Capitolul 4
Thóra nu era la fel de încântată de elicopter precum Matthew. N-avea de unde să știe ce anume credeau ceilalți membri ai grupului, dar cei mai mulți măcar încercau să dea impresia că era ceva banal. Matthew a făcut tot posibilul s-o entuziasmeze pe Thóra, spunându-i că era un elicopter Huey, adică exact modelul folosit în Războiul din Vietnam, dar ea nu s-a arătat impresionată – nici măcar atunci când Matthew a adăugat că, după ce elicea se va pune în mișcare, va recunoaște huruitul din filme.
— Nu puteau să mai pună o pală la elice? a întrebat ea, zâmbind cu un aer neîncrezător. Văd că are doar două.
Spera ca zborul să nu fie instabil din pricina numărului redus de pale, întrucât stomacul ei n-ar fi putut suporta așa ceva. Șarmul vietnamez al elicopterului sigur ar fi avut de suferit dacă Thóra ar fi început să vomite pe scaunul din spate.
— Două sunt suficiente, a strâmbat Matthew din nas.
Au urmărit personalul aeroportului încărcând bagajele și proviziile, iar când a apărut valiza cea verde, Thóra a observat că muncitorii au vrut să se asigure dacă pe eticheta ei era trecută destinația corectă, dat fiind că era atât de diferită de toate celelalte.
— Sper să avem suficientă mâncare și băutură, a zis Matthew în șoaptă. N-am mai comandat niciodată atâtea provizii, darămite pentru un grup care face o expediție la Polul Nord pe timp de iarnă.
Iar Thóra spera că se consultase cu cineva, altminteri se puteau aștepta ca în cutiile alea să nu găsească decât alune, stafide și poate niște cutii de băutură energizantă. Dar n-a apucat să-l întrebe, pentru că Matthew a continuat pe un ton nerăbdător:
— Nu mai decolăm odată? În ritmul ăsta, n-o să ajungem în tabără înainte să se întunece.
— N-ai mai fost niciodată în Groenlanda? s-a auzit o voce din spatele lor – era medicul Finnbogi Kolbeinsson. Aici, legea lui Murphy se aplică întotdeauna: dacă ceva poate să meargă prost, așa o să se întâmple.
Thóra i-a zâmbit:
— Deci știți bine cum merg lucrurile pe-aici?
— Am fost în Groenlanda de mai multe ori, i-a răspuns medicul, încercând să nu adopte un ton lăudăros. Sunt un om al naturii și, după cum probabil ați observat din avion, aici, cât vezi cu ochii, nu-s decât spații deschise. Am luat parte la mai multe expediții organizate de o asociație al cărei scop este să reducă numărul toxiinfecțiilor alimentare – sunt destul de frecvente în așezările izolate de pe-aici. Condițiile de viață ale groenlandezilor sunt complet diferite de cele cu care suntem noi obișnuiți, deoarece proviziile nu pot fi aduse decât dacă e vreme bună, ceea ce înseamnă că, pe perioada iernii, cele mai multe transporturi sunt întrerupte. Din cauza asta, oamenii sunt nevoiți să consume o mare cantitate de hrană conservată, ceea ce sporește considerabil riscul contractării unor agenți patogeni în caz că ambalajele se deteriorează – cum se întâmplă uneori.
— Ați mai fost în tabăra unde mergem acum? a întrebat Thóra pe un ton curios.
— Nu, i-a răspuns Finnbogi. Știu unde se află și, cu câțiva ani în urmă, am fost în zona aceea, dar, pe-atunci, lucrările încă nu începuseră. Dar asta se întâmpla într-o vară, așa că, din păcate, probabil că n-o să recunosc nimic.
— Ceea ce n-ar trebui să fie o problemă, a intervenit Matthew. Oricum, dacă totul merge conform planului, n-o să stăm foarte mult aici.
— N-o să meargă, a zis calm Finnbogi. Ăsta e unul dintre lucrurile care îmi plac foarte mult la Groenlanda. Nu știi niciodată la ce să te aștepți după ce-ai ajuns aici.
— Măcar avem parte de vreme bună, a zis Thóra, încercând să-i reducă tensiunea arterială lui Matthew.
Oricum, înainte de plecare, ea își închipuise că aveau să rămână blocați într-o furtună de zăpadă de la începutul până la sfârșitul șederii lor în Groenlanda.
— Cred că mi-am adus prea multe căciuli, a adăugat ea, încrucișându-și degetele în speranța că băgase în valiză măcar una.
— Nu vă faceți griji, a zis Finnbogi. Sigur o să vă fie de folos. Cu toate că acum e vreme bună, previziunile meteorologice sunt destul de sumbre. Piloții elicopterului se tem că n-or să se poată întoarce să ne ia.
Cerul era senin, dar poate că dincolo de munți se ascundeau nori amenințători.
— Atunci ar trebui să se grăbească, a conchis Thóra. Sau credeți că avem timp să ne plimbăm un pic prin Kulusuk?
Ar fi putut găsi ceva pentru Sóley. Aeroportul avea un mic magazin care, printre altele, vindea și obiecte artizanale locale, dar era închis.
— Nu, a intervenit Matthew brusc. În niciun caz.
— Puteți să faceți o plimbare la întoarcere, i-a sugerat Finnbogi, înainte ca Matthew să-și poată întări dezaprobarea față de această idee. E o localitate interesantă, dar sigur nu vreți să pierdeți elicopterul.
Imediat după aceea, a apărut unul dintre încărcători și le-a cerut să se pregătească de decolare. Cadoul lui Sóley trebuia să mai aștepte. Sau poate găsea ceva în sătucul de lângă tabără – cu toate că nu prea se aștepta să găsească un magazin acolo. Matthew îi spusese că sătucul Kaanneq se afla foarte departe de orice zonă turistică și că turiștii obișnuiți nu plăteau pentru o călătorie de câteva ore cu elicopterul numai ca să meargă la cumpărături. Banca insistase ca membrii grupului să fie transportați toți odată, ca să nu fie nevoită să plătească două drumuri cu elicopterul. Satul nu era legat prin drumuri de alte așezări, iar accesul pe mare era posibil doar în timpul verii și la începutul toamnei. În restul timpului, singura opțiune era elicopterul.
Thóra avea crampe la stomac în momentul când elicopterul s-a ridicat de la sol, încărcat cu grupul islandez, doi piloți groenlandezi, bagaje și provizii. Și-a încrucișat degetele instinctiv pentru a doua oară.
•
Era o exagerare să se spună că satul Kaanneq era mic – în realitate, era minuscul. Pe niște stânci abrupte și netede care se întindeau până la un golfuleț acoperit de gheață se înălțau niște case din lemn vopsite în culori vii, ceea ce le făcea să iasă în evidență pe fundalul zăpezii. Elicopterul aterizase chiar deasupra satului, pe o suprafață netedă care servea drept pistă. Piloții îi aleseseră pe cei mai energici membri ai grupului pentru a-i ajuta să descarce elicopterul într-un timp record, iar imediat după ce au dat jos ultima cutie de carton, au urcat repede în carlingă și au pornit elicea. Matthew stabilise cu ei să se întoarcă la Kaanneq cinci zile mai târziu, la ora prânzului, în caz că până atunci nu primeau alte instrucțiuni de la membrii grupului.
— Nu ne putem aștepta să vină înapoi în ziua stabilită, a zis Eyjólfur Torsteinsson, tânărul informatician, în timp ce elicopterul se îndepărta.
— Ce vrei să spui? l-a întrebat Matthew pe un ton iritat. Previziunile meteo pentru ziua aia sunt bune. Furtuna anunțată de meteorologi ar trebui să treacă până atunci.
— Nu vremea mă îngrijorează, i-a zâmbit tânărul. Știați că sunt aceiași piloți care au dus niște turiști să vadă nu știu ce ghețar, dar au uitat să se ducă să-i ia în ziua programată. Și-au adus aminte de ei câteva zile mai târziu, și a fost un mare noroc că bieții oameni n-au murit înghețați.
Matthew nu părea amuzat de povestea asta, iar Thóra a trebuit să-și înăbușe un chicotit când a văzut ce față a făcut.
— Probabil c-au învățat din experiența asta și au început să-și noteze toate datele, a zis ea pe un ton degajat, zâmbindu-i lui Eyjólfur, apoi s-a întors spre Matthew: Nu crezi?
Dar expresia lui era neschimbată, atâta doar că acum era un pic mai palid.
— Cred că da, i-a răspuns el. Dar, pentru orice eventualitate, o să țin legătura cu ei după ce ajungem în tabără, ca să le reamintesc.
Thóra n-a întrebat de legătura telefonică din tabără, care nu se știa dacă era funcțională sau nu. Oricum, aveau să afle în curând. De fapt, Matthew chiar îi spusese că în tabără nu exista conexiune GSM, și la fel păreau să stea lucrurile și în Kaanneq. Dar bineînțeles că, la nevoie, puteau să apeleze oricând la telefonul unuia dintre localnici – presupunând că satul era locuit, căci printre casele colorate nu se vedea nimeni.
— Ar fi bine să mergem, le-a zis Matthew celor din grup.
Începuse să se întunece. Hangarul în care trebuiau să fie mașinile de la Berg Technology se afla la mică distanță, iar drumul până acolo șerpuia pe la marginea satului.
— Ar fi bine să avem ceva timp la dispoziție pentru cazul în care descoperim că n-avem niciun mijloc de transport, a adăugat el.
Grupul a luat-o din loc imediat, mai puțin Bella, care a ales să-și prelungească încă un pic țigara mult râvnită. În afară de scârțâitul zăpezii sub bocancii membrilor expediției, nu se mai auzea decât gâfâitul secretarei care încerca să ajungă grupul din urmă.
•
Ultima porțiune a drumului traversa curtea neîngrădită a unei case, unde stăteau ghemuiți câțiva câini husky – cu toții erau legați cu lanțuri de stâlpi înfipți în pământ din loc în loc. Când s-au apropiat de ei, câinii s-au trezit din moțăiala lor calmă. Adormiți, arătau adorabil, dar treji, erau destul de înfricoșători: s-au ridicat imediat în picioare, dezvelindu-și colții de un alb strălucitor, iar blana de pe ceafă li s-a zbârlit. Câțiva au început să mârâie și au făcut un salt în față atât cât le permitea lanțul, zgâlțâind stâlpii de lemn. Friðrikka, specialista în geologie, a scos un țipăt ușor și s-a îmbujorat.
— Urăsc câinii ăștia, a bombănit ea, iuțind pasul.
Niciunul dintre ceilalți membri ai grupului n-a zis nimic, dar cei mai mulți au grăbit și ei pasul, până când lătratul amenințător a rămas departe în urma lor. Când au ajuns la o distanță rezonabilă, Thóra s-a întors și a văzut că acum câinii începuseră să se repeadă unii la alții, dar îi împiedicau lanțurile. Nu se vedea niciun semn al prezenței omului. Fie nu locuia nimeni în casa aceea vopsită în albastru, fie cei care locuiau acolo erau obișnuiți ca mica haită de câini să facă gălăgie din când în când.
Doctorul Finnbogi a parcurs alături de Thóra ultimii metri până la hangarul din tablă ondulată. Fierul ruginit scârțâia în bătaia vântului, care părea să se întețească.
— Și ce facem dacă mașinile nu-s aici? a întrebat-o el. Am impresia că pe localnici nu prea îi încântă prezența noastră.
— Dacă n-au fost furate, atunci sunt aici, a zis Thóra, uitându-se la Friðrikka și Matthew, care se aplecaseră deasupra lacătului mare cu cifru de pe ușa hangarului. Cel puțin așa au zis angajații de la Berg Technology.
A aruncat o privire spre cele câteva case pe care le lăsaseră în urmă, apoi a adăugat:
— Dar nu prea cred că pe-aici se fură mașini. Polițiștilor nu le-ar trebui mai mult de jumătate de oră să găsească făptașul.
— Aici nu există poliție, a intervenit Friðrikka – ea și Matthew tocmai reușiseră să descuie lacătul. Cea mai apropiată secție de poliție e în Angmagssalik. Și e nevoie de mai mult de-o mașină furată ca să aduci un elicopter într-un cătun atât de nordic.
Bella și-a aprins o nouă țigară.
— Cum ar fi? a întrebat ea.
— Nu știu, poate o crimă, i-a răspuns Friðrikka pe un ton sec. Să nu vă închipuiți că pe-aici lucrurile se petrec așa cum suntem noi obișnuiți. Nici pe departe. Dacă te rătăcești, n-o să te caute nimeni, iar dacă se întâmplă să cazi în mare, n-o să te scoată nimeni. Prin părțile astea, n-o duci mai bine decât un animal.
Apoi Friðrikka și-a țuguiat buzele și n-a mai zis nimic. Ceilalți au zâmbit cu un aer încurcat și au încercat zadarnic să găsească un răspuns inteligent. Matthew – care încă nu știa atât de bine islandeza încât să înțeleagă în întregime ce spusese colega lui – se străduia să deschidă ușa, dar gheața din jurul zăvorului îi îngreuna eforturile. În cele din urmă, el a fost cel care a rupt tăcerea stânjenitoare.
— Gata! a zis el pe un ton mulțumit, trăgând cu putere de ușă.
Balamalele au scârțâit cu putere, iar ușa s-a deschis spre grupul strâns în jurul ei.
Înăuntru se aflau două camionete albe cu șasiul supraînălțat, și numai Thóra îl cunoștea pe Matthew suficient de bine încât să-și dea seama după expresia lui cât de bucuros era. Alături de ele era și o dubă Ford Econoline, despre care Eyjólfur le spusese că aparținea autorităților groenlandeze, astfel încât polițiștii sau alți funcționari civili să aibă la dispoziție un vehicul ori de câte ori era nevoie.
— Cine vrea să conducă?
•
În timp ce străbăteau satul, Thóra se uita cu atenție pe geam, în speranța c-o să vadă vreun suflet de om. Era o priveliște tulburătoare, și i-a trecut prin minte că poate asupra satului se abătuse o toxiinfecție alimentară sau o epidemie letală, omorând toți sătenii și pe angajații de la Berg Technology. Dar, dintr-odată, a zărit două fetițe care mergeau printre case. S-au oprit brusc când au văzut mașinile. Thórei i s-a părut că erau un pic mai mici decât Sóley – să fi avut cinci sau șase ani. Însă nu putea fi sigură, dat fiind că erau îmbrăcate cu paltoane groase cu glugă și pantaloni rezistenți la frig, vârâți în bocanci îmblăniți. Părul negru le ieșea de sub căciuli și flutura în vânt. Thóra le-a făcut semn cu mâna și a zâmbit, dar fetițele au rămas neclintite, uitându-se la ea cu un aer indiferent. Cea mai înaltă a luat-o pe cealaltă de mâna înmănușată. Dacă satul fusese lovit de o epidemie, era limpede că cel puțin câțiva localnici reușiseră să scape. O a treia fetiță stătea în fața unei case de la capătul satului, pe platforma din fața ușii, la care se ajungea urcând niște trepte, iar în port se zăreau doi adulți. Thóra s-a răsucit în scaun ca să le vadă mai bine pe fetițe, dar deja dispăruseră.
— Crezi c-ar fi bine să încercăm să stăm de vorbă cu localnicii? a întrebat ea. Am văzut doi în port.
— Nu, mai bine mergem direct în tabără, a zis Matthew. Putem să ne întoarcem mâine dacă vrem. Dar să sperăm că totul o să se lămurească după ce ajungem acolo, și n-o să mai fie nevoie să discutăm cu ei. Vor să fie lăsați în pace, așa că n-are niciun rost să-i deranjăm degeaba.
Thóra s-a uitat iarăși pe geam. După cum bănuia, în sat nu se vedea niciun magazin de suvenire.
— Cât de departe e? a întrebat ea.
Ca și când mahmureala n-ar fi fost de-ajuns, acum, după o zi întreagă de mers cu tot felul de mijloace de transport, o dureau îngrozitor mușchii fesieri – mai ales de la scaunul elicopterului, pentru că fabricantul făcuse economie nu numai la palele elicei.
— Nu foarte departe, a răspuns nu tocmai atrăgătorul Alvar, care se afla la volan. Potrivit GPS-ului, nu-s decât zece kilometri până acolo.
După douăzeci de minute, tabăra de lucru a apărut la orizont. Clădirile joase, vopsite în verde erau greu de distins în întunericul care, încetul cu încetul, punea stăpânire pe întregul peisaj. Mașina a trecut cu viteza melcului peste încă un troian, iar în timpul acesta, s-au uitat cu toții la construcțiile din zare.
— Dacă ar fi cineva aici, n-ar trebui să vedem niște lumini aprinse? a întrebat Eyjólfur. De fiecare dată când am mai venit aici, era lumină. Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată tabăra atât de întunecată.
Nimeni n-a zis nimic, dar cu siguranță toți se gândeau la același lucru – în tabără nu era aprinsă nici măcar o singură lumină.