Capitolul 6
Când s-a dat jos din pat, Thóra era frântă de oboseală, fiindcă se trezise speriată de mai multe ori de-a lungul nopții. Nu știa de ce – tăcerea nu fusese tulburată de nimic. Poate că tocmai acesta era motivul, probabil că nu era obișnuită cu o astfel de tăcere mormântală. Această explicație era mai pe placul ei decât ideea că fusese trezită de un zgomot sau de mișcările cuiva – sau a ceva – care rămăsese perfect nemișcat în momentul când ea tresărise în pat. Era obosită și înțepenită după o noapte pe salteaua denivelată a patului de o singură persoană pe care îl împărțise cu Matthew, dar măcar îi trecuse mahmureala: avea mintea limpede, iar limba nu-i mai era aspră și umflată. Își amintea vag că Matthew se trezise mai devreme și o scuturase ușor, spunându-i că voia să se apuce de treabă cât mai devreme. Probabil că trecuse cam o oră de când ieșise din cameră, iar acum era abia ora șapte. După criteriile Thórei, chiar și ora aceea era prea matinală: pentru ea, a te trezi la șase dimineața era o adevărată nebunie, scuzabilă doar dacă aveai de prins un avion. Și-a luat pe ea aceleași haine cu care fusese îmbrăcată cu o zi înainte, pentru că, deși îi trecuse mahmureala, nu voia să înceapă ziua deschizând valiza și descoperind ce vârâse în ea. Putea s-o lase pe mai târziu.
Vremea nu se înrăutățise peste noapte, iar șuierul vântului nu dădea de înțeles că furtuna mult anunțată ar fi venit deja. Spera ca totul să rămână așa, întrucât niciunul dintre membrii expediției nu-și dorea să stea acolo mai mult decât era necesar. Thóra s-a înfiorat la gândul că ar putea fi nevoită să rămână cu oamenii aceia un timp indefinit. Nu că ar fi avut ceva împotriva lor – poate cu excepția Bellei –, dar a fi izolat cu niște străini era rețeta ideală pentru necazuri. Mai ales dacă interdicția doctorului de a bea cafea nu avea să fie ridicată. Bineînțeles că lui Matthew nu-i trecuse prin cap să aducă în Groenlanda apă îmbuteliată. Când doctorul l-a întrebat despre rezervele de apă, i-a răspuns rușinat ce fusese în mintea lui: se gândise că puteau topi zăpadă dacă rămâneau fără apă. Apoi a adăugat că adusese un stoc însemnat de lapte, sucuri de fructe și alte băuturi răcoritoare. Thóra contribuise și ea la reducerea acestor rezerve, dar, în dimineața aceea, ar fi dat orice ca, în locul unei cola, să bea o ceașcă de cafea. Sufletul i s-a umplut de speranță când a simțit în aer miros de cafea, dar încântarea i s-a mai domolit când a văzut că în cantină se afla și Bella. Thóra s-a angajat într-o scurtă luptă interioară, întrebându-se dacă ar fi fost mai bine să facă imediat cale întoarsă și să mănânce o mână de zăpadă în drum spre clădirea de birouri sau să încalce interdicția doctorului și să bea o ceașcă de cafea în compania Bellei. În cele din urmă, nevoia de cofeină s-a dovedit a fi mai puternică.
— Nu se poate dormi aici, a bombănit secretara după ce Thóra i-a spus bună dimineața în drum spre cafetieră. Patul meu e complet distrus și e al dracului de frig.
— Chiar mă întrebam cum de te-ai trezit atât de devreme, când îți e atât de greu să ajungi la birou la ora nouă, a replicat Thóra, luând în mână ceașca de cafea. Ce-ar fi să-ți cumperi și tu un pat ca ăsta și să-ți pui aer condiționat?
— Sau să măresc o poză cu tine și s-o atârn pe perete, i-a răspuns Bella cu gura plină de fulgi de porumb. Ar fi cam același lucru.
Thóra s-a abținut de la a riposta, în primul rând pentru că nu i-a trecut prin minte niciun răspuns inteligent, așa că a întrebat-o:
— Știi ce treabă ai pe ziua de azi?
— Trebuie să introduc niște date în calculator. Oricum, ceva de genu’ ăsta, i-a răspuns fără chef secretara, răsfoind cartea veche pe care o avea în față, apoi a ridicat privirea când a văzut-o pe Thóra așezându-se la masă cu ceașca aburindă. Și sper să fie mai cald în clădirea de birouri, că nu prea pot tasta cu mănuși.
— Acolo e mult mai bine. Aici e atât de frig pentru că durează o vreme până se încălzește clădirea, dar dincolo n-a fost oprită căldura, i-a explicat ea, luând o gură de cafea. Ce citești?
— O porcărie despre Groenlanda, a zis Bella, dând pagina. Am găsit-o pe masă, împreună cu ziarele astea, și chiar dacă nu-i o lectură tocmai captivantă, e un pic mai bună decât un ziar sau o revistă de nu știu când.
Uitându-se la carte, Thóra avea îndoieli: judecând după nuanțele pozelor, avea cel puțin câteva decenii, iar în general ghidurile își pierd actualitatea extrem de repede.
— De exemplu, știi ce înseamnă numele cătunului sărăcăcios pe lângă care am trecut? a întrebat Bella, ridicând iarăși privirea din carte.
— Kaanneq? a zis Thóra pe un ton curios. Presupun că înseamnă „capătul pământului” sau ceva de genu’ ăsta. Cel puțin i s-ar potrivi de minune.
— Nu, înseamnă „foame”, a lămurit-o Bella, întinzând mâna după cutia de fulgi. Potrivit legendei, primii coloniști care au ajuns acolo au sfârșit prin a muri de foame. Oare asta s-o fi întâmplat și aici?
— Nu prea cred că angajații de la Berg Technology au murit de foame – presupunând că, într-adevăr, au murit. E multă mâncare în bucătărie, chiar dacă noi va trebui să ne folosim doar de propriile noastre provizii.
Medicul nu le spusese doar să nu bea cafea, ci și să nu mănânce decât din ceea ce aduseseră cu ei în tabără. Thóra avusese grijă să însemneze toată mâncarea și băutura pe care o scoseseră din cutii, astfel încât să nu facă nimeni vreo confuzie și să consume ceva din ce era acolo înainte de sosirea lor. Nu se ocupase de asta doar pentru că își dorea să fie de ajutor, ci și pentru că voia să fie aproape de băuturile răcoritoare și să vadă ce cumpărături făcuse Matthew. A fost nevoită să recunoască în sinea ei că proviziile pe care le adusese erau cât se poate de rezonabile.
— În orice caz, se pare că localnicii au pățit ceva, a zis Bella, întorcând cartea spre Thóra.
O deschisese la o pagină cu câteva fotografii sub care scria „Kaanneq” și care erau însoțite de un scurt text. Toate pozele erau alb-negru, cu excepția uneia care se vedea limpede că e mult mai recentă: în aceasta din urmă, satul arăta cam așa cum îl văzuseră ei – o mână de case din lemn, vopsite în culori vii. În cele mai vechi apăreau mult mai puține case; fuseseră făcute din același unghi, iar satul arăta aproximativ la fel: peisajul pustiu și înghețat și micul port din fiordul îngust păreau neschimbate. Toate fotografiile fuseseră făcute iarna și întregul peisaj era acoperit de zăpadă. Localnicii nu fuseseră dintotdeauna atât de reticenți când venea vorba să fie văzuți pe-afară: în pozele vechi, erau printre case, îmbrăcați în hainele tradiționale făcute din piele de focă. Dar niciuna dintre poze nu era mai veche de 1940, așa că nu apărea și colonia inițială pe care o pomenise Bella.
Thóra a parcurs textul în grabă. Nu i s-a părut deloc surprinzător ce a citit: se bănuia că primii coloniști care se stabiliseră în estul Groenlandei în urmă cu două mii de ani muriseră cu toții. Migrațiile și coloniile se succedau, dar toate aveau același destin: nimeni nu reușea să supraviețuiască multă vreme în ținutul acela aspru. Abia în secolul al XVIII-lea au început să prospere coloniile de pe coasta de est, dar în secolul al XIX-lea, populația a început să scadă. Satele au decăzut rapid după ce localnicii au murit de foame sau din pricina altor greutăți, ori s-au văzut nevoiți să se mute pe coasta de vest, unde condițiile erau mai prielnice. Mai întâi, au dispărut așezările din nordul coastei, apoi, una după alta, au început să se dezintegreze și cele aflate mai la sud. Singura localitate care supraviețuise pe coasta estică fusese Angmagssalik. Thóra s-a înfiorat gândindu-se la toți oamenii aceia care trăiseră și muriseră acolo. Și-a imaginat greutățile pe care trebuiseră să le îndure și cel mai mult a tulburat-o gândul la femeile care crescuseră copii în acele așezări, îndurând foametea și frigul cumplit.
Lupta pentru existență fusese extrem de dură. În 1830, când un explorator danez a ajuns în Angmagssalik, nu locuiau acolo decât vreo patru sute de oameni. Șaizeci de ani mai târziu, un alt explorator a estimat că populația scăzuse la trei sute și că, dacă nu se luau măsuri, în cele din urmă localitatea avea să rămână pustie. Drept urmare, danezii au hotărât să întemeieze o colonie în Groenlanda de Est, cu toate că drumurile pe uscat și cele pe mare erau foarte dificile. A fost ales tocmai Angmagssalik, iar în 1894 au fost întemeiate acolo atât o misiune creștină, cât și una comercială, ceea ce a dus la o scădere drastică a mortalității infantile și a malnutriției. Douăzeci de ani mai târziu, populația se dublase, iar după Primul Război Mondial, populația acestei așezări a crescut din ce în ce mai mult, până când infrastructura a devenit insuficientă. De aceea s-a luat decizia de a construi un nou oraș, Scoresbysund, la aproximativ o sută de kilometri mai la nord, și de a încuraja o parte a populației să se mute acolo. La puțin timp după această inițiativă, zece familii au hotărât ca, din pricina vânatului din ce în ce mai puțin din zonă, să părăsească Angmagssalik-ul și să se mute mai la nord. Nu s-a aflat niciodată de ce au ales să pornească spre nord, nu spre sud. Așa a început povestea sătucului Kaanneq.
Cele zece familii au plecat în vara lui 1918 și nu s-a mai auzit mare lucru de ele până în toamna următoare: o duceau bine, vânatul era suficient și își construiseră locuințe. Un medic danez care a vizitat mica așezare a notat în raportul său că toți erau robuști, că atât copiii, cât și adulții erau sănătoși, și că două femei erau însărcinate – una urma să nască în curând, iar cealaltă mai avea cinci luni de sarcină. Medicul n-a găsit niciun motiv de îngrijorare și totuși a recomandat ca grupul de zece familii să fie inspectat de două ori pe perioada iernii. Prima vizită a fost făcută de același medic danez și un ghid băștinaș, care au mers acolo cu o sanie trasă de câini. Au stat două zile în noua așezare, iar doctorul a ajuns la concluzia că totul era în regulă, atâta doar că rezervele de hrană erau mai mici decât estimase la vizita din toamnă. Una dintre femei deja născuse un băiețel și amândoi era sănătoși. Cealaltă urma să nască în scurtă vreme, iar la cea de-a doua vizită avea să consulte și copilul ei.
Și totuși, lucrul acesta nu s-a mai întâmplat. Trei luni mai târziu, la jumătatea lui februarie, un medic rezident a pornit spre cătun însoțit de același ghid. De atunci, nu s-a mai auzit nimic de ei. Nu s-a aflat niciodată dacă și-au găsit sfârșitul pe drum sau în noua așezare, deci nici dacă reușiseră să ajungă la destinație. Și nu s-a găsit niciodată vreo urmă a celor doi sau a câinilor de la sanie. E drept că nici n-a fost organizată o expediție de căutare, dat fiind că n-ar fi avut niciun rost: nimeni n-ar fi putut supraviețui fără adăpost în toiul iernii.
Niște vânători din Angmagssalik au povestit că văzuseră doi bărbați din Kaanneq pescuind la copcă într-o zonă aflată la jumătatea drumului dintre aceste două așezări. Dar se pare că, atunci când i-au văzut, cei doi s-au îndepărtat. După părerea vânătorilor, aceștia au fugit pentru că nu voiau să aibă de-a face cu foștii lor vecini. În afară de acest mic incident, niciun alt locuitor din Kaanneq n-a mai fost văzut vreodată în viață. Primăvara următoare, trei oameni s-au dus acolo să cumpere piei de focă, dar i-au găsit pe toți cei de-acolo morți de foame ori din pricina altor lipsuri – sau, cel puțin, așa părea. Câteva dintre cadavrele coloniștilor se aflau în corturi, dar, la o privire mai atentă, cei trei au descoperit că multe lipseau și au crezut că fuseseră îngropate înainte ca foametea să-i secere pe toți. Și totuși, mormintele lor n-au fost găsite niciodată, deși s-au făcut căutări de amploare. Majoritatea celor găsiți în corturi era alcătuită din femei și copii, ceea ce dădea de înțeles că, pe măsură ce vânatul se împuținase, bărbații plecaseră să vâneze din ce în ce mai departe de Kaanneq și pieriseră unul după altul în sălbăticia nemiloasă. Apoi, când femeile și copiii au rămas aproape singuri, a început foametea. Poveștile legate de priveliștea de la fața locului au stârnit groază în rândurile băștinașilor din Angmagssalik și au supraviețuit multă vreme în amintirea lor, nu în ultimul rând ca urmare a fotografiilor făcute pentru a ilustra oroarea din Kaanneq. Explicația băștinașilor cu privire la ce se întâmplase acolo era complet diferită de a danezilor: inuiții{10} credeau că toți fuseseră omorâți de ceva numit Tupilak. Deși în carte nu scria și ce însemna acest cuvânt, Thóra s-a gândit că era o furtună sau cine știe ce alt fenomen meteorologic violent. În plus, textul care însoțea fotografiile menționa și poveștile care circulau în rândul băștinașilor cu privire la spiritele morților care bântuiau înfometate în zonă, mâncându-i pe toți cei care le ieșeau în cale. Singura constantă în istoria acelei regiuni era frica de foamete, iar când s-a întemeiat un nou sat în aproximativ același loc, amintirea acelor întâmplări încă era vie în mintea băștinașilor, așa că l-au botezat Kaanneq, adică Foame.
— Mda, a zis Thóra cu glas scăzut, simțindu-se un pic deprimată după cele citite. Mă întreb dacă există vreun loc în care supraviețuirea să fie mai dificilă decât aici.
Bella a dat din umeri și s-a ridicat în picioare.
— Poate într-un deșert. Dar măcar acolo poți să te și bronzezi nițel, zise ea, luându-și farfuria de pe masă. Sper să plecăm de-aici cât mai repede.
Thóra nu avea cum să-i spună Bellei că și ea își dorea același lucru, pentru că i-ar fi distrus moralul. Era mai bine să-și suflece mânecile și să treacă la treabă – doar așa se puteau întoarce acasă mai repede. A închis cartea și s-a trezit față-n față cu un tânăr groenlandez care se uita țintă la ea de pe copertă. Tânărul îi zâmbea sincer fotografului, iar cutele adânci de expresie îi încadrau ochii migdalați. Avea un chip foarte plăcut și întreaga lui atitudine dădea de înțeles că împrejurările descrise în carte nu-i diminuaseră deloc fericirea.
Thóra și-a terminat cafeaua și a rămas în tăcere câteva clipe, ascultând vântul care bătea din ce în ce mai puternic.
•
Distanța până la clădirea de birouri era mică, dar Thóra s-a bucurat când a închis în urma ei ușa de la intrare. Până să ajungă acolo, rafalele de vânt răscoliseră întruna zăpada, iar în momentele cele mai rele, avusese impresia că ea și Bella se aflau în mijlocul unei furtuni de nisip. În timp ce se îmbrăcau să iasă afară, vremea se stricase instantaneu. Și bineînțeles că vântul le bătea din față, iar Thóra ar fi fost în stare să parieze pe tot ce avea că, la întoarcere spre corpul dormitoarelor, vântul își va fi schimbat complet direcția, suflându-le iarăși în față. Thóra locuia în peninsula Seltjarnarnes, aproape de Reykjavík, așa că ajunsese să cunoască foarte bine capriciile vântului. Și totuși, acolo nu era niciodată atât de frig, iar rafalele nu erau niciodată înțesate cu ace de gheață șfichiuitoare.
Matthew era singur în clădirea administrativă. Finnbogi, Friðrikka, Alvar și Eyjólfur probabil că încă dormeau sau poate că ieșiseră afară să-i caute pe cei dispăruți ori să inspecteze stadiul lucrărilor. Dată fiind vremea, Thóra spera să nu fie vorba despre cea de-a doua variantă, întrucât nu-i surâdea ideea de a alcătui o echipă de salvare ad-hoc împreună cu Matthew și Bella. Și-a dat jos încălțările, apoi și-a pus haina în cuier.
— Matthew! l-a strigat ea de pe coridor. Am venit.
— Ai venit cu cineva? a întrebat el dintr-un birou.
— Cu Bella, i-a răspuns Thóra, orientându-se după direcția din care se auzise vocea.
„Ce întrebare ciudată”, și-a zis în sinea ei, apoi a adăugat zâmbind:
— De ce, ești dezbrăcat?
— Știi unde e doctorul? a întrebat el, ignorându-i gluma.
Vorbea inutil de tare, dat fiind că Thóra stătea în prag.
— Nu, a zis ea, sprijinindu-se de toc. Fie doarme, fie a ieșit pe-afară. Nu prea avea cum să plece acasă.
Matthew n-a spus nimic, ci a rămas aplecat deasupra unuia dintre sertarele biroului.
— De ce întrebi de el? a continuat Thóra. Ai găsit ceva?
— Nu-s expert în oase, a răspuns Matthew, ridicându-se, dar e limpede că astea sunt de om, a adăugat el, făcând semn cu mâna spre sertarul înalt. N-aș putea spune dacă au legătură cu cei doi angajați care au dispărut, dar să sperăm că ne poate lămuri doctorul.
Thóra s-a apropiat de birou cu un aer curios.
— Înțeleg, a zis ea când a văzut ce era în sertar, după care a întors repede privirea. Cred c-ar fi bine să-l trezim.