenit Thóra. Erau îngropate sub un tumul. Dar cum de nu erau rupte din moment ce se aflau sub o grămadă de pietre?
— Grămada era făcută din pietre mici, deci nu mi se pare tocmai surprinzător că erau întregi. Poate c-au fost protejate și de sac, nu-mi dau seama.
— Unde anume se afla acest mormânt? a continuat ea, gândindu-se că poate la fața locului încă mai erau urme care i-ar fi convins pe polițiști de adevărul acelei explicații. Credeți că e posibil să găsim locul acela?
Pétursson a râs zgomotos.
— Da, e posibil. Dar mormanul de pietre a fost dat la o parte ca să se facă loc pentru drum. Era chiar la capătul drumului cu pricina, în locul unde se află acum instalația de foraj.
Thóra a îndepărtat din minte imaginea sacului și s-a concentrat asupra conversației.
— Și ce-ați făcut cu sacul? Știți unde e acum?
— L-am aruncat. Era foarte scârbos, vă dați seama, pentru că în el putrezise un cadavru. Avea și câteva găuri, pe care probabil le făcuseră vulpile – pietrele erau îngrămădite la întâmplare, așa că spațiile dintre ele erau suficient de mari cât să se poată strecura o jivină de dimensiunile astea. În fine, ideea e că l-am aruncat.
— Unde? a insistat Thóra, care nu-și putea imagina camioane de gunoi trecând pe acolo, prin urmare era destul de probabil să fie în același loc.
— Puneam tot gunoiul în containerul de lângă sala de mese, dar era luat de-acolo în mod regulat și aruncat într-un loc special amenajat pentru asta. Dacă nu mă-nșel, containerul a fost golit la scurtă vreme după ce am aruncat sacul.
Deci poate că încă erau șanse să-l găsească, dacă se dovedea că era important. Friðrikka și Eyjólfur le-ar fi putut arăta unde era groapa de gunoi, așa că n-avea niciun rost să irosească acea conversație cu descrierea exactă a locului unde era amplasată.
— Și ați găsit doar oase, nimic altceva? Nicio haină sau vreun obiect care ar fi putut ajuta la identificarea acelei persoane?
— Era și niște păr, care putea fi atât de femeie, cât și de bărbat. Era negru ca smoala și avea o lungime medie – pentru o femeie, ar fi fost un pic cam scurt, iar pentru un bărbat, cu siguranță lung. După culoare, ai fi zis că era al unui groenlandez. Am găsit și niște bucăți de haine, dar erau ferfeniță, așa că n-ai fi putut spune dacă erau bărbătești sau femeiești.
— Ați încercat să aflați dacă tumulul avea legătură cu oamenii din sat? Le-ați propus să-l mute de-acolo?
— Bineînțeles, a răspuns bărbatul, părând surprins, ba chiar iritat de întrebare. Ne-am dus în sat și am încercat să aflăm mai multe despre el, dar, ca de obicei, nimeni n-a vrut să stea de vorbă cu noi. N-am fi luat oasele de-acolo fără să ne asigurăm că nu ofensăm pe cineva făcând asta. N-am reușit să obținem niciun răspuns de la ei, dar măcar am încercat.
Thóra își închipuia că pe angajații de la Berg poate îi enervase faptul că localnicii nu voiau să stea de vorbă cu ei și își vărsaseră nervii pe tumulul abandonat.
— N-ați fi putut face drumul în altă parte?
— Nu, ar fi fost imposibil, pentru că zona aia era presărată cu bucăți mari de stâncă și nu exista niciun alt loc printre ele. Instalația de foraj nu putea urca și coborî decât pante foarte puțin înclinate, așa c-am fost nevoiți să sacrificăm tumulul. Nu noi stabileam unde trebuia să forăm, ci Arctic Mining, compania de la care ne luam banii. Și nu ni s-a părut că are rost să-i amestecăm în povestea asta. Ar fi fost ridicol.
— Toată lumea din tabără știa despre descoperirea oaselor? a zis Thóra, asumându-și un mic risc, deoarece întrebarea ei sugera că ar fi fost ceva neobișnuit în toată povestea asta.
— La început, doar noi, cei care am dat peste ele. Inițial, am crezut că era doar o formațiune minerală mai ciudată, pe care o lăsase în urmă retragerea unui ghețar, dar când ne-am uitat mai de-aproape, am zărit ceva printre pietre și le-am dat la o parte să vedem mai bine. Dacă n-am fi observat nimic neobișnuit, buldozerul ar fi nivelat tumulul într-o clipă.
— Deci ați scos oasele din sac și le-ați băgat în sertarele birourilor? a întrebat Thóra, căreia îi era greu să-și ascundă uluirea provocată de aceste metode de lucru – dar e drept că nici nu fusese vreodată în situația de-a avea un mormânt care să stea în calea îndeplinirii unei sarcini.
— Da, așa-i: le-am luat de-acolo. Ni s-a părut că e mai bine decât să le aruncăm la întâmplare.
Pétursson n-a zis nimic despre noua destinație a oaselor – clădirea administrativă.
— Dar de ce erau împrăștiate prin toate birourile? Nu le puteați pune pe toate într-un singur loc?
— Ni s-a părut ciudat să le lăsăm la vedere prin clădire, așa că au fost băgate în sertarele birourilor, pe care oricum le lăsam descuiate. Iar acum, aș vrea să încheiem discuția despre ele. Alții trebuie să răspundă de felul în care a fost gestionată această situație. Dacă ați fost acolo, probabil ați observat că în biroul meu nu era niciun os.
Avea dreptate, iar Thóra a hotărât să nu mai insiste pe tema asta, ca nu cumva Pétursson să-i trântească telefonul în nas.
— Și n-ați aflat nimic despre identitatea persoanei căreia îi aparținuseră?
— Nu. Cu toate că în sac se mai afla ceva…
Pétursson a făcut o pauză.
— N-am nicio îndoială că polițiștii vor obține suficiente informații dacă îi vor întreba pe oamenii din sat. Cred că sătenii știu exact cine era. Sunt sigur că localnicii n-or să trateze poliția cu răceala cu care ne-au tratat pe noi.
— Dar ce-ați mai găsit în sac?
Thóra nu credea că localnicii nutreau vreun pic de respect sau teamă față de autorități, ori că vor fi mai primitori cu polițiștii și vor sta de vorbă. Dacă Pétursson știa și altceva, trebuia să-i spună el despre ce era vorba.
— Poate că mormântul acela n-are nicio legătură cu sătenii, a continuat ea. Se feresc de zona aia ca de ciumă, așa că e puțin probabil să fi dus acolo un prieten mort. Așa că ce-ați găsit în sac ar putea fi important.
Thóra a închis ochii și s-a rugat în gând ca Pétursson să fie convins de argumentul ei.
— Era un pandantiv.
— Ați putea să mi-l descrieți sau să-mi spuneți ce s-a întâmplat cu el?
Dacă nu era foarte mare, poate că se afla în unul dintre sertare, sub oasele de care hotărâseră să nu se atingă.
— Era un fel de podoabă tradițională inuită. Un os sculptat care nu atârna de o curea de piele, ci de un lănțișor de metal. Lănțișorul avea culoarea argintului, dar nu știu dacă era oțel sau un metal prețios – în orice caz, nu era ruginit.
A ezitat o clipă, apoi a continuat:
— Ce ni s-a părut ciudat a fost că, atunci când am deschis sacul, nu l-am găsit în jurul gâtului, ca și când ar fi fost purtat pe post de colier, ci înăuntrul pelvisului. Am tăiat sacul cu multă grijă, așa că e exclus ca lănțișorul să fi alunecat acolo. M-am gândit că s-ar putea să fi fost în buzunarul hainei în care era îngropat și că, după ce materialul putrezise, căzuse acolo, dar colegul meu a zis că, după părerea lui, fusese în stomacul cadavrului. Și totuși, cine-ar înghiți un pandantiv?
— Și unde e acum?
— Nu știu. Ultima oară când l-am văzut, era atârnat de afișierul de lângă cafetieră. Poate că e tot acolo. Pandantivul era în formă de pescăruș, iar pe spatele lui era scrijelit ceva greu inteligibil. Poate chiar numele persoanei care a gravat pandantivul.
— Și ce scria? a întrebat Thóra, luând pixul și carnetul lui Matthew de pe masă – poate că poliția reușea să descifreze acea inscripție.
— Nu-mi aduc aminte exact. Era scris de pe o aripă pe cealaltă: un „s”, un „n” și câteva vocale. Poate „ascuns” sau „născut”, ceva de genu’ ăsta – dar în groenlandeză.
Thóra a pus pixul și carnetul la loc pe masă – nu era nevoie să-și noteze nimic.
— Scria cumva „Usinna”?
— Da, cred că da, a zis Pétursson, apoi a făcut o pauză și a adăugat: Credeți că au murit? Mă refer la Bjarki și Dóri.
Thóra trebuia să-i dea un răspuns sincer – orice alt răspuns ar fi fost incorect.
— Da, din păcate, sunt destul de sigură c-au murit. Încă n-am găsit niciun semn care să infirme ipoteza că au murit înghețați. Probabil că s-au rătăcit într-o furtună de zăpadă.
A adăugat această ultimă propoziție ca să nu distrugă și ultima speranță că angajații s-ar fi putut întoarce în tabără fără proces și fără tăieri salariate.
— Credeți c-au ieșit pe-afară în timpul nopții? Puțin probabil.
— Ce vreți să spuneți? N-am aflat exact când au dispărut, dar nu cred să se fi întâmplat în timpul nopții.
Pétursson a tăcut preț de câteva clipe, apoi a zis:
— Poate că nu știați, dar câțiva dintre noi au găsit pe telefoanele mobile apeluri ratate primite din tabără. Asta s-a întâmplat în prima noapte când Bjarki și Dóri au rămas singuri acolo. Apelurile au fost recepționate în toiul nopții, și de-aia n-a răspuns niciunul dintre noi, iar a doua zi, am sunat la numărul respectiv, dar suna ca și când postul telefonic ar fi fost deranjat. Așa că înțelegeți de ce nu suntem tocmai încântați să ne întoarcem acolo. Bjarki și Dóri probabil că sunau după ajutor, nu ca să ne dea de știre că plecau la plimbare. Nu pot să nu mă-ntreb ce soartă ar fi avut dacă unul dintre noi le-ar fi răspuns.
•
Thóra s-a așezat la micul bar de la capătul sălii de mese și a încercat încă o dată să-l sune pe Gylfi. Fiul ei îi răspunsese în urmă cu puțin timp, dar o rugase să-l sune mai târziu, întrucât era la volan. Nu-și dădea seama de ce, dar vocea lui a întristat-o; poate pentru că-i era dor de casă, poate pentru că viața copiilor ei continua ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, cu toate că era departe de ei. Dar poate motivul cel mai important era că, în locul în care se afla, era înconjurată de moarte – se simțea de parcă ar fi împresurat-o, ca și când ar fi vrut s-o înghesuie într-un colț, iar apoi s-o înhațe. Acum, după ce aflase că oasele din clădirea de birouri erau ale Usinnei – fiica vânătorului – moartea își făcuse, în sfârșit, simțită prezența. Ar fi fost absurd să presupună că o altă femeie fusese îngropată cu un pandantiv în exact același loc în care această tânără – foarte dotată, după cum reieșea din ce aflaseră despre ea – își găsise odihna veșnică. Și totuși, ipoteza asta nu era în acord cu informațiile pe care le obținuseră în sat: li se spusese că Usinna nimerise în zona interzisă și dispăruse, nu că fusese îngropată. Ceea ce nu însemna neapărat că fusese omorâtă, dar cel puțin era sigur că cineva o găsise moartă – desigur, nu erau excluse nici variantele mai sumbre. Era greu de spus cine ar fi putut fi persoana care o găsise sau de ce păstrase totul secret – sau dacă islandezii dispăruți se odihneau în morminte similare, cam în aceeași zonă.
— Gylfi! Bună, sunt eu, mami! a zis Thóra, auzindu-și cuvintele în difuzor ca un ecou. Acum ești acasă?
I-a săltat inima de bucurie închipuindu-și-l pe Gylfi, urmașul ei, alături Sóley și micuțul Orris.
— Da. Uite ce voiam să-ți spun, a zis fiul ei, fără ca măcar s-o întrebe când avea să se întoarcă acasă sau cum fusese călătoria. Sigga și cu mine vrem să mergem în Spania în vara asta, iar azi-dimineață, exemplarul din Fréttablaðið{18} a venit cu broșura unei agenții de turism. Ne poți împrumuta niște bani? Că noi n-avem. Și ți-i dăm înapoi după ce ne luăm câte o slujbă de vară?
Gylfi vorbise atât de repede, încât Thóra a trebuit să facă mari eforturi ca să-și dea seama despre ce era vorba.
— Să vă împrumut bani pentru o excursie în Spania? a întrebat pe un ton ușor derutat – în mintea ei, Spania era un amestec de bikini, loțiune de bronzat și bere, iar în clipa aceea, toate astea erau cât se poate de străine de preocupările ei.
— Da, nu-i deloc scump. Iar dacă plătești acum, primești și o reducere, i-a explicat el, apoi a făcut o pauză, așteptând cu nerăbdare.
— Și cu slujbele voastre cum rămâne? Cum aveți de gând să vă găsiți de lucru, dacă plecați în vacanță? De obicei, cei care își iau slujbe sezoniere țin locul celor care pleacă în vacanță – în Spania sau în altă parte. La asta nu v-ați gândit?
— Așa o fi fost când erai tu tânără. Acum, nimeni nu se mai așteaptă ca lumea să rămână în Islanda pe perioada verii.
Thóra a încercat să privească jumătatea plină a paharului – cel puțin, fiul ei nu spusese „cu ani în urmă, când erai tu tânără”.
— Mai bine stăm de vorbă despre asta când ajung acasă, a zis ea, uitându-se în oglinda de mari dimensiuni de pe peretele barului.
În secunda care a trecut între momentul când a văzut imaginea din oglindă și momentul în care și-a dat seama cine era, a descoperit cum o vedeau cei din jur: o femeie blondă și atrăgătoare, dar cu un aer cam îngrijorat, care ar fi trebuit să se încrunte mai puțin și să se îmbrace mai adecvat – bluza strălucitoare de mătase, cu decolteu adânc, nu prea se potrivea cu decorul.
— Da, dar oferta asta e valabilă doar câteva zile, și cele mai bune excursii probabil c-or să se vândă imediat, a zis Gylfi, fără să-i explice care erau cele mai bune excursii în Spania și ce deosebea o excursie bună de una rea.
— Lasă-mă să mă gândesc, și o să ne uităm împreună pe ofertă când ajung acasă.
Thóra a auzit deschizându-se ușa hotelului. Ar fi putut foarte bine să întindă gâtul ca să vadă cine intrase, dar n-avea niciun chef. Dacă mai stăteau mult acolo, cu siguranță ar fi făcut o adevărată obsesie pentru sosirile și plecările oamenilor, dar deocamdată nu ajunsese chiar în halul ăsta.
— Trebuie să te gândești și la Orri, dragul meu. Nu prea cred că i-ar prii o astfel de excursie. E mult prea mic, i-a explicat, adăugând în sinea ei: „Și ești prea tânăr ca să ai grijă de un copil mic în străinătate”.
— Ah, dar n-avem de gând să-l luăm cu noi, a replicat Gylfi cu un aer triumfător, convins că scosese asul din mânecă. O să rămână cu tine. Plecăm doar noi doi.
Thóra a deschis gura să zică ceva, dar a închis-o imediat. Pe treptele care duceau din holul de la intrare pe platforma unde se afla sala de mese urca polițistul groenlandez care o interogase în tabără.
— Gylfi, te sun un pic mai încolo, după ce-o să aflu când mă întorc acasă.
A pus receptorul în furcă și s-a ridicat de pe taburetul înalt. Polițistul se apropia de bar cu un aer deloc mulțumit, iar când a ajuns în fața ei, a salutat-o dând ușor din cap.
— Vă rog să vă strângeți colegii și să le spuneți să-și facă bagajele.
Thóra a sperat că urmau să fie trimiși acasă.
— Trebuie să vă întoarceți cu noi în tabără, a adăugat polițistul.
Cât stătuseră la hotel, Thóra nu se mai gândise deloc la izolarea din tabără, la întunericul înăbușitor și la lipsa dușului, dar, într-o clipă, toate aceste gânduri au reapărut în mintea ei. S-a uitat la mânecile trei sferturi ale bluzei sale largi – dacă era inadecvată în hotel, în tabără avea să fie complet ridicolă.
— Pot să mă schimb mai întâi?