Capitolul 24
Hotelul din Kulusuk nu putea fi inclus în categoria celor mai bune din lume, dar era curat și îngrijit și, lucrul cel mai important, avea duș. Thóra spera ca apa caldă să nu fie foarte scumpă, pentru că pur și simplu nu-i venea să mai iasă de sub jetul fierbinte. Spuma de săpun se prelingea în cada smălțuită în timp ce Thóra încerca să curețe stratul de murdărie care își imagina că i se depusese pe tot corpul de când se spălase ultima oară. I se părea că groaza pe care o trăise în tabără i se lipise de piele și nu se mai lua. Dacă ar fi reușit s-o îndepărteze, poate că ar fi putut șterge și amintirea găurii din cadavrul bietului om, care zăcea într-o ladă frigorifică de la capătul lumii. Știa că nu era decât o iluzie pricinuită de oboseală și foame, dar asta n-o împiedica să-și curețe trupul iar și iar. În cele din urmă, a rămas fără energie; a pus săpunul jos și a închis ochii, lăsând apa să-i mângâie trupul. Și totuși, nu putea rămâne sub duș până aveau să plece din Groenlanda, așa că, în cele din urmă, Thóra s-a liniștit și a oprit apa. A ieșit din cabină cu trupul aburind și s-a înfășurat într-un prosop mare. I s-a făcut pielea de găină din pricina aerului rece care intra pe fereastră – din fericire o lăsase deschisă, altminteri baia ar fi fost acum o adevărată saună. În timp ce-și ștergea părul, a aruncat o privire în dormitor și l-a văzut pe Matthew dormind direct pe plapumă. Deci de-aia nu venise să vadă de ce nu mai ieșea odată din baie. Era târziu, iar ora de odihnă care li se dăduse înainte de cină trecuse demult, așa că rataseră masa. „Cină” poate nu era tocmai cuvântul potrivit – fusese, de fapt, o gustare de la miezul nopții. Ziua păruse nesfârșită și uitaseră sau nu avuseseră timp să ia prânzul. După ce se întorseseră în clădirea administrativă, se întâmplaseră atât de multe lucruri, încât detaliile precum mâncarea li se păruseră neglijabile.
Poliția venise la o oră după ce Thóra, Matthew și Finnbogi se întorseseră din expediția lor științifică în camera frigorifică. Thóra fusese atât de șocată de ce găsiseră sub folia de plastic, încât trebuise să se întindă pe podeaua din sala de ședințe. Acum regreta că nu urmase sfatul lui Matthew de a rămâne afară. Gaura din cadavru era atât de incredibilă, încât i-a luat mult timp să accepte ce vedea peste umerii lui Matthew și Finnbogi. Rana era destul de curată, iar marginile nu erau deloc zdrențuite, așa cum s-ar fi așteptat. În mod ciudat, ceea ce făcea ca rana să fie atât de înfiorătoare era faptul că avea marginile foarte netede: bărbatul semăna cu un personaj de desene animate în care se trăsese cu tunul, atâta doar că nu era nimic amuzant. Nu numai Thórei i se păruse o priveliște tulburătoare – nici pe chipurile polițiștilor veniți de la Angmagssalik nu se vedea vreo urmă de zâmbet.
În timp ce Thóra își punea o fustă și o bluză elegantă – spera să fie în regulă, din moment ce se afla într-un hotel –, și-a amintit cum îi interogaseră polițiștii. La fața locului fusese trimis un grup alcătuit din cinci oameni; veniseră cu același elicopter care îi adusese și pe ei în tabără și căruia i se ceruse să aștepte la fața locului. Doi dintre ei erau piloți, iar ceilalți, polițiști: doi groenlandezi și un danez. Thóra fusese interogată de unul dintre groenlandezi și, cu toate că acesta se purtase extrem de politicos, s-ar fi putut lipsi bucuroasă de această experiență. Mai luase parte la interogatorii de câteva ori, dar întotdeauna în rolul de avocat din oficiu. De fapt, era destul de interesant să fii interogat, deși probabil trebuia să mai treacă niște timp înainte să ajungă și ea la această concluzie. Se purtase exact ca majoritatea clienților ei, agitându-se prea mult și încercând prea insistent să dea o mână de ajutor și să demonstreze că nu făcuse nimic rău. De-a lungul interogatoriului, a fost întru totul convinsă că polițistul o bănuia că-l ucisese pe bărbatul din camera frigorifică și că era responsabilă atât de oasele găsite în birouri, cât și de dispariția celor trei islandezi. Și toate astea numai pentru că se simțea vinovată că intraseră încă o dată în camera frigorifică, deși li se interzisese să facă asta. În ceea ce-o privea, Thóra era sigură că ar fi știut cum să răspundă dacă ar fi fost întrebată ce făcuseră după ce sunaseră la poliție, dar era îngrijorată din pricina lui Finnbogi. Matthew n-ar fi recunoscut mica lor abatere, dar ajunsese să-l cunoască suficient de bine pe medic, încât să-și închipuie cum ar fi reacționat dacă ar fi fost supus la un asemenea stres.
Până la urmă, Thóra și-a amintit sfatul pe care îl dădea clienților ei în astfel de situații – să spună doar ce erau întrebați. Asta a și făcut: a răspuns cuminte la întrebări, fără să adauge nimic, iar după fiecare dintre ele se uita la masa care o despărțea de polițist. Pe ea se aflau câteva dintre obiectele găsite în jurul gropii și în instalația de foraj – Matthew le predase polițiștilor imediat după sosirea lor. Thóra îl întrebase pe cel care o interoga dacă, din câte își putea da seama, aveau vreo legătură cu cazul, iar el ridicase din umeri și îi răspunsese că, în mod evident, erau obiecte foarte vechi și că era puțin probabil să fie relevante. De exemplu, osul cu două găuri și o curea de piele reprezentau o pereche de ochelari pe care o purtau vânătorii ca să-și protejeze ochii de albul zăpezii. Nimeni nu-i mai folosea în prezent, pentru că erau mult prea rudimentari în comparație cu ochelarii de soare moderni. Thóra înțelegea perfect: trebuia ca zăpada să-i orbească amândoi ochii înainte să poarte o drăcovenie ca aia. S-a simțit foarte ușurată după interogatoriu, când s-a întors în sala de ședințe, unde li se spusese să aștepte. Nu fusese întrebată nici ce făcuseră cât așteptaseră să vină poliția, nici de câte ori intraseră în camera frigorifică. Întrebările se refereau în principal la scopul pentru care veniseră în tabără, la ce descoperiseră și la motivul pentru care luaseră legătura cu poliția abia în dimineața aceea.
Thóra îi explicase că legătura telefonică era întreruptă și că poliției groenlandeze îi fusese adusă la cunoștință situația de la fața locului înainte ca ea și colegii ei să pornească într-acolo, dar nu considerase că e necesar să vină în tabără, la care polițistul îi răspunsese că, la momentul acela, aveau de făcut lucruri mai importante decât să caute persoane dispărute în munți – de obicei, cazurile de acest gen nu erau treaba lor, cu toate că le înregistrau în mod oficial. Thóra și colegii ei ar fi trebuit totuși să ia legătura cu ei imediat după ce găsiseră oasele. Atunci ar fi fost limpede pentru toată lumea că nu era vorba doar de câțiva islandezi rătăciți într-o furtună de zăpadă. Thóra îi explicase decizia lor prin faptul că oasele nu păruseră chiar atât de importante, întrucât se vedea clar că erau foarte vechi. Prin urmare, se gândiseră să informeze poliția despre ele abia după ce ar fi restabilit legătura telefonică. În plus, adăugase ea pe un ton triumfător, lăsaseră oasele aproape așa cum le găsiseră, ca să nu încurce ancheta poliției. Groenlandezul se uitase la Thóra ca și când ar fi fost o imbecilă și îi spusese că oasele nu erau nicidecum foarte vechi. Cu toate că mai întâi trebuiau examinate de un specialist, era evident că oasele aparținuseră unei persoane din generația actuală. Thóra rămăsese perplexă și îl întrebase de ce credea asta, iar polițistul îi explicase că în mandibulă încă mai erau înfipte două implanturi dentare, deci era exclus ca acel craniu să fi aparținut unui om dintr-o generație trecută. Singura reacție a Thórei la această lămurire a fost: „Ah…” Deci doctorul Finnbogi nu era atât de deștept pe cât pretindea. Sau, în orice caz, nu văzuse cei doi dinți falși.
Dar acum și-a adus aminte că medicul se concentrase asupra craniului și nu dăduse multă atenție mandibulei – stabilirea sexului fusese mai importantă decât dinții. Dacă era adevărat ceea ce îi spusese polițistul, nu era exclus ca oasele să-i fi aparținut lui Oddný Hildur. Poate că Finnbogi pur și simplu se înșelase cu privire la vârsta lor. Thóra și-a amintit și că își bazase estimarea pe faptul că oasele erau curate, dar nu era exclus ca, din pricina factorilor de mediu, cadavrul să se fi descompus mai repede decât de obicei – dar se cam îndoia de asta. Oddný Hildur dispăruse la începutul acelei ierni, cu câteva luni în urmă, și era puțin probabil ca, începând de atunci, temperatura să se fi ridicat peste zero grade. Sau poate că oasele fuseseră curățate de animalele sălbatice, dar, în acest caz, foarte probabil că mandibula n-ar mai fi fost găsită lângă craniu, după cum le explicase Finnbogi. Oricum, un lucru era sigur: dacă acelea erau oasele lui Oddný Hildur, atunci angajații de la Berg Technology sigur erau niște ciudați. Thóra a hotărât să n-o întrebe pe Friðrikka dacă prietena ei avea la ea mulți bani, de teamă ca nu cumva aceasta să-și piardă cumpătul de tot. Era un miracol că făcuse față onorabil anchetei desfășurate de poliție – Thóra nu credea că Friðrikka avea să reziste interogatoriului. Își făcuse griji chiar și pentru Eyjólfur: tânărul măsurase sala de ședințe în lung și-n lat câtă vreme își așteptase rândul, bombănind că nu știa nimic despre toate astea și că mai bine n-ar fi venit. Iar în tot acest timp, neoanele din tavan au pâlpâit întruna. Însă nimic din toate astea nu părea s-o tulbure pe Bella, ba chiar părea să-și aștepte rândul cu nerăbdare. Thóra răsufla ușurată la gândul că, atunci când plecaseră să examineze încă o dată cadavrul din camera frigorifică, le spuseseră că se duceau să aducă apă din sala de mese, întrucât Bella sigur le-ar fi zis adevărul polițiștilor, numai ca să-și bage șefa în necaz.
Acum, Matthew s-a mișcat ușor, simțind prezența Thórei în cameră.
— Cât e ceasul? Mor de foame.
Thóra s-a așezat pe marginea patului și l-a lovit ușor pe burtă.
— E târziu. Am pierdut cina.
Matthew a deschis un ochi.
— Glumești?
Thóra a clătinat din cap, iar Matthew a închis iarăși ochiul, potrivindu-și perna.
— Atunci o să mor aici.
— Sigur o să găsim ceva de mâncare. E drept că nu putem da fuga la un bar să ne luăm câte un hot-dog… Dar sigur au la hotel niște sandviciuri sau ceva de genu’ ăsta.
I-a dat un ghiont în coaste.
— Hai să vedem. Luăm o gustare, iar apoi ne întoarcem la somn. Sau, oricum, în pat… N-o să regreți.
— Sună bine, a zis Matthew, ridicându-se în capul oaselor. Pot să fac un duș mai întâi?
— Îmi pare rău, dar cred că am folosit toată apa caldă de pe coasta de est a Groenlandei. Ba poate chiar din toată țara.
Thóra s-a ridicat în picioare, simțindu-și trupul și sufletul împrospătate.
— Mai bine mergem direct. N-o să dureze mult, și poți să faci duș dup-aia.
Știa că Matthew tânjea după o baie de multă vreme, așa că a adăugat:
— O să terminăm foarte repede. Promit.
•
Mâncarea nu era foarte bună, dar Matthew și Thóra erau atât de înfometați, încât au înfulecat-o de parcă n-ar mai fi văzut hrană de câteva zile bune. Sala de mese era pustie, așa că au trebuit să apeleze la bunăvoința barmanului, care era ocupat până peste cap să umple paharele mușteriilor: Alvar, Eyjólfur și Bella. Tânărul s-a oferit să verifice dacă mai era ceva de mâncare în bucătărie. S-a întors cu cinci cutii de iaurt, o banană, o pâine și câteva felii de șuncă. S-a scuzat că nu mai era nimic de la cină, dar Thórei i s-a părut că, date fiind împrejurările, era suficient de mult.
După ce a adunat cu lingurița ultima picătură de iaurt din cea de-a doua cutie și n-a mai lăsat din pâine decât o coajă, Thóra a simțit că-i arde gâtul după o gură de alcool.
— Hai și noi la bar, vreau să beau ceva.
— Și cu dușul meu cum rămâne? a întrebat Matthew, care încă nu-și terminase cel de-al treilea iaurt. Trebuie să mă spăl. Începe să mi se facă silă de mine.
A aruncat o privire spre bar, unde stăteau cei trei colegi ai lor.
— Ia-o tu înainte, iar eu mă duc să fac duș. Vin după ce termin. O să fii cu un pahar înaintea mea, dar o să te ajung din urmă.
A pus lingurița jos și s-a ridicat de la masă.
— O să fiu într-o formă mult mai bună după ce-o să mă spăl.
Thóra s-a ridicat și ea în picioare și s-a așezat lângă Eyjólfur. Bella era între el și Alvar, iar Thóra nu voia să stea prea aproape de acesta din urmă. Era umflat ca o cloșcă și turna bere în el cu o viteză impresionantă.
— Arăți foarte bine, i-a spus Eyjólfur, uitându-se admirativ la picioarele Thórei când a văzut-o urcându-se pe taburetul înalt. Uitasem că femeile poartă și altceva în afară de pantaloni.
Thórei nu i-a picat bine că făcuse caz de vestimentația ei.
— Nu sunteți obosiți? i-a întrebat ea după ce a comandat un pahar de vin alb. Nu-mi aduc aminte să mai fi fost vreodată atât de vlăguită.
— Înseamnă că n-ai trăit destul, a mormăit Alvar, fără să se uite la ea.
Se uita țintă la sticlele de alcool de pe rafturile din spatele tejghelei, părând hipnotizat de strălucirea lor.
— Asta a fost o insultă? a zis Eyjólfur, lovind-o ușor cu cotul pe Thóra. N-ai de gând să ripostezi?
— Nici nu-mi trece prin cap, a răspuns Thóra, care n-avea chef să se ciondănească cu un bețiv morocănos la tejgheaua unui bar din Groenlanda. Auzi, îți amintești cumva dacă Oddný Hildur avea două implanturi dentare pe mandibulă?
— Glumești, a făcut Eyjólfur, punând jos paharul, deși își dăduse seama că întrebarea ei era serioasă. Nu-mi aduc aminte, dar e drept că nici n-am avut vreodată ocazia să mă uit de-aproape la dinții ei.
— Păi, și ai fi putut să-ți dai seama? a intervenit Bella, căscând. Pentru că, de multe ori, când te uiți la cineva, poți să-i vezi dinții de sus, dar nu și pe cei de jos.
Secretara avea dreptate: implanturile dentare erau mai vizibile atunci când oamenii zâmbeau și își dezveleau gingiile de deasupra dinților. Thóra ba chiar și-a adus aminte că, pe vremea când era mai tânără, a fost într-un club din Ibiza unde neoanele cu ultraviolete de pe ringul de dans îi obligau pe tinerii cu implanturi de porțelan să surâdă cât mai puțin cu putință.
— N-ai fost niciodată cu ea la un club sau ceva de genu’ ăsta? l-a întrebat Thóra.
Eyjólfur a izbucnit în râs:
— Eu, într-un club cu Oddný Hildur? Doamne, nu! N-am văzut-o niciodată în afara serviciului.
Apoi s-a oprit brusc din râs.
— Dar ce întrebare mai e și asta? Au găsit cumva vreun dinte?
— Nu, doar eram curioasă.
Vinul alb era rece ca gheața și aluneca foarte ușor pe gât. Păcat că nu era niciun pic de mâncare pe măsura lui.
— Unde-s Friðrikka și Finnbogi? a întrebat ea.
Voia să renunțe la subiectul dinților și, în același timp, să afle unde era Friðrikka, s-o întrebe și pe ea. Dar trebuia să fie ceva mai subtilă decât cu informaticianul, astfel încât colega lor să nu-și dea seama unde bătea.
— Doctorul a zis că se duce la culcare, iar Friðrikka a ieșit la plimbare.
Alvar a golit dintr-o sorbire un pahar de bere aproape plin, apoi a comandat încă unul. Thóra ar fi pus pariu că era al cincilea sau al șaselea la rând. Pentru cât de tăcut era de obicei, acum vorbea ca o moară stricată.
— La plimbare? a întrebat Thóra pe un ton surprins. E miezul nopții. Nici nu știam că se poate ieși la plimbare în țara asta. Și de ce nu s-a întors încă?
Eyjólfur s-a aplecat peste bar și s-a uitat în ochii lui Alvar.
— Tu ai vorbit cu ea. La ce oră a plecat?
Alvar părea iritat că trebuia să participe la conversație chiar în clipa când barmanul îi umpluse iarăși paharul.
— N-a trecut mult. Să fie jumate de oră, poate o oră. Voia doar să se plimbe un pic în jurul hotelului. E lună plină, iar cerul e senin, așa că nu-i niciun pericol.
A spus toate astea foarte repede și, imediat după ce a terminat, a dus paharul la gură – jumătate din lichidul pe care-l conținea a dispărut imediat în trupul lui.
— Dar tu faci parte din echipa de salvare, nu? a zis Bella pe un ton disprețuitor. Eu, una, nu te-aș chema, dacă m-aș rătăci.
— Și nici eu n-aș veni să te caut, i-a răspuns el, trântind paharul pe tejghea.
Părea că era pe punctul de-a izbucni într-o criză de furie, dar asta ar fi însemnat să plece de la bar. Așa că s-a mulțumit să tacă, încordat ca un arc.
Dar Bella nu-și făcea griji.
— Poate că s-a întors fără să băgăm de seamă, a zis ea, apoi și-a plimbat degetul pe paharul umed, lăsând o urmă lată pe suprafața lui alunecoasă.
— Poate, a zis Eyjólfur cu un aer sceptic. Doamne, abia aștept să intru pe net. În cameră n-am nici modem, nici wireless. Dar fata de la recepție mi-a zis că în hol e un computer conectat la net. Cred că n-am mai stat atâta vreme offline de când s-a inventat internetul.
— Erai născut pe-atunci? a întrebat Thóra, sorbind din pahar.
Abia aștepta să se întoarcă Matthew – conversația avea să devină mai antrenantă odată cu venirea lui.
— Sigur ai făcut o copie a tuturor datelor de pe server? l-a întrebat, înainte ca informaticianul să riposteze la înțepătura ei.
— Da, și-am copiat și datele de pe hard diskurile celor mai multe dintre computere. Când o să parcurgi fișierele, o să fie ca și când ai sta în clădirea de birouri a taberei, atâta doar că n-o să ai zăpadă în jur, i-a explicat el, apoi a ridicat privirea spre tavan: Abia aștept s-ajung acasă! N-ar fi mai bine să încălcăm interdicția de călătorie și să urcăm în prima cursă spre Reykjavík? Polițiștii încă sunt în tabără, așa că cine ar putea să ne împiedice? Nu-i ca și când am fi făcut ceva rău, nu?
— Aeroportul de-aici nu-i cel mai tranzitat din lume. Și sunt sigură că polițiștii și-au informat colegii că nu avem voie să părăsim țara. Altminteri și eu aș urca în primul avion fără să stau pe gânduri, a zis Thóra, zâmbind.
Dintr-odată, barmanul s-a oprit din spălat pahare și s-a uitat în direcția recepției. Cei patru clienți au tăcut și s-au uitat în aceeași direcție. Au auzit închizându-se o ușă și, o clipă mai târziu, Friðrikka și-a făcut apariția în prag, îmbujorată de frig. A pornit spre grupul de la bar și, pe măsură ce se apropia de ei, cu toții au simțit un curent rece.
— Credeam că v-ați culcat deja, le-a zis.
— Iar noi credeam că te-ai rătăcit, i-a răspuns Eyjólfur, ridicând paharul în cinstea ei.
— Din câte văd, căutătorii sunt la fel de motivați ca atunci când a dispărut Oddný Hildur, a ripostat Friðrikka, scoțându-și mănușile și vârându-le în buzunar. Când aveați de gând să începeți căutările? Mâine-dimineață? Sau poate mâine-seară?
— Oamenii nu sunt considerați dispăruți după numai o jumătate de oră sau o oră, a zis Alvar, tărăgănând vorbele – berea începea să-și facă efectul. Probabil că te-am fi căutat înainte să mergem la culcare.
După expresia Friðrikkăi, Thóra și-a dat seama că discuția avea să ia o întorsătură neplăcută, așa că l-a bătut pe umăr pe Eyjólfur, care se întorsese cu spatele la bar, nu care cumva să piardă ceva.
— Unde ziceai că e computerul ăla?
— Pleci? a întrebat-o informaticianul cu regret în glas. Distracția abia a început.
A făcut un semn spre recepție.
— Acolo, a zis el, apoi i-a aruncat o privire iscoditoare: ești cumva bloggeriță?
Thóra era gata să izbucnească în râs. Dacă ar fi avut vreun pic de timp liber după ce termina cu serviciul și cu treburile casnice, cu siguranță nu și-ar fi făcut un blog, ci ar fi dormit.
— Nu, vreau să-i trimit un e-mail băiatului meu. Era atât de târziu când am ajuns la hotel, încât n-am mai putut să-l sun. Și nu, n-am blog.
— Am înțeles. Am zis să te-ntreb. Blogurile pot fi foarte mișto. Unii dintre angajații de la Berg Technology aveau blog și postau informații despre tabără și chestii personale. Pe câțiva chiar eu i-am ajutat să și le facă. Bjarki și Dóri aveau un blog genial: înregistrări făcute de ei și alte chestii de genu’ ăsta care, dacă îi cunoșteai, ți se păreau superamuzante.
S-a oprit dintr-odată, amintindu-și că probabil erau morți, apoi le-a zis adresa blogului.
— Când vine Matthew, spune-i, te rog, unde sunt, a spus Thóra, apoi și-a luat paharul și l-a bătut ușor pe umăr pe Eyjólfur.
Friðrikka stătea încurcată lângă bar, fiind limpede că nu știa dacă să rămână și ea sau nu, dar după ce-a plecat Thóra, s-a hotărât să ia loc pe taburetul proaspăt eliberat.
Computerul din holul hotelului era vechi, iar conexiunea, slabă, dar Thóra a reușit să-și acceseze căsuța poștală și să-i trimită lui Gylfi un e-mail în care îi spunea că spera să ajungă acasă în scurtă vreme. N-a pomenit de cadavru și de oase, cu toate că n-ar fi fost nicio problemă dacă i-ar fi scris despre ele. După ce l-a trimis, a încercat să intre pe blogul muncitorilor. Deși conexiunea era lentă, iar conținutul se încărca greu, Thóra a fost complet absorbită de el și l-a frunzărit până când Matthew și-a sprijinit mâna pe umărul ei și a întrebat-o cum merge. Matthew mirosea a aftershave amestecat cu parfum de săpun, iar Thóra abia aștepta să se întoarcă împreună cu el în cameră. Dar mai întâi trebuia să-i arate ce găsise pe blog.
Din păcate, n-o putea lăsa pe mai târziu.