Capitolul 29

23 martie 2008

— Nu pot să mai stau aici. Trebuie să mă întorc acasă.

La fel ca mai înainte, Friðrikka stătea la fereastra sălii de ședințe și se uita afară, bombănind ca pentru sine.

Atmosfera din cadrul grupului era dominată de tensiune și îngrijorare. Vremea era foarte liniștită, dar previziunile meteo erau sumbre. Zăpada de un alb imaculat strălucea în lumina blândă a soarelui, dar pe măsură ce se lăsa noaptea, peisajul începea să-și arate adevărata față: acolo, lupta pentru supraviețuire era foarte grea – doar cei puternici supraviețuiau, iar celor slabi nu li se arăta niciun pic de milă.

— Nu mă pot trimite oriunde au chef. Sunt islandeză și trebuie să mi se dea voie să merg acasă.

Eyjólfur stătea pe podea, sprijinit de perete cu ochii închiși, și mesteca energic o gumă – dacă nu i s-ar fi mișcat mandibula, ai fi zis că doarme. Faptul că fuseseră nevoiți să se întoarcă în tabără părea să-i fi afectat cel mai tare pe el și pe Friðrikka. E drept că nici ceilalți nu sărbătoriseră, dar primiseră vestea în tăcere și își făcuseră bagajele fără să se plângă. Oricum n-aveau de ales. Poliția le adusese la cunoștință că, dacă dădeau semne c-ar vrea să plece sau să cheme un avion să-i ia, pe numele lor putea fi emisă imediat o interdicție de călătorie. Tribunalul ar fi emis-o cu mult înainte ca vreun avion islandez să aterizeze în Groenlanda. Singurul lucru rezonabil era să colaboreze cu poliția și să facă tot posibilul să răspundă întrebărilor. Thóra vorbise pe scurt cu membrii grupului, spunându-le că lucrul cel mai important era că nu aveau nimic de ascuns; nu fuseseră la fața locului atunci când dispăruse Usinna sau când îi fuseseră descoperite oasele, nici când dispăruseră cei doi muncitori. Era în interesul lor ca soarta lui Oddný Hildur să fie lămurită cât mai curând cu putință și, în această privință, nu puteau decât să-și pună toate speranțele în ancheta poliției. Pur și simplu, trebuiau să accepte situația ca pe un inconvenient temporar. Iar când totul avea să se termine, urmau să se întoarcă acasă mândri că făcuseră tot posibilul pentru a afla ce se întâmplase cu acești patru oameni. Discursul Thórei a fost întâmpinat la fel ca toate discursurile: i-a convins pe cei care deja erau de acord cu ea; în schimb, n-a reușit să-i calmeze pe Eyjólfur și pe Friðrikka. Amândoi erau nemulțumiți că trebuiseră să se întoarcă în sălbăticie – el pentru că avea alte treburi de făcut, iar ea pentru că nervii săi păreau să nu mai poată suporta situația aceea.

— Nu-s foarte sigur că înțeleg de ce-am venit aici, a zis Alvar, ștergându-și o picătură de sudoare de pe frunte.

Aerul din sala de ședințe era cald și înăbușitor, iar încercările lor de a da radiatorul mai încet nu avuseseră niciun rezultat. În ciuda previziunilor sumbre, vremea se încălzise un pic, dar clădirea părea să se răcească la fel de greu pe cât se încălzea.

— Aș putea să dau o mână de ajutor la căutări, a adăugat Alvar. În felul ăsta, aș avea ceva de făcut.

Văzuseră câțiva oameni ieșind din cealaltă clădire; erau îmbrăcați cu salopete groase și aveau doi câini în lesă. Distanța până la ei era prea mare ca să-și dea seama cine erau, dar era limpede că grupul polițiștilor se mărise de la venirea primilor anchetatori.

— Nu prea cred că vor să-i ajutăm în felul ăsta, a zis Thóra. Nu vor decât să stea de vorbă cu noi. Mai ales acum, când au aflat ale cui ar putea fi oasele din sertare.

Le povestise polițiștilor despre discuția telefonică pe care o avusese cu Sigmundur Pétursson și se dusese cu ei la cafetieră să caute pandantivul. Afișierul era acolo unde spusese el, dar pandantivul dispăruse, ceea ce făcea ca relatarea lui să fie un pic îndoielnică, și totuși, anchetatorii păreau mulțumiți de informațiile lui, chiar dacă Thóra înțelesese de la ei că, din moment ce Usinna nu fusese declarată dispărută sau moartă, nu aveau niciun temei să considere că toate astea aveau legătură cu fiica lui Igimaq. Thóra le-a dat numele complet și numărul de telefon al lui Pétursson, în caz c-ar fi avut nevoie de informații suplimentare. Nu prea înțelegea de ce poliția hotărâse să-i aducă pe toți înapoi, în loc să trimită unul sau doi polițiști la hotel să le ia declarații. Poate că ieșise la iveală un lucru pe care voiau să-l explice întregului grup, sau poate că voiau ca membrii grupului să le arate ceva. De exemplu, nu era tocmai floare la ureche să investighezi rețeaua de computere a taberei. Thóra nu s-ar fi descurcat fără ajutorul lui Eyjólfur, care cunoștea rețeaua ca pe buzunarul lui.

— Au găsit ceva, a zis Finnbogi – părea să vorbească mai degrabă pentru sine decât pentru cei din jur, era sprijinit cu coatele de masă și avea capul plecat. Se poartă altfel decât ieri.

Thóra era de acord cu medicul, iar după expresia lui Matthew și-a dat seama că și el era de aceeași părere. Polițiștii păreau mult mai sobri, evitând să-i privească în ochi, iar când vorbeau cu ei, foloseau propoziții scurte, rostite pe un ton de o politețe rigidă.

— Să sperăm că așa e, a zis ea cu nonșalanță. Că doar n-au venit aici în vacanță. Cu un efectiv atât de numeros, trebuie să găsească ceva. Dar e în interesul nostru să-și ducă investigația la bun sfârșit. Noi căutăm aceleași răspunsuri ca și ei, nu-i așa?

Doamne, abia aștepta să ajungă acasă și să nu mai trebuiască să fie responsabilul cu buna dispoziție în cadrul grupului.

Dintr-odată, s-a auzit un ciocănit în ușă, după care a intrat un polițist groenlandez. La început, Thóra a crezut că avea pistol la brâu, dar apoi și-a dat seama că era o stație de emisie-recepție de culoare neagră, agățată de centură. Stația a pârâit un pic, dar nu s-a auzit nicio voce.

— Aș vrea să mai stau de vorbă cu dumneavoastră, a zis el, făcând semn cu mâna spre Friðrikka și Eyjólfur. Sunteți angajați ai companiei și lucrați aici, în tabără, nu-i așa?

Eyjólfur a oftat, însă Friðrikka nu părea să-l fi auzit.

— De ce întrebați? a intervenit Thóra, care nu era sigură că cei doi ar fi putut da vreo mână de ajutor în starea în care se aflau acum. Niciunul dintre ei nu era aici când au fost găsite oasele: Friðrikka deja nu mai lucra aici, iar Eyjólfur nu venea în tabără decât din când în când. În plus, amândoi au pus prima oară piciorul în Groenlanda abia după moartea Usinnei, a adăugat ea, sperând să fie adevărat. De-aia mă întreb dacă nu cumva am putea să vă ajutăm noi, eu și Matthew. Ei doi sunt foarte obosiți.

Polițistul a deschis gura și părea pe punctul de-a începe să țipe, însă, chiar în clipa aceea, stația de emisie-recepție a pârâit din nou. Din difuzorul ei s-a auzit un nume nefamiliar, iar polițistul a dus-o la gură.

— Sunt aici. Terminat, a transmis el, întorcându-se cu spatele spre grup. Nu sunt singur.

Apoi au auzit vorbind în daneză o voce bruiată de paraziți:

— Cred c-ar fi bine să vii încoace. N-am cuvinte să-ți descriu ce-am găsit. Trimit pe cineva după tine.

•

— Uite-i! a strigat Matthew de la fereastră.

Se adresase Thórei, dar bineînțeles că l-au auzit și ceilalți, și toți au vrut să vadă ce se întâmplă. Niște mașini înaintau extrem de încet pe drumul spre tabără, iar în cele din urmă, au oprit în parcare. Thórei i s-a părut că semănau cu un cortegiu funerar și, judecând după cât de repede plecase polițistul, era foarte probabil să fie vorba chiar despre asta. Ofițerul ieșise imediat, dar se întorsese în sala de ședințe după o clipă, să ia cheile de la jeepul companiei, dat fiind că erau prea mulți pentru o singură mașină, apoi văzuseră jeepul luând-o din loc și îndepărtându-se de tabără. De-atunci trecuseră cel puțin două ore, și toată lumea din sala de ședințe sufocantă avea ochii ușor încețoșați atunci când Matthew s-a întors spre Thóra să-i spună că se întorceau polițiștii.

Mașinile erau parcate lângă sala de mese, dar barele cromate și țevile de eșapament puteau fi văzute de la fereastra lor, strălucind puternic în timp ce împrăștiau gaze de eșapament în aerul rece și nemișcat.

— Eu mă duc afară, a zis Thóra, luându-l pe Matthew de mână: Haide! Înainte să plece, polițistul n-a zis că n-avem voie să luăm o gură de aer proaspăt.

— Pur și simplu a uitat, a intervenit Friðrikka pe un ton strident. N-ar trebui să ieșim de-aici. Dacă au adus niște cadavre? N-aș suporta să le văd.

— Bine. Atunci tu poți să rămâi, dar eu ies de-aici, a zis Thóra, trăgând ferm de brațul lui Matthew. Hai!

După încă o încercare nereușită de a vedea pe fereastră ce era în mașini, Matthew a urmat-o, dar se vedea limpede că avea rețineri.

— Or să ne trimită înapoi imediat ce-or să ne vadă. Ne îmbrăcăm degeaba. E revoltător de limpede ce vrem să facem. Cine iese afară pe vremea asta fără să aibă o treabă urgentă?

Thóra deja se gândise la asta.

— Dă-ne niște țigări, Bella. O să zicem c-am ieșit să fumăm.

— Vreau și eu una, a intervenit Finnbogi, care era la fel de curios ca și Thóra. Vin cu voi.

Secretara le-a întins pachetul, ținându-l strâns, nu care cumva să i-l ia cu totul.

— Gata, să mergem, i-a îndemnat Thóra.

Cu cât iroseau mai mult timp ciondănindu-se, cu atât aveau să piardă mai mult din ce se întâmpla afară. În cele din urmă, cei trei, cărora li s-a alăturat și Bella, au ieșit din sala de ședințe, iar Eyjólfur și Alvar au rămas înăuntru cu Friðrikka – aceasta, atunci când Thóra a închis ușa în urma ei, încă nu-și terminase mica prelegere despre cât de proastă era ideea de-a ieși afară. Cu toții au bătut recordurile de viteză la îmbrăcat salopete și încălțat bocanci de zăpadă, și au dat dovadă de aceeași agilitate când și-au aprins țigările pe platforma de afară, după care au pornit în direcția mașinilor. Thóra nu îndrăznea să nu fumeze cum trebuie, dar a făcut mari eforturi ca să-și înfrângă greața. A observat că și Finnbogi părea să aibă aceeași problemă. În schimb, Matthew a scos din gură un nor cenușiu, aruncându-i un zâmbet.

S-au oprit la mică distanță de mașini. De acolo puteau vedea tot ce se întâmpla, fără să se expună riscului de a fi goniți înapoi în sala de ședințe. Polițiștii au observat fumătorii, dar nu păreau foarte îngrijorați din pricina lor, dat fiind că erau ocupați cu descărcatul uneia dintre camionete.

Thóra s-a simțit ușurată când a văzut că era vorba de câțiva saci de dimensiuni prea mici ca să poată cuprinde cadavrul unui adult, cu toate că păreau destul de grei. Polițiștii îi cărau în tăcere în clădirea în care se afla sala de mese. Cu toții erau de o seriozitate impunătoare, iar cei trei falși fumători au uitat să mai tragă din țigări – ba chiar Bella o lăsase pe-a ei să ardă molcom. În cele din urmă, ultimii doi saci au fost băgați înăuntru. Unul dintre polițiști n-a fost atent și a alunecat pe o bucată de gheață. A scos un țipăt puternic, dar „fumătorilor” nu li s-a tăiat respirația pentru că le era teamă să nu se fi rănit, ci pentru că, atunci când a scăpat sacul, din el a ieșit un braț.

•

— Ce naiba era chestia aia? a întrebat Bella, agățându-și salopeta groasă, de culoare portocalie, într-un cârlig care deja era supraîncărcat, drept care în clipa următoare a căzut grămadă lângă cuier.

Nu s-a aplecat s-o ridice, însă nimeni n-a făcut niciun comentariu – aveau alte probleme mai importante.

— Era un braț, nu-ncape niciun dubiu, i-a răspuns medicul, care se sprijinea de perete și își scotea bocancii. Nu știu al cui era sau de unde provenea, dar era un braț.

— Nu cred că sunt multe persoanele cărora le-ar fi putut aparține, a zis Thóra. Aș fi foarte surprinsă dacă ar fi al altei persoane decât una dintre cele pe care le căutăm.

A pășit pe o platformă de lemn uscată, lăsându-și bocancii pe podeaua de ciment udă din pricina zăpezii topite.

— Dar oare ce era în ceilalți saci? a continuat ea. I-a numărat cineva?

Nimănui nu-i trecuse prin cap să facă asta.

— Ce le spunem celorlalți? a întrebat Finnbogi, apucând șovăielnic mânerul ușii care dădea spre coridor. Nu cred că Friðrikkăi o să-i pice bine povestea asta.

— Nu le spunem nimic, a răspuns Matthew. Zicem că n-am văzut nimic. O să aflăm în curând al cui era brațul și unde a fost găsit, dar până atunci, n-are niciun rost s-o tulburăm și cu asta. Cred că e vorba de o persoană atacată de un animal – în mod normal, oamenilor nu le cad brațele.

Thóra n-a zis nimic, dar s-a gândit la filmulețul înspăimântător care era principalul motiv al expediției lor. Și-a adus aminte cum tresăreau picioarele acelea desfăcute și că, înainte de fiecare tresărire, se auzea un șuierat care se termina cu o bufnitură. Iar după fiecare bufnitură, țâșnea sânge. Atunci i se păruse sau că era dezmembrat un cadavru, sau că era omorât cineva, iar acum nu prea îi venea să creadă că brațul care ieșise din sac fusese smuls de un urs polar sau de o morsă furioasă. Platforma de afară a scârțâit, apoi s-a deschis ușa și au intrat trei polițiști. Primul era groenlandezul despre care Thóra credea că era șeful anchetei.

Le-a vorbit pe un ton rece, ceea ce nu i-a surprins deloc, atâta doar că, acum, glasul lui era încărcat de furie.

— Vreau să stau de vorbă cu fiecare în parte, iar apoi unul dintre voi o să vină cu mine ca să identifice niște rămășițe umane. Am auzit că ați văzut ce s-a întâmplat afară și trebuie să vă spun că sunt dezamăgit că n-ați rămas înăuntru.

— Am ieșit să fumăm o țigară. Fumoarul e prea umed din cauza zăpezii pe care am găsit-o înăuntru când am ajuns aici, a zis Matthew, iar Thórei i s-a părut c-a parat foarte bine acuzația polițistului. Habar n-aveam ce se întâmplă afară, altminteri am fi fumat pe fereastră.

Greu de spus dacă polițistul l-a crezut.

— Asta e, s-a întâmplat, a zis el. Dar v-aș ruga să nu vă pierdeți timpul încercând să înțelegeți ce-ați văzut.

Însă ultima lui frază i-a intrat Bellei pe-o ureche și i-a ieșit pe cealaltă, pentru că, imediat după aceea, secretara a zis:

— A fost atacat cineva de un urs polar?

Polițistul i-a aruncat o privire rece.

— În ultimii șaptesprezece ani, n-a mai fost omorât nimeni de un urs polar, iar ultimul caz înregistrat a fost un accident nefericit. Într-o zi cu ceață groasă, o bătrână s-a apropiat fără să-și dea seama de un urs, iar acesta a lovit-o cu laba, strivindu-i partea superioară a craniului. Dar nici n-a mâncat-o, nici nu i-a smuls membrele. A murit la spital din pricina rănii de la cap. Urșii polari nu atacă oamenii decât în împrejurări foarte neobișnuite.

Apoi s-a întors spre Finnbogi.

— Sunteți medic, nu-i așa?

Finnbogi a încuviințat, iar polițistul a continuat:

— Am vrea să vă dați cu părerea în legătură cu ce-am descoperit. Nimeni nu poate ajunge aici mai devreme de mâine-dimineață – presupunând că vremea va fi bună –, și ne-ar prinde bine să avem confirmarea câtorva lucruri.

Dar nu i-a dat niciun detaliu.

— Bineînțeles. N-o să pot face multe analize, dar vă pot pune la dispoziție expertiza mea. Din păcate, nu pot face autopsii, pentru că n-am la mine instrumentele necesare.

Thóra a vrut să profite de faptul că polițistul părea dispus să le dea lămuriri.

— E vorba cumva de una dintre persoanele pe care le căutăm? a întrebat ea, fără să știe dacă spera să primească un răspuns pozitiv sau unul negativ.

Polițistul nici nu s-a uitat la ea, nici nu i-a răspuns direct la întrebare.

— Avem nevoie ca unul dintre dumneavoastră să identifice…

A ezitat o clipă, apoi a continuat:

— Nu e o singură persoană. Cred că sunt două.

Situația era un pic mai clară. Probabil erau Bjarki și Dóri.

•

Thóra și Matthew aveau o problemă. La întoarcerea în sala de ședințe, amândoi reușiseră să se poarte ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat – la fel și Bella. Friðrikka, Alvar și Eyjólfur nu păreau să bănuiască nimic: doar întrebaseră unde e doctorul, iar ei le spuseseră că se dusese să le arate polițiștilor de unde luase mostre de apă. Niciunuia dintre cei trei nu li s-a părut ceva ciudat, deci n-aveau nici cea mai vagă idee că ancheta intrase într-o nouă etapă. Și totuși, aveau să afle în curând, pentru că, imediat după ce medicul avea să examineze rămășițele, Friðrikka și Eyjólfur urmau să fie chemați să stabilească dacă erau ale muncitorilor. Asta era dilema Thórei și a lui Matthew: care dintre cei doi ar fi fost mai nimerit să identifice cadavrele? În clipa aceea, Eyjólfur părea mai puțin stresat decât Friðrikka, dar, pe de altă parte, informaticianul părea să devină din ce în ce mai neliniștit, în timp ce femeia părea că începuse să-și revină. Poate că pentru informatician ar fi fost prea mult să vadă cadavrele, în timp ce ei i-ar fi putut face bine. Friðrikka era mai preocupată de soarta lui Oddný Hildur decât de cea a lui Bjarki și Dóri, în timp ce pentru Eyjólfur părea să fie exact invers. Dacă doctorul ar fi stabilit că erau rămășițele unui bărbat și ale unei femei, alegerea ar fi fost mai simplă: ar fi mers informaticianul; dar, dacă ar fi fost doi bărbați, situația s-ar fi complicat un pic. Thóra citise undeva că celor îndoliați le face bine să-și vadă prietenul sau ruda decedată – îi ajută să se împace cu moartea acestora și să accepte mai ușor ce nu mai poate fi schimbat; altminteri, le-ar putea fi greu să accepte cele întâmplate și să-și trăiască suferința pricinuită de pierdere. În cazul de față, nici Friðrikka, nici Eyjólfur nu erau rude apropiate ale celor dispăruți, dar sfatul tot era valabil. Poate că identificarea rămășițelor avea s-o ajute pe Friðrikka să înceteze cu plânsul, iar pe Eyjólfur, să se calmeze. Dar poate că avea să-i dezechilibreze de tot – cadavrul din camera frigorifică deja o tulburase foarte tare pe colega lor.

— Oare când o să putem pleca de-aici? a zis informaticianul, care stătea pe vine, – sprijinit de perete, sub o tablă de scris – pe ea erau scrise câteva cuvinte legate între ele prin săgeți care cu siguranță însemnau foarte mult pentru cei care le înțelegeau, dar care pentru Thóra n-aveau nicio noimă. O să intru într-un mare rahat dacă n-o să mă pot întoarce la serviciu în curând. Am promis că mă întorc pe 24 martie, adică mâine.

— Nu-ți face griji, a zis Thóra, ridicându-se și apropiindu-se de fereastră – și ea simțea că-și pierde mințile pentru că era nevoită să taie frunză la câini în sala de ședințe. Sunt sigură că șeful tău o să înțeleagă situația. Nu-i ca și când tragi chiulul sau te prefaci bolnav.

S-a uitat cu coada ochiului la Bella, care făcea câte o gripă misterioasă o dată pe lună, mai ales în zilele de luni și marți, dar secretara s-a prefăcut că n-o aude și a continuat să joace Solitaire.

Doctorul Finnbogi a intrat în cameră. Thórei i s-a părut că-și schimbase hainele și că avea părul ud. Medicul a salutat pe toată lumea, dar i-a rugat pe Thóra și Matthew să vină să stea de vorbă cu el. Friðrikka i-a urmărit cu privirea în timp ce se apropiau de ușă, iar expresia ei s-a schimbat: înțelesese că voiau să discute despre ceva mai sinistru decât niște simple mostre de apă.

— E vorba de doi bărbați, le-a zis Finnbogi când au ieșit pe hol, trecându-și mâna prin păr și închizând ochii preț de o clipă. Am reușit să pun bucățile cap la cap, cu toate că aș fi putut reconstitui cadavrele mult mai bine, dacă aș fi lucrat în condiții mai bune, nu pe niște mese obișnuite. Din câte mi-am putut da seama, cred că e vorba despre cei doi muncitori. Sau, cel puțin, sigur nu sunt groenlandezi.

— Unde au fost găsiți? a întrebat Matthew cu un aer alarmat, același care se citea și pe chipul Thórei.

Câtă vreme cei doi nu fuseseră descoperiți, încă mai existau speranțe – mici, e drept – că erau în viață pe undeva. Acum, iluzia aceea fusese spulberată.

— Pe o insulă din apropiere. Se pare că acum e legată de uscat, pentru că nivelul apei din golful care o înconjoară a scăzut. Câinii au găsit o urmă care ducea exact acolo. La început, echipa de căutare a crezut că se luaseră după alt miros, dar, în scurtă vreme, câinii au descoperit cadavrele dezmembrate sub stratul de zăpadă.

— Ce miros? a întrebat Matthew. Ce alt miros?

— Miros de oase. Din fericire, oase de animale, nu de oameni. Vara și toamna, când zăpada și gheața se topesc, câinii de sanie sunt ținuți pe insula aceea. E o perioadă în care devin o adevărată povară, așa că e mai bine să fie lăsați slobozi pe insulă, decât să stea în lanț în sat. Unde mai pui că, în felul ăsta, atunci când revine zăpada, sunt în formă mai bună. Stăpânii lor vin cu bărcile să le arunce carne o dată sau de două ori pe săptămână, și așa se explică prezența oaselor. Se pare că e un obicei răspândit, din moment ce toți polițiștii au acceptat această explicație.

— Iar cele două cadavre au fost descoperite printre oasele astea? a întrebat Thóra, care încă se gândea că muncitorii fuseseră omorâți de un urs polar.

— Nu, au fost lăsate lângă niște stânci din mijlocul insulei. Polițistul care m-a asistat mi-a zis că, după părerea lui, nu încape niciun dubiu c-au fost lăsate acolo pentru ca, la primăvară, câinii să șteargă toate urmele. Dacă sunt suficient de înfometați, nu mănâncă doar carnea, ci și oasele, iar câinilor hrăniți doar o dată pe săptămână li se face foarte foame după ce termină carnea adusă de stăpâni. Ca să nu vă mai spun că animalele astea sunt mai degrabă lupi decât câini.

— Și Oddný Hildur? a întrebat Matthew. N-au dat de urma ei?

Finnbogi a clătinat din cap.

— Nu. Dar nu-i exclus să fie tot acolo. Încă lipsesc câteva bucăți din cadavrele celor doi bărbați, așa că poate o să fie descoperit și corpul ei atunci când polițiștii or să meargă iarăși la fața locului.

— Nu cumva ipoteza cea mai probabilă e că au căzut pradă unor animale? a întrebat Thóra, care-și dorea foarte mult ca lucrurile să fi stat așa: ar fi fost mai ușor pentru toată lumea să accepte concluzia asta, pe lângă faptul că ar fi întărit poziția băncii în negocierile cu Arctic Mining. Și poate că locul ăsta de lângă stânci e un fel de cămară de provizii. Știu că multe animale au obiceiul să-și depoziteze prada undeva dacă nu pot s-o mănânce pe toată.

— Nu, oamenii ăștia n-au fost omorâți de animale, a zis doctorul, care părea foarte sigur pe el. Au fost tăiați cu o armă ascuțită: marginile bucăților erau prea netede ca să fi rezultat în urma sfârtecării. Intuiția mea e că filmulețul pe care l-am văzut înfățișează comiterea crimei. Nu pot înțelege în ruptul capului cum de-a putut cineva să facă așa ceva.

— Și ce înseamnă asta? Că au fost omorâți de cineva din sat? Doar nu mai era nimeni în zonă; cel puțin, noi nu știm să mai fi fost cineva, a zis Matthew, care se vedea clar că era cel puțin la fel de uluit ca și Thóra – avea fruntea foarte încruntată.

— Nu, nu cred asta. Mă îndoiesc că cei doi au fost omorâți de săteni.

— Atunci de cine? a întrebat Thóra, care nu-și putea imagina cine ar fi putut veni acolo să-i omoare pe cei care i-ar fi ieșit în cale.

— Nimeni. Teoria mea e că au murit din pricina unei boli sau a unei intoxicații. Lucrul ăsta se va stabili cu precizie la autopsie. Pe bucățile de cadavru pe care le-am pus cap la cap n-am găsit nicio rană care ar fi putut să le cauzeze moartea. Nu au leziuni la nivelul capului, nici răni de cuțit în plămâni sau în alte organe, și n-am dat peste nicio urmă de glonț care ar fi putut provoca o sângerare internă. În schimb, am găsit urme care sugerează o infecție severă a căilor respiratorii și a membranelor mucoase, dar, la fel ca toate observațiile făcute cu ocazia unor astfel de examinări rapide, și ale mele pot fi considerabil diferite de concluzia finală.

— Nu e posibil să fi avut răni mortale în locurile unde cadavrele au fost tăiate? a întrebat Matthew.

— În principiu, e posibil, însă tăieturile au fost făcute la încheieturi, unde oamenii nu pot fi răniți mortal, exceptând cazul când este secționată o arteră; dar, după cum v-am spus, oamenii n-au murit pentru că au pierdut prea mult sânge.

— Ce boală ar fi putut contracta? a întrebat Matthew, apoi s-a îndepărtat ușor de chiuveta din colțul holului, aducându-și aminte ce spusese medicul despre boala legionarilor, care putea fi luată din conductele contaminate.

— Nu știu, dar orice-ar fi fost, i-a omorât surprinzător de repede. Se întâmplă foarte rar ca o infecție să cauzeze moartea victimelor într-un timp atât de scurt precum cel care pare să fi trecut între momentul când grosul angajaților a părăsit tabăra și cel în care au murit acești doi oameni. Mă întreb dacă nu cumva a fost vorba de otrăvire sau de o toxiinfecție alimentară.

Dintr-odată, Finnbogi și-a luat un aer foarte mulțumit de sine.

— Presupun că-mi sunteți recunoscători că v-am interzis să consumați băuturile și alimentele găsite în tabără.

— Da, da, a zis Thóra cu un aer iritat – nu era momentul cel mai fericit să se laude. Dar dacă au fost omorâți de o bacterie sau de o otravă, atunci cine a ciopârțit cadavrele și cum au ajuns pe o insulă unde sunt ținuți câinii?

— N-am nici cea mai vagă idee. Știu doar că cele două cadavre au fost sigilate și că nimeni nu se poate apropia de ele fără echipament de protecție. Ne-am pus măștile și mănușile pe care le-am adus cu mine pentru situații de genul ăsta, dar n-o să fie suficient dacă se dovedește că e vorba de o boală mortală. De exemplu, eu mi-am aruncat hainele și i-am pus pe polițiști să facă la fel. Sper ca gerul să-i fi protejat pe oamenii care au adunat bucățile de cadavru de pe insulă. Dacă e un virus, avem o mare problemă. Dintre cele două rele, cel mai mic e ca oamenii ăia să fi înghițit otravă din greșeală.

— Și cum ar fi putut să contracteze o astfel de boală? E posibil să fi fost infectați și noi? a întrebat Matthew, îndepărtându-se și mai mult de chiuvetă.

— Mă îndoiesc. Poate să se fi contaminat cel care a tăiat cadavrele, dar nici lucrul ăsta nu-i sigur.

— De ce spui asta? Crezi că făptașul purta echipament de protecție?

Thóra nu-și putea imagina că individul care ciopârțea trupul din înregistrare purta o salopetă albă cu glugă și avea fața acoperită cu o mască de plastic. Acțiunile lui erau prea barbare ca să fie compatibile cu un nivel de precauție atât de ridicat.

— Oricum, presupunând că făptașul a fost infectat, cred că e mort demult, dacă boala care i-a răpus pe muncitori e atât de gravă pe cât reiese din toate dovezile pe care le avem. Poate c-au murit și alții, dacă aveau familie sau a stat mult în preajma altor oameni. Dar, dacă ar fi fost așa, am fi auzit și noi de asta. Dacă ar fi fost internat într-un spital, ar fi fost obligat să le spună medicilor pe unde umblase în ultima vreme și, cu toate că n-ar fi zis nimănui că tăiase două cadavre pe o insulă pustie, sigur ar fi spus că trecuse prin zona asta, în speranța că i se va pune cât mai repede diagnosticul corect.

Finnbogi a adăugat imediat:

— Însă țin să subliniez că nu mă bazez decât pe examenul extern a două cadavre dezmembrate. E nevoie să fie supuse unei autopsii în toată regula și la tot felul de analize înainte să putem spune ceva sigur despre cauza morții.

Cu alte cuvinte, Thóra putea să nu se mai întrebe care dintre cei doi – Friðrikka sau Eyjólfur – era mai nimerit să identifice rămășițele, pentru că lucrul acesta nu avea să se întâmple. În plus, acum trebuia să-și facă griji pentru sănătatea ei și a celorlalți membri ai grupului.

— Dar Oddný Hildur? E posibil ca și ea să fi fost infectată cu ceva și să fi murit în noaptea în care a dispărut?

— E foarte posibil, i-a răspuns doctorul. Iar în cazul ăsta, este absolut necesar să aflăm modul de transmitere al acestei boli. A trecut suficient de mult timp între cele două dispariții, cât să fie limpede că boala nu se transmite numai prin simpla apropiere de cineva infectat.

— Și bărbatul din camera frigorifică? a intervenit Matthew, care era în continuare încruntat. A murit și el din cauza unei infecții?

— Ce bine că m-ai întrebat, Matthew, a zis medicul pe un ton plin de importanță. Mi-au dat voie să-l examinez îndeaproape și, cu toate că există multe indicii care dau de înțeles că a murit din pricina acelei răni uriașe, e probabil să fi suferit de aceeași boală ca și ceilalți doi.

A clătinat din cap cu un aer îngândurat, apoi a adăugat:

— Dar, la o examinare amănunțită, am descoperit ceva foarte îngrijorător.

Thóra și-a dat seama că Finnbogi nu se referea doar la gaura uriașă din pieptul bărbatului.

— Ce anume?

— Bărbatul acela a murit cu ani în urmă. Poate chiar acum câteva decenii.