Capitolul 27
Afară era frig și bătea vântul, dar nu prea conta, din moment ce în hotel era cald și bine. Micul dejun era extraordinar, mai ales în comparație cu ce mâncaseră în ultimele dimineți. Bella era singura care se plângea de condiții. Era foarte nemulțumită că existau doar camere pentru nefumători.
— Adică suntem în Groenlanda, a zis secretara. Putem să ieșim afară și să omorâm prima chestie care ne iese în cale și probabil că în hotelul ăsta avem voie să facem cam tot ce ne trece prin cap, mai puțin să fumăm. Mi se pare o mare tâmpenie!
Apoi s-a ridicat în picioare cu gesturi teatrale, și-a înhățat bluza neagră și a dat buzna afară.
— A vorbit cineva cu polițiștii? a întrebat doctorul, ștergându-se la gură cu un șervețel alb, pe care după aceea l-a pus în farfuria goală. O să ni se dea voie să plecăm azi?
— Nu, pentru că probabil le e la fel de greu să ia legătura cu lumea exterioară pe cât ne-a fost nouă. Sau poate că au telefoane prin satelit, a zis Thóra, uitându-se la ceasul mare care atârna pe unul dintre pereții sălii de mese. Abia e opt jumate, deci cred că încă nu s-au apucat de treabă.
Islanda era cu două ore mai înainte, ceea ce însemna că toți cei de-acasă erau deja la lucru. Putea folosi timpul pe care-l aveau la dispoziție ca să dea telefoane și să facă investigații în legătură cu cazul, dar bineînțeles că trebuiau să fie precauți. De obicei, era mai avantajos să stai de vorbă cu oamenii față-n față, în loc să iei legătura cu ei la telefon – dacă discuțiile telefonice nu decurgeau bine, era posibil să nu mai aibă o altă ocazie să obțină informații de la persoanele vizate.
— Cum e acest Arnar? a întrebat Thóra, adresându-i-se Friðrikkăi, care stătea lângă ea. Cum crezi c-ar reacționa dacă l-aș suna să-i pun câteva întrebări? Poate știe ceva despre oasele din sertare.
— Poate, a mormăit Friðrikka, apoi a luat o gură de cafea și a pus ceașca cu grijă la loc pe farfurioară. Nu l-am mai văzut de când a dispărut Oddný Hildur, dar e drept că nu eram deloc apropiați. Era foarte retras.
Și-a frecat fruntea pistruiată și a închis ochii, ca și când ar fi avut o migrenă. Chiar și pleoapele îi erau pline de pistrui.
— Dacă știe ceva, probabil o să-ți răspundă la întrebări.
— De unde pot să fac rost de numărul lui?
— Eu nu cred că am vreun număr de-al lui, a zis Friðrikka, scoțând un Nokia vechi din buzunarul bluzei. Să văd dacă nu cumva mi-am notat vreunul în agenda mobilului, deși nu prea cred. Pe atunci, n-aveam mobile și nu-l cunoșteam pe Arnar suficient de bine cât să păstrăm legătura după ce ne-am întors în Islanda. Singura persoană cu care îmi petreceam timpul era Oddný Hildur.
A ridicat privirea de pe ecranul telefonului, apoi l-a băgat la loc în buzunar:
— Nu, n-am niciun număr.
— Dar tu, Eyjólfur?
Tânărul era în mijlocul unui căscat, dar s-a întrerupt brusc și a clătinat din cap.
— Nu, nu eram apropiați și n-am știut niciodată unde locuiește. Caută-l în Pagini Aurii sau pe net.
Thóra deja se gândise la asta, dar numele Arnar Jóhannesson era foarte des întâlnit și voise s-o ia pe scurtătură.
Eyjólfur s-a întors spre Friðrikka și a zis pe un ton foarte malițios:
— Dar poate că fostul tău soț are numărul lui. Probabil că au același grup de prieteni. I-am văzut la o petrecere organizată de Berg Technology și păreau destul de apropiați.
Friðrikka nu i-a răspuns și nici măcar n-a ridicat privirea. Nimeni în afară de Thóra nu înțelegea aluzia lui Eyjólfur, întrucât Friðrikka îi mărturisise doar ei adevărul despre orientarea sexuală a fostului soț – sigur nu discuta acest subiect cu oricine. Și totuși, în perioada divorțului probabil că circulaseră zvonuri pe tema asta în rândul colegilor de serviciu, iar lui Eyjólfur cu siguranță îi ajunsese la urechi motivul despărțirii. Thóra s-a uitat la informatician, mijind ochii.
— Și de unde știm noi că nu faci și tu parte din același cerc restrâns? Oricum, mă așteptam ca un tânăr ca tine să aibă mai puține prejudecăți în privința asta.
— Hei, doar încercam să dau o mână de ajutor, a ripostat Eyjólfur, fără să se simtă ofensat de insinuarea Thórei. Și nu-i nevoie să-ți faci griji în ceea ce mă privește. Dacă vrei, putem să mergem în camera mea să-ți dovedesc, a adăugat el, făcându-i cu ochiul.
Din fericire, Matthew era prins într-o conversație cu medicul și nu l-a auzit.
— Nu, mersi, i-a răspuns Thóra.
Chiar în clipa aceea, o tânără groenlandeză s-a apropiat de masa lor și s-a oferit să le umple din nou ceștile cu cafea. Avea un zâmbet cald și prietenos și turna lichidul fierbinte cu multă grijă.
— Ce vă aduce pe la noi? Vreți să urcați pe ghețar? i-a întrebat ea într-o engleză fluentă, cu accent danez.
— Am fost la tabăra de lângă Kaanneq, unde urmează să se construiască mina, i-a explicat Thóra. Iar acum ne întoarcem în Islanda.
Tânăra a încuviințat scurt din cap. Zâmbetul i-a pierit imediat ce-a auzit numele satului.
— Cunoști locul? a continuat Thóra.
— Am stat o vreme acolo, cu ani în urmă: m-am dus s-o ajut pe mătușa mea. Fiind mică, mi s-a părut frumos, dar acum nu cred c-aș vrea să stau acolo, a zis tânăra, trecând de pe un picior pe altul în capătul mesei. Cum merg lucrările la mină? Am auzit că or să fie multe slujbe bine plătite după ce or să-i dea drumul.
— Încă e într-o fază pregătitoare, i-a răspuns Thóra. Și o să mai treacă ceva timp până o să fie inaugurată.
În sfârșit, dăduse peste o persoană comunicativă care cunoștea zona din jurul minei, așa că a hotărât să scoată câteva informații de la ea.
— S-a produs o mică întârziere, dar să sperăm c-or să recupereze timpul pierdut. Am auzit că, după părerea unora, întârzierea asta e din pricina locului în care urmează să se construiască mina. Pare că oamenilor nu le convine că se fac lucrări acolo. Știi ceva despre asta?
Tânăra se uita la Thóra cu un aer ezitant. Probabil din pricina unei dificultăți de limbă, pentru că, după câteva momente de deliberare, a răspuns pe un ton nesigur:
— Când eram mică, mi s-a spus să nu mă duc în locul ăla, iar cât am stat la Kaanneq, bineînțeles c-am respectat interdicția asta. În plus, am auzit și am citit de multe ori despre povestea așezării întemeiate acolo înainte să se construiască noul sat. Și despre soarta primilor coloniști.
Apoi a zâmbit din nou, iar cele trei cute care îi apăruseră pe frunte au dispărut.
— Întotdeauna ne-au plăcut poveștile de groază, iar asta chiar că ne bagă în sperieți. Faptul că există și fotografii care o ilustrează o face să fie și mai atrăgătoare. Cunoașteți povestea, nu?
— Da. Doar nu-i un secret, nu? Îmi închipui că le ajunge la urechi tuturor celor care se duc în sat.
— Da, așa-i. De fapt, cred c-o știe toată lumea din Tuku, a zis tânăra, dar, dându-și seama că Thóra nu înțelegea la ce se referea, a adăugat: Tuku e numele Groenlandei de Est.
Asta nu făcea decât să confirme ceea ce Thóra bănuia deja: toată lumea cunoștea povestea asta. Așa, și? Dacă nu putea să demonstreze că existau factori externi care contribuiseră într-un fel sau altul la întreruperea proiectului, n-avea niciun rost să scoată din joben astfel de povești vechi de-un secol.
— Am înțeles c-au dispărut niște oameni în zona aia, a continuat Thóra, încercând să nu dea de înțeles că ar fi știut de vreo persoană dispărută acolo. Ai auzit și tu asta?
— Cu ani în urmă, când stăteam acolo, mi s-a zis că oamenii care se duceau în locul ăla erau în pericol să dispară. Apoi mi s-a povestit despre un tânăr care a nesocotit tot ce auzise despre zona aceea și, împotriva tuturor avertismentelor, s-a dus acolo. De atunci, n-a mai fost văzut niciodată. Nu-mi amintesc niciun alt caz și nu știu când dispăruse omul ăsta sau alte detalii despre el. Era doar o poveste despre un tânăr vânător din așezările cele mai nordice, care se considera foarte puternic, dar care a fost nevoit să se plece în fața spiritelor.
— Deci e vorba de spirite, nu de animale sălbatice, crevase sau altceva de genu’ ăsta? a întrebat Thóra, cu toate că răspunsul era evident.
— Într-adevăr, nu-i vorba de așa ceva. Ci de spiritele sau sufletele celor care au murit și nu pot pleca de-acolo.
Expresia de pe chipul tinerei nu s-a schimbat deloc și nu părea câtuși de puțin stingherită de explicația asta. Chipul ei îi amintea Thórei de femeia din sat care le dăduse voie să folosească telefonul, cu toate că cea cu care stătea acum de vorbă era mai tânără și urmase o cale mai dreaptă în viață.
— Mi s-a spus că ar exista și niște semne care au legătură cu locul ăla. Ai auzit cumva de ele?
— Da, spiritele însemnează oamenii pe care au de gând să-i înhațe. Dar n-am văzut niciodată un astfel de semn, doar am auzit despre ele.
— Și cum arată? a întrebat Thóra, care deja își imagina o frunte înfierată cu câteva cruci fumegânde, de culoare neagră.
— E vorba de niște semne care au legătură cu trăsăturile feței. Am auzit că cei dispăruți își pierd tot sângele prin ochi, gură și nas – ba chiar și pe urechi. Și că se învinețesc. Iar după ce rămân fără sânge, cadavrele lor dispar în gheață și li se alătură celorlalți.
Tânăra a pus pe masă cafetiera aproape plină și a continuat:
— Îmi închipui că trebuie să fie o moarte îngrozitoare. Tocmai ăsta e motivul pentru care sătenii se străduiesc să-i țină pe oameni departe de locul ăla. Nu vor să pățească nimeni așa ceva. În plus, trebuie să păzească zona aceea din datorie față de cei care au murit acolo.
— Cum așa? a întrebat Thóra, așteptându-se să audă o poveste despre stafii care apăreau în visele oamenilor. N-a murit toată lumea? Cum au reușit primii coloniști să transmită că aceea este o zonă interzisă?
— N-au murit toți. Unul a reușit să scape.
— Unul a scăpat? s-a mirat Thóra, care nu-și amintea să fi citit asta în cartea din sala de mese.
— Da, așa mi s-a povestit. Adică n-a supraviețuit, dar a luat-o spre sud și a reușit să dea de altă așezare. La început, oamenii au crezut că e o stafie, dar l-au dus la cineva din sat, care, după ce l-a studiat pe-ndelete, a confirmat că era un om viu. Cei doi au stat de vorbă, iar bărbatul i-ar fi spus angekkok-ului – care e un fel de șaman – ce zonă trebuie evitată și l-ar fi făcut să promită că va avea grijă ca nimeni să nu se ducă acolo. Nu știu ce altceva i-a mai spus șamanului, pentru că doar celor aleși li se dezvăluie întreaga poveste.
— Cine sunt cei aleși? Niște oameni cu calități speciale sau orice persoană de peste o anumită vârstă?
— Ah, nu! Doar descendenții șamanului. Fiii lui, urmașii lor și așa mai departe. Cred că în povestea asta era implicat și cel mai important vânător din sat. Mai târziu, oamenii chiar s-au mutat un pic mai la nord, ca să fie mai aproape de zona cu pricina și s-o poată păzi mai bine. Din câte-am auzit, așa a și fost întemeiat satul Kaanneq. Se zvonea că autoritățile voiau să încurajeze lumea să migreze mai spre nordul coastei, așa că oamenii din așezarea unde nimerise singurul supraviețuitor al coloniei s-au mutat mai aproape de locul unde sălășluiau spiritele, astfel încât să nu se așeze nimeni acolo. Deoarece cu cât pun mâna pe mai multe suflete, cu atât spiritele devin mai puternice.
— De unde știi toate astea? Eu am citit o relatare despre prima colonie din zonă, dar nu scria că s-ar mai fi auzit ceva despre oamenii de-acolo. Într-adevăr, am citit și că niște vânători au zărit pe gheață – unul sau doi coloniști, însă, dacă nu mă-nșel, aceștia au fugit și n-au mai fost văzuți niciodată.
— Ah, despre colonistul ăsta e vorba. Dar era singur. Iar după ce a transmis mesajul, a dispărut. Atunci când s-au consemnat cele întâmplate, lucrurile pe care i le spusese șamanului încă erau învăluite în mister. Oamenii se temeau de răzbunarea spiritelor în caz că ar fi vorbit despre ele. Așa că nu le spuneau nimic străinilor și nici nu discutau în public despre toate astea. Multă lume credea că ceea ce se întâmplase acolo avea legătură cu un Tupilak, că unul dintre primii coloniști crease unul ca să se răzbune, dar până la urmă Tupilak-ul scăpase de sub control: se răzvrătise împotriva creatorului său, iar apoi, împotriva tuturor celorlalți din colonie. Pe vremuri, nici măcar nu te puteai gândi la un Tupilak fără să te expui riscului de-a muri, darămite să vorbești despre el în public, și poate că așa se explică de ce nu voia nimeni să vorbească despre asta.
— Un Tupilak? a zis Thóra, amintindu-și dintr-odată de sculptura pe care o găsiseră în cabina instalației de foraj. E vorba cumva de statuetele alea din os, cu dinții rânjiți?
— Da, puteți citi despre ele în holul hotelului. E o vitrină chiar lângă ieșire. Bineînțeles că nimeni nu mai crede în așa ceva, dar sunt niște suvenire foarte populare. În ziua de azi, povestea primilor coloniști din zonă e văzută cu alți ochi. Nimeni nu se mai teme de un Tupilak, așa că oamenilor nu le mai e frică să discute despre ce s-a întâmplat atunci. Și, cine știe, poate că, în cele din urmă, textul pe care l-ați citit va fi modificat. Aici, în Kulusuk, povestea asta nu mai interesează pe nimeni; eu o știu numai pentru că am trăit o vreme în Kaanneq. Mama voia să învăț cât mai multe despre cultura vechilor vânători. Kulusuk e foarte învechit pentru gusturile mele și totuși e mult mai modern decât Kaanneq. Cel puțin, aici vin turiști.
Thóra i-a răspuns cu un zâmbet. Așa era peste tot: cu cât un om înainta în vârstă, cu atât i se părea mai atrăgător un mod de viață mai demodat. Părinții Thórei încercaseră de mai multe ori s-o trimită la țară, hotărâți să n-o lase să crească fără să încarce un car cu fân și fără să fi hrănit cu biberonul un miel orfan. La fel începea să simtă și ea, regretând că Sóley nu stătea mai mult pe-afară, să simtă pe pielea ei schimbările vremii, să sară coarda, să joace șotron sau jocul cu ața. Vechiul mod de viață, care era pe cale de dispariție, părea mai atrăgător decât cel din prezent, ca să nu mai vorbim de cel viitor.
Thóra i-a mulțumit fetei, care a luat cafetiera și a plecat. A hotărât să citească și informațiile despre Tupilak, pentru că oricum trebuia să meargă în holul de la recepție, ca să intre pe internet. Cu toate că vechile povești de groază cu monștri magici nu puteau avea nicio legătură cu cazul de care se ocupa, i se părea că erau destul de interesante.
Friðrikka nu spusese nimic în timp ce Thóra stătuse de vorbă cu tânăra, dar ascultase cu atenție. Era palidă și avea un aer obosit – părea că încă nu-și revenise după șocul pricinuit de cadavrul din camera frigorifică.
— Crezi că or s-o găsească pe Oddný Hildur? a întrebat ea.
Era limpede că fusese tulburată de povestea despre sufletele care vârau oamenii în gheață. Nimeni nu voia să-și imagineze pe cineva apropiat trecând prin ce descrisese tânăra, oricât de fantezistă ar fi părut istoria aceea.
— Probabil, a zis Thóra cu toată convingerea, deși nu era nicidecum convinsă.
Biata femeie ar fi putut muri înghețată într-un milion de locuri sau ar fi putut fi ascunsă oriunde, presupunând că fusese omorâtă. Iar în sălbăticia aceea acoperită cu zăpadă sigur existau animale care ar fi profitat imediat de o asemenea porție de hrană, cu toate că, în clipa aceea, Thórei nu-i trecea prin minte niciun necrofag groenlandez. Habar n-avea dacă urșii polari și alte animale autohtone mâncau doar prăzi proaspăt ucise sau dacă, la nevoie, se hrăneau și cu hoituri. Dat fiind că se aflau într-o țară cu foarte puțină hrană, Thóra a presupus că a doua variantă era mai aproape de adevăr – așa că era extrem de puțin probabil să se mai găsească vreun smoc de păr sau vreo bucată de piele din Oddný Hildur.
— Trebuie s-o ducem în țară și s-o îngropăm. Nu poate rămâne aici, a zis Friðrikka, uitându-se țintă la fața de masă multicoloră.
— Nu cumva i-ai uitat pe Bjarki și Dóri? a intervenit Eyjólfur, care stătea în capul mesei, privind pe fereastră la marea agitată. Nu trebuie să-i găsim și pe ei?
Părea că cei doi nu se puteau pune de acord în legătură cu nimic: dacă unul dintre ei spunea că cerul e albastru, celălalt zicea că e verde.
— Bineînțeles că același lucru e valabil și pentru ei, a ripostat Friðrikka. Dar acum vorbeam de Oddný Hildur.
Thórei nu-i venea să creadă că-și începea ziua ascultând o nouă ciondăneală a celor doi. S-a uitat la ceasul de pe perete, iritată de diferența de fus orar. La ora la care se trezise, copiii ei deja plecaseră la școală, așa că trebuia să mai aștepte câteva ore până să-i sune și deja îi era foarte dor de vocile lor. Micuțul Orri cu greu putea fi convins să vină la telefon să stea de vorbă cu ea, așa că n-avea să-l audă decât la întoarcerea în Islanda. Nepoțelul ei nu vorbea decât la telecomanda televizorului, pe care o confunda cu un telefon mobil.
— O să intru pe internet să văd dacă nu cumva găsesc numărul lui Arnar, a zis Thóra în cele din urmă.
Apoi și-a luat șervețelul din poală și s-a ridicat în picioare – acum, Friðrikka și Eyjólfur puteau să se certe cât le poftea inima.
•
Versiunea online a Paginilor Aurii cuprindea zece Arnar Jóhannesson și, cu toate că multe dintre ele aveau și al doilea nume de botez, asta n-o ajuta cu nimic. În dreptul niciunuia dintre ei nu scria că era inginer. Așa că l-a rugat pe Matthew să încerce să facă rost de numărul lui prin intermediul cuiva de la bancă, după care s-a apropiat de ușa de la intrare ca să citească despre Tupilak. Panoul cuprindea doar câteva paragrafe și fotografia unei creaturi hidoase care nu semăna deloc cu statueta găsită de ei, ci mai degrabă cu un câine scheletic care avea cap de om. Potrivit legendei, era o făptură creată de șamani din bucăți de animale și păsări moarte, ba chiar și din oase de om – cele mai puternice erau cele făcute din oase de copil. Tupilak-ul era creat într-un loc tainic din sălbăticie, unde șamanul îi dădea viață lăsându-l să sugă spermă din penisul lui. Thóra s-a înfiorat puțin când a citit asta, dar s-a străduit să continue. După aceea, Tupilak-ul era aruncat în mare ca să-și găsească victima și s-o ucidă. Bineînțeles că povestea asta avea și un șpil: făptura aceea era imprevizibilă, astfel că se putea întoarce împotriva creatorului și îl putea ataca – pe el sau pe cine îi ieșea în cale –, mai ales dacă dușmanul era un șaman mai puternic decât cel care îi dăduse viață. În plus, Tupilak-ul putea împrăștia boli și putea masacra comunități întregi, fie abătând o molimă asupra lor, fie omorându-i unul câte unul. Thóra s-a gândit că scenariul acesta se potrivea mănușă cu povestea primilor coloniști din zona interzisă. Textul de pe panou spunea și că, deși pe vremuri Tupilak-ul le inspira o frică puternică băștinașilor, în prezent era considerat o simplă născocire numai bună de amuzat turiștii; și, întrucât nu se păstrase niciun Tupilak autentic, la începutul secolului al XX-lea localnicii se apucaseră să sculpteze pentru turiștii europeni statuete care reproduceau creaturile originale. Însă nu era sigur dacă aceste imitații semănau cu originalele de care oamenii se temeau atât de mult, deoarece Tupilak-ul era considerat atât de periculos, încât întotdeauna era distrus după ce-și îndeplinea misiunea – sau, potrivit legendei, uneori era îngropat în pământ sau în gheață.
Thóra s-a întors la Matthew.
— Cred că am găsit o explicație pentru figurina de os din cabina instalației de foraj, i-a spus. Ar putea fi un Tupilak făcut de primii coloniști și care ulterior a fost îngropat. Și cred că se potrivește de minune cu ce ne-a povestit tânăra mai adineauri.
— E de bine sau de rău? a întrebat Matthew cu un aer ușor distrat, continuând să tasteze la computerul din hol.
— Pentru bancă, e de rău. Ar fi caraghios să susținem că e vorba de un caz de forță majoră, după care să scoatem la iveală o statuetă din os. Oricât de înfiorătoare ar fi.
Matthew s-a oprit din tastat.
— Bine, atunci nu cred c-o să le spun șefilor mei despre chestia asta.
— Singurul lucru la care mă gândesc e că s-ar putea să fie nevoie de niște săpături arheologice în zonă. În felul ăsta, am putea câștiga niște timp. Dacă e, într-adevăr, un Tupilak, s-ar putea să fie singurul exemplar original găsit până în ziua de azi.
Matthew a părut brusc interesat.
— Ah, păi tot ar fi mai bine decât nimic.
— Te-ai interesat de numărul lui Arnar? a întrebat Thóra, uitându-se la lista lungă de e-mailuri nedeschise din căsuța lui poștală. Și a ei arăta la fel cu o noapte înainte, dar hotărâse să nu le deschidă înainte să ajungă acasă.
— Nu încă, doar am scris niște mesaje. Am găsit adresa directorului de la Berg Technology și i-am trimis câteva întrebări. Sigur are niște informații despre oamenii lui. I-am cerut să-mi spună numele câtorva angajați despre care crede că ne-ar putea ajuta. Aștept să-mi răspundă.
— Să sunăm la sediul companiei, a zis Thóra, scoțându-și mobilul din buzunar.
A format numărul și i-a răspuns o femeie politicoasă, dar fermă, care nu s-a prezentat, iar Thóra i-a explicat pe scurt cazul de care se ocupa și legătura acestuia cu banca. După aceea, i-a cerut numărul de telefon al lui Arnar Jóhannesson.
— Nu mă surprinde…, a zis Thóra după ce a închis telefonul. Trebuie să așteptăm un răspuns din partea directorului sau de la colegii tăi de la bancă, pentru că Arnar e la dezalcoolizare la Vogur și nu se poate da de el.
— Nasol, a zis Matthew, părând chiar mai nemulțumit decât Thóra. Ar fi fost bine să le putem explica polițiștilor ce-i cu oasele din sertare, atunci când or să ia din nou legătura cu noi. Nu cred c-o să putem pleca de-aici înainte să se lămurească lucrul ăsta.
— Dar bărbatul din camera frigorifică? Chiar dacă am reuși să aflăm de la cineva ce e cu oasele, pare improbabil ca oamenii să vrea să stea de vorbă la telefon despre un cadavru.
— Să sperăm că polițiștii vor ajunge la concluzia c-a fost pus în camera frigorifică de curând, a spus Matthew. Oricum, bănuiala mea e c-a fost dus acolo după ce angajații au părăsit tabăra.
Thóra nu i-a răspuns. De unde era să știe ce se întâmplase? Nu era exclus ca persoana care vârâse oasele în sertarele birourilor să fi pus și cadavrul în camera frigorifică.
Chiar în clipa aceea, în căsuța poștală a lui Matthew a apărut un nou mesaj.