Capitolul 3
Cafeaua de la Aeroportul Reykjavík era foarte bună, chiar dacă se numea pur și simplu „cafea” și nu fusese preparată la un aparat cromat care scotea abur ca o locomotivă – și care nu făcea mai mult de-o cafea o dată –, ci provenea dintr-o cafetieră veche, păstrată pe o plită încinsă, care se potrivea perfect cu aerul ponosit al terminalului. În oraș, unde espressoarele la modă erau la putere, trebuia să umbli mult ca să dai peste această veche metodă de a face cafeaua. De Crăciun, Thóra chiar primise de la părinții ei o astfel de drăcovenie ultramodernă, iar în ajunul Crăciunului, dăduse pe gât cantități uriașe de cafea, neștiind că aceea făcută la espressor era mult mai tare decât apa chioară pe care o bea ea de obicei. Rezultatul a fost că toată noaptea a stat întinsă în pat cu ochii larg deschiși, nefiind în stare nici să clipească, darămite să doarmă. După aceea, aparatul s-a umplut de praf. Cu toate astea, Thóra n-ar fi zis nu unui espresso dublu care s-o pună pe picioare – simțea că-i plesnește capul, iar facultățile cognitive îi erau grav avariate. Probabil că o doză foarte mare de cafeină i-ar fi fost de ajutor.
— Era bine să-ți iei un rucsac, a bombănit Matthew, luând loc lângă ea în sala de așteptare – încă era nemulțumit de valiza cu care venise Thóra. Și ți-am zis în ce să-ți pui lucrurile.
— Nu fi supărat, iubitule, i-a răspuns ea, punând jos cafeaua. E pe rotile. Uite, are chiar patru.
Avusese grijă să aleagă valiza care să fie cel mai ușor de tras și care să-i urmeze îndeaproape mișcările, asemenea unui câine bine dresat. Din fericire, o alesese înainte să dea pe gât vinul adus de Gugga.
— Slavă Domnului că nu-i niciuna stricată, a zis el, la fel de neimpresionat pe cât fusese când o luase de acasă cu o jumătate de oră mai înainte.
Thóra nu reușise să ascundă că era nedormită și mahmură, ceea ce nu-i convenea deloc lui Matthew. Thóra avea o stare atât de proastă, încât nici măcar nu se sinchisea de supărarea lui, lucru care îl irita și mai tare.
— Iernile sunt foarte aspre acolo, a spus el.
Era limpede că Matthew își cumpărase un rucsac nou. Thóra ajunsese la această concluzie atât pentru că era puțin probabil să fi avut vreunul, cât și pentru că rucsacul din spatele lui era așa de curat, încât te făcea să te gândești că fusese luat din raftul unui magazin chiar în dimineața aceea. Și părea că nu era singura lui achiziție recentă, întrucât, pentru prima oară, se îmbrăcase cu o haină ca lumea, chiar dacă purta o cămașă și niște pantaloni cu o dungă impecabilă – pentru standardul lui, era totuși o ținută lejeră. Cel puțin nu-i dăduse prin cap să-și pună și cravată. Dar Thóra era sigură că avea vreo două în rucsac, pentru orice eventualitate.
— Știu, a încuviințat Thóra, încercând să nu se enerveze din pricina bombăniturilor lui pe marginea subiectului legat de valiză.
Unul dintre colegii de echipă, cu care făcuseră cunoștință la biroul de îmbarcare, se mulțumise să arunce o privire sceptică spre cutia aceea din plastic verde-deschis. Se prezentase drept doctorul Finnbogi Kolbeinsson. Avea în jur de cincizeci de ani și o constituție suplă, iar bocancii lui uzați dădeau de înțeles că era foarte obișnuit cu drumețiile. Pe rucsacul mare pe care îl muta de colo-colo ca și când ar fi fost gol se vedeau multe ecusoane și rămășițele a tot felul de abțibilduri din țări îndepărtate. Thóra avea impresia că rucsacul nou-nouț al lui Matthew îl indigna pe doctor la fel de mult ca geamantanul ei. Ba, poate chiar mai mult – cel puțin, ea nu voia să dea impresia unui om bine echipat.
Thóra abia aștepta să-i arate lui Matthew tot ce considerase de cuviință să pună în geamantanul ei cel mare. Nu știa exact ce se afla în el, dar spera să fi făcut o selecție înțeleaptă. De fapt, era cât se poate de sigură că Matthew își făcuse bagajul fără să aibă nici cea mai vagă idee despre cum trebuie să te pregătești pentru vreme rea sau pentru statul într-o tabără și, cu toate că nici ea nu se putea considera expertă, era totuși foarte familiarizată cu schimbările meteorologice bruște și cu asprimea iernii, familiaritate care spera să nu se fi volatilizat din pricina alcoolului. Odată ajunși la destinație, când Matthew avea să caute cu disperare în rucsacul lui o pereche de șosete de lână, împrăștiindu-și prin cameră cravatele și cămășile, Thóra avea de gând să-i scoată pe nas toate mustrările pe care le îndurase din pricina valizei. Cu toate astea, a hotărât să schimbe subiectul, întrucât cicăleala lui și migrena ei nu erau o combinație tocmai bună.
— Încerc să memorez numele colegilor, a zis Thóra, uitându-se la membrii echipei împrăștiați prin micul aeroport, fiecare înarmat cu câte un telefon mobil.
Cursa lor era singura programată la ora aceea – banca se înțelesese cu Air Iceland să-i ducă până la Kulusuk{6}, localitate spre care compania avea o cursă regulată pe timpul verii. De acolo aveau să fie duși cu elicopterul spre nord, într-un sătuc de lângă tabăra de lucru. Încă nu era foarte clar cum aveau să străbată ultima porțiune a drumului, dar probabil că aveau să ia una sau două mașini ale companiei miniere, care de obicei erau ținute în hangarul de lângă pista pentru elicopter. Angajații întorși în Islanda le lăsaseră acolo, așa că, dacă nu fuseseră furate, ar fi trebuit să fie tot în hangar. Thóra se ruga să nu le fi furat nimeni – dacă ar fi fost nevoiți să meargă pe jos, ar fi băgat-o pe mânecă, pentru că valiza ei nu era gândită pentru astfel de drumeții.
— N-aș putea spune că știu cum îi cheamă pe toți, dar știu cine cu ce se ocupă, a spus Matthew, care părea dispus să abandoneze subiectul valizei. Echipa nu-i alcătuită din multe persoane și, pentru că o să fim izolați în tabără, o să ajungi să-i cunoști foarte repede.
— Da, bineînțeles. Oricum, toți mi se par în regulă.
Apoi Thóra s-a uitat la Eyjólfur Torsteinsson, de departe cel mai tânăr dintre toți, care chiar în clipa aceea introducea o monedă într-un automat cu gume de mestecat în formă de bilă. Aparatul a înghițit moneda, însă nu i-a dat nicio gumă, iar după ce a încercat să-și recupereze banii în mod pașnic, tânărul a început să dea cu pumnul în bolul de plastic, agitând bilele colorate din el. Dar n-a obținut nimic, așa că s-a îndepărtat de aparat cu un aer furios. Thóra spera ca episodul acela să nu fie reprezentativ pentru abilitățile tehnice ale lui Eyjólfur, deoarece Matthew îi spusese că era responsabil cu tot ce ținea de sistemul informatic al taberei. De fapt, el era cel care îl pusese la punct, așa că îi cunoștea toate dedesubturile. Părea să aibă în jur de douăzeci și cinci de ani, era slab, avea ten închis la culoare și, dat fiind că arăta bine, probabil că avea mare succes la femei. Din acest punct de vedere, era exact opusul lui Alvar Pálsson. Alvar avea în jur de patruzeci de ani și fusese cooptat în echipă datorită experienței lui în misiunile de salvare desfășurate în Groenlanda – fusese unul dintre islandezii recrutați să îndrume groenlandezii în organizarea unui sistem de echipe de salvare. Thóra nu știa care era ocupația lui de bază, dar bănuia că era paznic de far sau ceva asemănător – în orice caz, o slujbă care presupunea puțină interacțiune cu oamenii. Avea fața roșie ca focul și abia dacă deschisese gura atunci când Matthew încercase să i-o prezinte pe Thóra – se mulțumise să mormăie ceva de neînțeles, încercând să-și prindă de rucsac bastonul pentru drumeții. Dacă Thóra ar fi trebuit să-l descrie, portretul care ar fi rezultat n-ar fi fost deloc flatant: mirosea urât, arăta rău, avea dinții stricați și, ca și când toate astea n-ar fi fost de-ajuns, era prost bărbierit.
— Unde a dispărut specialista în geologie? a întrebat Thóra.
În afară de Thóra, din echipa de șase persoane mai făcea parte o femeie – Friðrikka Jónsdóttir. Lucrase la acest proiect în perioada de început, dar apoi își dăduse demisia și se angajase la Reykjavík Energy. Matthew îi spusese Thórei că o sumă consistentă o convinsese să-și ia liber câteva zile ca să se alăture misiunii, deoarece cunoștea foarte bine proiectul și putea evalua stadiul în care se aflau forajele, fără ca mai întâi să trebuiască să se familiarizeze cu toate detaliile lucrărilor.
— Ar trebui să fie undeva prin preajmă. Când am ajuns la biroul de îmbarcare, ea deja terminase cu toate formalitățile. Cine știe, s-o fi dus să fumeze o țigară sau să dea un telefon.
— A văzut și ea filmulețul? a întrebat Thóra.
— Nu, i-a răspuns Matthew, așezându-și servieta pe masa dintre ei. N-am avut timp de asta, și poate că nici n-ar fi indicat să i-l arătăm. Din moment ce a acceptat oferta, n-are niciun rost s-o deranjăm cu detalii inutile.
A deschis servieta și a scos un teanc voluminos de documente legate cu spirală.
— Voiam să-ți dau astea. Poate vrei să te uiți pe ele în avion. Sunt documente despre contractul de construcție.
Thóra a luat de pe masă teancul, care era mult mai gros decât contractele cu care era ea obișnuită.
— Dar poate că Friðrikka ar fi fost în stare să ne spună dacă înregistrarea a fost făcută în tabără. Și poate ar fi recunoscut persoana din filmuleț după papuci.
— Da, ai dreptate. Și totuși, am hotărât să vi-l arătăm doar ție și doctorului. Mai vedem când ajungem în tabără. Poate că acolo vom considera că trebuie să-l arătăm și celorlalți. Și informaticianul ar putea identifica persoana după picioare, din moment ce cunoaște echipa care a lucrat acolo, chiar dacă, propriu-zis, n-a făcut parte din ea. Dar sper să nu fie nevoie, a zis el, închizând servieta, apoi s-a uitat în jur și a adăugat: și să știi că lipsește un pasager.
— A, da? Cine?
— Bella, i-a răspuns el, fără să o privească.
— Ha-ha! a zis Thóra pe un ton sarcastic.
Mahmureala i s-a înrăutățit numai când și-a adus aminte de secretara ei.
— Nici măcar să nu glumești pe tema asta, a zis, aruncându-i o privire tăioasă lui Matthew, care nici acum nu se uita la ea. Ți se pare amuzant?
— Nu, a răspuns Matthew pe un ton ezitant. Partenerul tău, Bragi, m-a sunat aseară și a reușit să mi-o bage pe gât, spunându-mi că ar fi bine să avem pe cineva care să introducă datele în computer și că nici măcar nu va fi nevoie s-o plătim. Am sunat azi la bancă și mi-au dat undă verde, ba chiar au fost încântați, pentru că li se întâmplă rar să primească ceva degeaba.
Matthew vorbise repede, apoi a adăugat pe un ton și mai precipitat:
— O să fie de folos echipei, și nici măcar n-o să-ți dai seama că e cu noi. Sunt foarte multe date care trebuie introduse în computer, așa că aptitudinile ei or să ne fie de mare ajutor.
— Glumești! a zis Thóra. Bănuiala mea e că vânătorii de balene din Groenlanda se pricep la treaba asta mai bine decât Bella și, cu siguranță, sunt mai rapizi.
Matthew nici măcar n-a încercat s-o contrazică.
— N-am putut să-l refuz, a spus el cu glas scăzut. Doar știi și tu cât de insistent poate fi Bragi uneori. Pur și simplu, m-a obligat să spun da, i-a explicat el, zâmbind prostește. Și crede-mă, am încercat să-l refuz de mai multe ori.
Thóra rămăsese fără cuvinte. Era furioasă atât pe Matthew, cât și pe Bragi, dar nu putea hotărî pe care dintre ei ar fi preferat să-l închidă într-un dulap împreună cu Bella pentru o săptămână. Intrarea în aeroport nu se vedea din locul în care se aflau, dar Thóra avea o bună perspectivă asupra biroului de îmbarcare, unde nu se zărea nimeni.
— Poate o să piardă avionul, a sugerat Thóra, uitându-se la ceasul montat pe un perete. De fapt, chiar pun pariu c-o să-l piardă.
Apoi a început să răsfoiască documentele pe care tocmai i le dăduse Matthew, în speranța c-o să-și mai domolească furia.
— Da, poate, a zis el cu un aer stânjenit. Dar n-are rost să ne supărăm dacă o să ajungă mai târziu. Abia azi-dimineață am primit confirmarea finală că poate veni și ea, dar nu știu când i-a transmis Bragi mesajul.
Thóra a strâns din dinți și a continuat să citească. În total, erau cinci volume de diferite grosimi, și și-a dat repede seama că doar două erau importante: cel cu termenii contractului și cel care conținea scrisorile schimbate de Berg Technology și Arctic Mining în timpul negocierilor. Celelalte trei volume cuprindeau informații despre climă și prospecțiunile geologice efectuate în zonă, precum și niște schițe care fuseseră micșorate atât de mult, încât Thóra nu reușea să le descifreze. Unul dintre volume era intitulat „Caiet de sarcini” și descria în detaliu toate lucrările pe care trebuia să le îndeplinească Berg Technology precum și modalitățile de plată. Thóra știa că era necesar să citească din scoarță-n scoarță acest ultim volum, mai ales dacă, odată ajunși la fața locului, aveau să constate că totul se dusese de râpă.
— De ce nu ni s-a alăturat nimeni de la Berg Technology? a întrebat ea fără să ridice privirea. E un contract de amploare și nu cred că toți angajații companiei lucrau la proiectul din Groenlanda. Cel puțin nu și oamenii din conducere.
— Berg Technology nu e o companie mare, i-a răspuns Matthew, vădit ușurat că Thóra nu mai voia să vorbească despre slăbiciunea lui în fața lui Bragi. Sunt extrem de specializați și au reușit să-și facă un nume în branșă: sunt foarte căutați când vine vorba de prospecțiuni geologice și studii de fezabilitate înrudite, mai ales în domeniul sistemelor de încălzire geotermală. În prezent, omul numărul unu al companiei – fondatorul ei – este implicat într-un proiect din insulele Azore, împreună cu alți cinci muncitori. Berg Technology nu mai are alți angajați în afară de cei doisprezece care au fost în Groenlanda. Ei bine, zece dintre ei refuză să se întoarcă acolo, iar ceilalți doi…
Și-a dres glasul înainte să continue:
— Compania plănuia de mai multă vreme să-și sporească personalul chiar în vara asta, când ar fi trebuit să înceapă câteva proiecte de construcții majore, cum ar fi pista unui aeroport. Dar asta se va întâmpla doar dacă Berg Technology va reuși să se păstreze pe linia de plutire. Muncitorii de care vor avea nevoie sunt mult mai ușor de găsit decât cei angajați pentru proiectul groenlandez și, în principiu, angajarea lor n-ar trebui să pună probleme, dacă se ajunge la o înțelegere cu compania minieră. Cât despre proprietar, am păstrat legătura în permanență cu el atât prin telefon, cât și prin e-mail, dar pentru moment nu poate pleca din Azore. Echipa lui urmează să ducă la bun sfârșit o etapă importantă a proiectului de acolo și îi e teamă că, dacă pleacă acum, compania care i-a angajat și-ar putea pierde încrederea în ei. Iar ultimul lucru de care are nevoie Berg Technology acum e ca proiectul ăsta să fie și el periclitat. Nu vrem să facem presiuni asupra lui, pentru că s-ar putea transforma într-o piatră de moară atârnată de gâtul nostru. Îți dai seama că, din punctul lui de vedere, compania pe care o conduce e mai importantă decât situația financiară a băncii, așa că nu se știe cum ar putea reacționa. Berg are trei membri în consiliul de administrație, dintre care unul e proprietarul, dar ceilalți doi n-au pus niciodată piciorul în Groenlanda, așa că n-ar fi avut niciun rost să-i luăm cu noi.
Thóra a încuviințat din cap. Vocea din megafoane a anunțat că avionul charter spre Groenlanda era gata de plecare. Thóra a îndesat documentele în servieta lui Matthew și s-a ridicat în picioare zâmbind. Părea că Bella avea să piardă avionul – uneori, ai noroc. Au pornit împreună cu ceilalți spre poarta de îmbarcare, iar Thóra a observat că li s-a alăturat și o femeie puțin trecută de treizeci de ani. Aceea trebuia să fie Friðrikka. Era la fel de înaltă ca Thóra, dar în rest, se deosebeau complet. Thóra era blondă, iar Friðrikka avea un păr creț, roșcat-deschis, pe care încerca să-l țină sub control cu ajutorul unei benzi elastice. Era și un pic durdulie, în timp ce Thóra era foarte suplă. Când a ajuns în dreptul lor, Matthew s-a oprit și i-a prezentat-o Thórei, iar Friðrikka i-a întins o mână cu pielea aspră. Deși părea destul de timidă, strânsoarea ei a fost fermă, iar salutul – deși rostit cu glas scăzut – cordial.
Thóra uitase că în aeroport era amenajat un mic magazin duty-free, dar e drept că nici nu voia să cumpere nimic. A intrat totuși împreună cu ceilalți colegi. Câțiva dintre ei și-au cumpărat cartușe de țigări, dar singurul care a vrut să profite de alcoolul cu preț redus a fost salvatorul Alvar Pálsson: se așezase la coada de la casă cu o sticlă de rom și una de Campari, și era la fel de roșu la față ca prima oară când îl văzuse Thóra. Judecând după cantitatea cu care se aprovizionase, Alvar sau era bețiv, sau se pregătea pentru o ședere în Groenlanda mai lungă decât era prevăzut.
— Vrei să cumperi ceva? a întrebat Matthew, care nu era deloc impresionat de micul magazin.
— Nu, nu vreau nimic.
E drept că niște pastile pentru dureri de cap i-ar fi fost de mare ajutor, dar nu aveau așa ceva. Când a dat să iasă din magazin, Thóra s-a oprit brusc în prag, auzind o voce familiară venind dinspre punctul de control al bagajelor.
— Păi dacă pot să iau o brichetă la bord, de ce nu pot să iau două? se răstea Bella. E vreun lucru pe care aș putea să-l fac cu două brichete, dar nu cu una singură?
Thóra s-a întors în magazin și s-a dus glonț spre raftul cu băuturi spirtoase.
•
Zborul n-a durat decât două ore, iar Thóra a folosit acest timp ca să parcurgă întreg contractul, în căutarea unor articole care s-ar fi putut dovedi utile în cazul anulării lui. N-a găsit nimic altceva în afară de clauza referitoare la cazurile de forță majoră. În rest, totul era stipulat în termeni foarte preciși. Ba chiar se pusese accentul pe condițiile de la fața locului și problemele legate de transport și climă. Banca voise să fie cât mai sigură că Berg Technology nu va putea cere plăți adiționale sau amânări pe baza faptului că situația de la fața locului se dovedea a fi mai dificilă decât se anticipase, iar costurile, mai mari. A observat și că orice litigiu contractual urma să fie soluționat de un tribunal britanic, ceea ce însemna că, la sfârșitul expediției, banca avea să se dispenseze de serviciile ei. La întoarcerea în Islanda, Thóra probabil ar fi avut nevoie de câteva zile pentru a pune cap la cap informațiile strânse în tabără, dar apoi rolul ei avea să se încheie. Așadar, bănuiala ei se adeverise: imediat după lămurirea cazului, locul ei avea să fie luat de alții. Deși lucrul ăsta o cam scotea din sărite, îi plăcea să-și imagineze moaca dezamăgită a lui Bragi. Iar satisfacția îi era întărită de faptul c-o auzea pe Bella flecărind de una singură pe scaunul ei din spatele avionului.
Cei opt pasageri de la bordul charterului aveau foarte mult spațiu la dispoziție. Thóra și Matthew stăteau în față, pentru că ea nu era în dispoziția potrivită de a face conversație cu ceilalți, dar sforăiturile dădeau de înțeles că unii dintre ei hotărâseră să tragă un pui de somn înainte să ajungă la destinație. Ceea ce era de înțeles, pentru că, deși era senin, tot ce puteai vedea erau cerul și marea. Abia când au ajuns aproape de coasta Groenlandei priveliștea a devenit suficient de interesantă cât să merite să te trezești. Peisajul părea foarte neprimitor. Totul era acoperit cu o mantie albă, exceptând câteva zone, unde versanții munților erau atât de abrupți, încât zăpada nu avusese cum să se depună, și o fâșie îngustă de pe țărm, unde valurile puternice o topiseră. Aisbergurile pluteau de-a lungul întregii coaste, dând impresia că uscatul se fărâmița și se împrăștia în mare, iar linia neregulată a țărmului întărea această senzație. Priveliștea era asemănătoare și spre interiorul insulei: nicio zonă netedă și o puzderie de culmi muntoase. Și nu se vedea nicio așezare omenească.
— Nu cumva pilotul a greșit ruta și ne-a dus la Polul Nord? l-a întrebat Thóra pe Matthew, după ce și-a luat privirea de la ghețurile strălucitoare. Niciun om n-ar putea trăi în condițiile astea.
Matthew s-a aplecat spre fereastră, iar când s-a îndreptat de spate, părea un pic speriat.
— Totul arată mai neprimitor de la o înălțime atât de mare, a zis el. Și poate că încă suntem în nordul insulei. Sunt sigur că, după aterizare, peisajul o să arate mai bine.
Părea că încearcă s-o convingă nu numai pe Thóra, ci și pe el.
— Sper că ai dreptate, i-a răspuns ea. Cred că Eric cel Roșu nu mai știa să distingă culorile atunci când a botezat insula.{7} Văd că totul e alb și nu-mi dau seama cum o să ne putem feri de urșii polari: dacă închid ochii, devin invizibili.
— N-o să dăm de niciun urs polar, a zis Matthew, deși încă se uita pe geam cu un aer temător. Drumul dus și întors e singura problemă pe care o s-o avem.
— Sper să ai dreptate, i-a răspuns ea, zâmbind. Dar un lucru e sigur: în filmulețul ăla, bâta sau toporul nu erau mânuite de un urs polar.
Apoi s-a aplecat spre el și i-a spus în șoaptă:
— Ai observat că, în afară de noi, Bella e singura care a rămas trează?
A întors capul cu grijă să vadă dacă încă era așa.
— Dacă n-ar fi fost cu noi, te-aș fi putut invita la toaletă ca să te introduc în clubul amatorilor de senzații tari la înălțime, a zis ea cu zâmbetul pe buze, uitându-se în ochii lui. Of, ce nasol c-a venit și Bella!
Apoi s-a întors iarăși spre fereastră, mulțumită de tachinarea ei.
La puțin timp după aceea, avionul a aterizat lin, iar pasagerii au coborât pe pista din Kulusuk, toți fiind cuprinși de un amestec de nerăbdare și teamă. Toți, în afară de unu. Pasagerul acela își promisese că n-avea să mai pună niciodată piciorul în Groenlanda. Insula îi trezea amintiri îngrozitoare, de care nu putea scăpa nicicum. Era incredibil că acceptase să se întoarcă acolo.
Un corb cu reflexe albăstrui a croncănit pe acoperișul aeroportului, apoi și-a luat zborul și a pornit spre pustiul înzăpezit.