Capitolul 5
Locurile abandonate au întotdeauna ceva neplăcut, cu toate că e greu să spui ce anume. Într-un mod abstract, le era clar tuturor că cei care dispăruseră nu aveau să se mai întoarcă niciodată. Thóra vizitase de câteva ori casa unei persoane decedate ca să se ocupe de împărțirea proprietății între moștenitori și de fiecare dată avusese același sentiment de disconfort. Poate că era din pricina ornamentelor care nu aveau să mai fie admirate niciodată sau din pricina ziarului deschis de pe masă pe care nu avea să-l mai citească nimeni. Cu toate că în tabără nu erau nici ornamente, nici ziare, Thóra s-a simțit cuprinsă de același sentiment – încăperi lipsite de oameni, dar pline de semne ale activității umane. Thóra și-a adus aminte de un documentar despre Cernobîl văzut cu câțiva ani în urmă, care oferea imaginea edificatoare a ceea ce se întâmplă atunci când toată populația unui oraș trebuie să-și abandoneze în pripă locuințele și locurile de muncă. Dar exista o diferență. La Cernobîl, oamenii fugiseră de ceva, în timp ce aici părea că pe cei doi angajați rămași în urmă îi înghițise pământul.
În clădirea administrativă a taberei, computerele încă bâzâiau, iar pe birouri se vedeau semne care dădeau de înțeles că muncitorii nu bănuiau că nu aveau să se mai întoarcă acolo. Căni de cafea pe jumătate goale erau lăsate din loc în loc, iar bluzele de lână atârnau pe spetezele scaunelor. Nu se auzea nimic în afară de zumzetul discret al computerelor și, din când în când, piuitul sistemului de alarmă. După ce s-au uitat la panoul de comandă, au descoperit că semnaliza un incendiu în fumoarul de lângă ușa principală, unde au ajuns foarte repede cu ajutorul Friðrikkăi. Nu era niciun incendiu, însă fereastra fusese lăsată larg deschisă, iar pe podea se depusese un strat de zăpadă. Dispariția angajaților nu putea fi pusă pe seama unui incendiu. Femeia le-a spus că sistemul de alarmă era foarte sensibil și că ar fi putut fi declanșat de pătrunderea zăpezii în clădire. În plus, detectoarele de fum reacționau foarte prompt la fumul de țigară sau de pipă. Pe de altă parte, Friðrikkăi i se părea ciudat că nimeni nu oprise piuitul acela insuportabil – resetarea sistemului nu era o treabă chiar atât de dificilă. Cel mai probabil, alarma se declanșase după ce angajații dispăruseră din tabără. Ea era de părere că amândoi erau fumători, așa că era posibil să fi lăsat fereastra deschisă după ce-și fumaseră acolo ultima țigară. Bella era nervoasă din pricina zăpezii care umpluse fumoarul, pentru că acum era imposibil să se fumeze în clădirea de birouri, însă furia i s-a domolit în bună măsură atunci când Friðrikka i-a spus că mai era un mic fumoar în corpul dormitoarelor, acolo unde se afla și cantina. Dar Bella nu avea voie să meargă acolo înainte să se facă toate verificările necesare, ceea ce iarăși a enervat-o.
— Înseamnă c-o să trebuiască să fumez afară, în tundra asta împuțită, a bombănit ea, punându-și haina pe ea ca să iasă din clădire.
— Nu știu cât de recomandat este să ieși singură, a zis medicul pe un ton grav. Habar n-avem ce s-a întâmplat aici, și se prea poate ca angajații să fi fost atacați de un urs polar.
Dar avertismentul acesta n-a împiedicat-o să continue cu înfofolitul.
— Ca să nu-ți mai spun cât de nesănătos e fumatul, a adăugat medicul în speranța că va reuși s-o convingă.
Bella s-a zbârlit toată după ce și-a încheiat fermoarul de la haină. Expresia ei nu trăda panică, ci furie. S-a uitat țintă în ochii doctorului și l-a întrebat pe un ton iritat:
— Nu pot să fumez aici, nu?
Dar n-a primit niciun răspuns, așa că s-a aplecat să-și încalțe celălalt bocanc, după care a adăugat:
— Așa mi-am închipuit și eu. Deci fie fumez aici, fie ies afară.
Apoi și-a terminat pregătirile – în timp ce Thóra, Friðrikka, Matthew și doctorul o urmăreau în tăcere –, după care a dat buzna afară, nu înainte de a le arunca încă o privire furioasă.
— Mai mult mă tem pentru ursul polar, dacă are ghinion să-i iasă în cale, a zis Thóra, după ce secretara a închis ușa în urma ei.
Au continuat să inspecteze clădirea administrativă și, după ce s-au uitat prin toate camerele, Friðrikka a conchis că, în afară de fumoar, totul părea să fie în regulă. În timp ce făceau turul clădirii, Thórei i-a sărit în ochi un singur lucru: din câte își putea da seama, linoleumul pătat care acoperea podelele era identic cu cel din filmuleț. A schimbat o privire cu Matthew, care a dat ușor din cap ca să-i sugereze că și el observase acest detaliu. Pe de altă parte, în niciunul dintre birouri nu se vedeau urme de sânge. Deocamdată, făceau doar o inspecție rapidă, așa că nu avea niciun rost să-i stârnească suspiciuni colegei lor, examinând cu atenție pereții în căutarea unor pete de sânge. Puteau s-o lase pe mai târziu.
Deși totul părea în regulă în clădirea de birouri, altfel stăteau lucrurile în complexul pentru locuit. Era un ansamblu format din două clădiri mai mici, vopsite în verde, unde păreau să se afle locuințe modulare, și o clădire mai mare, care fusese construită din unități similare. Aceasta din urmă conținea toate facilitățile comune: bucătăria, sala de mese, camera de zi, sala de forță și spălătoria. De ea era atașată o aripă lungă, alcătuită din dormitoare dispuse de-a lungul unui coridor. Friðrikka le-a explicat că cele două clădiri mai mici erau împărțite în apartamente cu intrări separate – în ele locuiau cei care stăteau în tabără perioade mai lungi. Fiecare apartament avea un dormitor, o baie cu duș, un mic living și o chicinetă. Dormitoarele din aripa lipită de clădirea cea mare erau mai modeste: un pat, un dulap și o baie comună aflată la capătul culoarului. Aceste camere erau ocupate de cei care stăteau mai puțin și, din când în când, de personalul permanent, atunci când venea câte o furtună și nu era indicat să iasă afară nici ca să meargă de la cantină până la apartamente. Thóra n-a zis nimic, însă a fost foarte surprinsă, dat fiind că micile apartamente se aflau la doar câteva zeci de metri distanță. Dacă pe vreme rea nu te puteai deplasa în siguranță pe o distanță atât de mică, nu-i rămânea decât să spere că furtuna care se anunța avea să treacă foarte repede. S-a încruntat când Friðrikka a adăugat că furtunile pot dura și câteva zile bune. Au hotărât să se instaleze în dormitoarele cele mici, ca să nu umble prin apartamentele angajaților care, în cele din urmă, poate aveau să se întoarcă acolo. Dar, dacă nu reușeau să restabilească alimentarea cu energie electrică în aripa dormitoarelor, trebuiau să se instaleze în clădirea de birouri, dat fiind că, fără curent, erau minus douăzeci de grade nu numai afară, ci și înăuntru. Explicația cea mai probabilă pentru lipsa căldurii în dormitoare era că generatorul de curent fie se stricase, fie rămăsese fără combustibil, așa că Matthew, doctorul Finnbogi și Alvar au hotărât să încerce să-l repună în funcțiune. Thóra, Friðrikka și Eyjólfur au rămas în clădirea de birouri, împreună cu Bella, care se întorsese teafără din pauza de țigară.
Tuspatru stăteau în sala de cafea amenajată într-un colț al coridorului. Cafetiera de mari dimensiuni era pornită, și nimic nu-i împiedica să apese pe buton ca să-și facă o cafea, atâta doar că doctorul le interzisese expres să facă acest lucru. Le-a explicat că nu era deloc indicat să consume ceva din tabără câtă vreme încă nu lămuriseră soarta celor doi angajați rămași în tabără. Thórei i se părea o precauție exagerată, dat fiind că inspectaseră toate birourile și dormitoarele, însă nu dăduseră de nicio urmă a celor dispăruți; își spunea în sinea ei că oamenii nu se evaporă, pur și simplu, din pricina bolilor sau a toxiinfecțiilor alimentare, dar nici nu îndrăznea să încalce recomandarea medicului, cu toate că avea gura uscată și știa că mahmureala, care în sfârșit începuse să se domolească, ar fi dispărut aproape complet dacă ar fi băut o cafea sau ceva mai tare.
— Sistemul electric a fost împărțit în două, astfel încât, în cazul unei defecțiuni, să nu rămână toată tabăra fără curent, a început Friðrikka să le explice, rupând tăcerea. Exista un generator pentru clădirea de birouri și unul pentru apartamente și corpul cantinei. Toată încălzirea se face cu ajutorul radiatoarelor electrice și deși pereții sunt bine izolați, se face frig destul de repede când cade curentul. Ceea ce nu prea se întâmplă: avem un rezervor de combustibil uriaș, care ar trebui să ajungă pentru ambele generatoare pe toată durata iernii, iar dacă primăvara vine mai târziu, trebuie să oprim unul dintre ele, până când sosește un vas să ne aducă provizii.
— Se întâmplă des să se întrerupă curentul? a întrebat Thóra.
— Ah, nu, a zis Friðrikka. La început, au fost câteva probleme cu țeava de evacuare a unuia dintre generatoare: când sufla vântul în țeavă, se întrerupea curentul. Dar totul s-a rezolvat destul de repede, iar apoi sistemul a mers foarte bine. Însă nu știu ce s-a întâmplat după ce am renunțat la postul de-aici. Cine știe, poate că încă de pe-atunci ceva nu era în regulă.
— Nu, nu cred, a intervenit Eyjólfur. Am fost aici acum două săptămâni și nimeni n-a pomenit nimic de genu’ ăsta.
— E posibil ca generatorul să fi rămas fără combustibil? a continuat Thóra, adresându-i întrebarea Friðrikkăi. Poate că de-aia s-a oprit.
Ar fi vrut să arunce o privire afară, să se asigure că încă nu începuse furtuna.
— Nu, e imposibil, i-a răspuns femeia. Mai e până vine primăvara și ar trebui să existe combustibil suficient, exceptând cazul în care au calculat greșit.
Era destul de dificil că nu se puteau baza pe o alimentare regulată cu provizii decât pe timpul verii, la sfârșitul căreia locuitorii taberei trebuiau să-și facă provizii pentru iarnă. Thóra s-a întrebat cum ar fi arătat propria ei listă de cumpărături dacă ar fi trăit în aceste condiții. S-a uitat pe geam și a văzut baraca în care se afla generatorul, dar nu și pe bărbații care se duseseră acolo înarmați cu torțe și o trusă de scule. Vântul începea să răscolească zăpada, iar Thóra s-a înfiorat la gândul că trebuia să iasă afară.
A întors capul spre colegii ei și a întrebat:
— Și cum se desfășura viața aici înainte ca toată lumea să plece? E o tabără destul de neobișnuită, eufemistic vorbind.
— Eu am stat aici doar pe perioade foarte scurte, a răspuns Eyjólfur imediat. Nu cred c-aș fi rezistat dacă ar fi trebuit să rămân mai mult de-o săptămână.
Răspunsul lui nu era surprinzător, dat fiind că era tânăr și cu siguranță avea o viață socială destul de bogată. Probabil că aici totul se concentra asupra îndeplinirii sarcinilor zilnice.
— Era destul de bine, a spus Friðrikka, ridicând din umeri și plecând privirea. Trebuia să te obișnuiești cu viața de aici, dar apoi totul era bine.
A inspirat adânc, apoi a adăugat:
— Bineînțeles că nu-i ușor să locuiești acolo unde muncești și să ai de-a face doar cu colegii de lucru, dar, după ce te obișnuiești, nu mai e nicio problemă. Salariul era destul de bun, ceea ce compensa izolarea. Eu sunt singură și n-am copii, așa că nu mă deranja deloc.
— Și totuși, ai renunțat, a zis Thóra. Pot să te întreb de ce?
Eyjólfur a devenit brusc interesat de un mic frigider și s-a aplecat să-l inspecteze.
— La un moment dat, s-a schimbat atmosfera, ca să zic așa, i-a răspuns Friðrikka, dându-și după ureche o șuviță de păr roșcat care îi căzuse pe obraz. Când am venit aici, în urmă cu an, totul se făcea în mod profesionist, iar interacțiunile erau normale, însă atmosfera grupului s-a deteriorat destul de repede. Și, în cele din urmă, n-am mai suportat să stau aici.
S-a înroșit, dar apoi a ridicat bărbia și a continuat, fără să-și piardă concentrarea:
— Nici măcar n-am fost surprinsă când am fost contactată și mi s-a spus că s-a întâmplat ceva în tabără. Era inevitabil, a conchis ea, luându-și privirea de la Thóra. Asupra locului ăstuia atârna – și încă atârnă – un blestem.
Dar a adăugat repede:
— Și să știi că nu-s singura care crede asta.
— N-ar trebui să fie o problemă dacă beau o cola, a zis Eyjólfur cu glas tare, îndreptându-se de spate cu o cutie în mână. Mor de sete, iar frigiderul ăsta e plin de băutură. Cola n-are cum să fie otrăvită.
Dar Thóra nu voia să-l lase să schimbe subiectul:
— Ești de acord? l-a întrebat ea, în timp ce tânărul a deschis cutia și a luat o gură. Crezi că locul ăsta e blestemat?
Thóra a trebuit să facă un efort considerabil ca să-și înfrângă pofta uriașă de a bea și ea o cola. Nu avea niciun rost să se îmbolnăvească amândoi – mai bine aștepta să vadă dacă informaticianul își pierde cunoștința, înainte să cedeze tentației. S-a întrebat dacă și cutiile de cola se numărau printre alimentele conservate care puteau fi contaminate.
Eyjólfur a luat încă o gură și a răsuflat ușurat înainte să răspundă, uitându-se la Friðrikka:
— Nu, n-aș zice. Locurile nu pot fi bune sau rele. Cel mult, poți să spui că oamenii care le locuiesc sunt buni sau răi.
Apoi a înclinat ușor cutia, ca și când ar fi dat noroc cu specialista în geologie.
— Nu crezi?
Friðrikka nu i-a răspuns imediat, ci a întors disprețuitor privirea de la tânărul cu rânjetul pe buze și s-a uitat la un perete:
— Nu contează, pentru că rezultatul a fost același. Poate că voi toți și lucrurile care s-au întâmplat aici ați făcut ca locul să devină rău.
— Ați putea fi un pic mai preciși? a intervenit Thóra.
Acum nu era în stare să citească printre rânduri. Poate că se refereau la ceva care nu avea nicio legătură cu întâmplările din ultima vreme; poate că nu fusese decât un banal incident la locul de muncă – o aventură extraconjugală sau cine știe ce bârfe –, dar nu strica să afle despre ce vorbeau.
— Mult zgomot pentru nimic, a răspuns Eyjólfur. Friðrikka pur și simplu s-a săturat și a plecat. Nu avea nici suficient sânge rece, nici umorul necesar într-un astfel de mediu. Nu-i nimic în neregulă cu tabăra asta, deși, e drept, condițiile de lucru sunt destul de grele. Locul ăsta nu-i pentru toată lumea.
Dar nu el era cel mai în măsură să vorbească despre asta. După cum el însuși spusese, nu venea acolo decât pentru perioade de câte o săptămână, în timp ce alții rămâneau în tabără intervale destul de lungi. Și totuși, Thóra a hotărât să nu spună nimic în apărarea Friðrikkăi. Poate că aceasta era o plângăcioasă care ajunsese la concluzia că totul în tabără era insuportabil numai ca să-și justifice plecarea. Putea lămuri chestiunea asta și mai încolo.
— Văd că iese fum pe coș, a zis ea. Îmi închipui că-i un lucru bun.
Friðrikka a aruncat o privire pe fereastră și a încuviințat din cap.
— Se pare că au pornit generatorul. Din păcate, s-ar putea să fie prea târziu pentru dușuri și apă, dar cine știe… Să sperăm că a fost închis în mod intenționat și că apa a fost scoasă din sistem. În orice caz, ar fi bine să nu trebuiască să dormim aici, pe podea.
— De ce n-ar merge dușurile? Că doar nu funcționează pe curent, a zis cu un aer posomorât Thóra, care și-așa era necăjită că nu putea bea o cafea sau o cola rece.
Expresia de pe chipul Bellei sugera același lucru.
— Dacă tabăra a rămas fără căldură suficient de mult cât să înghețe apa în conducte, cele mai multe dintre ele probabil că sunt deja sparte, i-a explicat Friðrikka. Problema asta ar fi putut fi evitată numai dacă lăsau robinetele să picure, dar n-am fost atentă la detaliul ăsta.
Thóra n-a spus nimic, sperând că pur și simplu nu acordaseră importanță acestei chestiuni în timpul inspecției sumare pe care o făcuseră. Dar era o speranță destul de firavă – probabil că ar fi auzit apa curgând în liniștea aceea apăsătoare.
— La dracu’! a izbucnit Eyjólfur, părând la fel de supărat ca și Thóra.
N-a zis mai multe, ci s-a mulțumit să ia încă o gură uriașă de cola. A pus mâna pe robinetul chiuvetei de lângă cafetieră și a răsuflat ușurat când a văzut că apa curgea pe țeavă cu putere.
— Cel puțin în clădirea asta putem să tragem apa liniștiți, a remarcat el.
— Cred c-ar fi bine să mă duc să-i ajut să aprindă luminile și să pornească celelalte instalații, a zis Friðrikka. Știu toate detaliile, așa că o să putem termina totul mai repede.
Thóra s-a întrebat preț de o clipă dacă nu cumva ar fi fost mai bine să facă pe leneșa și să rămână înăuntru, dar a îndepărtat imediat gândul acesta. Toată lumea trebuia să dea o mână de ajutor.
•
Vânătorul Igimaq îi urmărea pe cei patru oameni care ieșeau din clădire. Trei femei și un bărbat, toți cu haine colorate care contrastau cu peisajul hibernal. În ciuda îmbrăcăminții groase și a distanței destul de mari, vânătorul și-a dat seama imediat că toate cele trei femei erau prea înalte, iar două, prea slabe pentru gustul lui. Nici bărbatul nu arăta mai bine: era subțirel și părea lipsit de vână, deși nu s-ar fi putut spune că era chiar pipernicit. Așa erau toți occidentalii. Faptul că venerau trupurile slabe era cea mai bună dovadă că rupseseră toate legăturile cu natura. În ciuda hainelor de iarnă, cele trei femei ar fi murit înghețate în foarte scurt timp, dacă ar fi fost nevoite să supraviețuiască pe cont propriu, fără mâncarea și adăpostul pe care le considerau de la sine înțelese. Probabil că toți mâncau carne, dar ar fi vomitat dacă i-ar fi luat la vânătoare și le-ar fi arătat cum se obține acest aliment. Desigur, în cazul în care ar fi reușit să prindă ceva însoțindu-se cu ei sau cu alții de teapa lor. Nici măcar nu-l vedeau în clipele acelea, cu toate că nu făcea niciun efort ca să se ascundă – pur și simplu stătea nemișcat și lăsa zăpada viscolită să-i înconjoare trupul acoperit cu haine călduroase. Gluga îi proteja ochii, dar tot trebuia să-i mijească atunci când îl lovea câte o rafală mai puternică. Îi urmărea apropiindu-se de cealaltă clădire mare din tabără, unde îi așteptau alți trei: doi bărbați și o femeie, din câte își putea da seama. Au vorbit un pic între ei, dar n-a reușit să le distingă vorbele, și oricum nu le-ar fi înțeles. Înțelegea daneza{8}, cu toate că-i era greu să se exprime în limba aceea – nu pentru că nu cunoștea cuvintele, ci mai degrabă pentru că nu erau suficient de potrivite pentru gândurile și stările lui sufletești. Era o limbă dezvoltată în alte circumstanțe decât groenlandeza{9}: o limbă bazată pe alte valori și izvorâtă dintr-o luptă pentru existență mult mai ușoară. Sunetele stinse ale conversației purtate de oamenii din depărtare au dispărut, apoi întregul grup a intrat în clădire. La puțin timp după aceea, luminile dinăuntru s-au aprins una câte una. Vânătorul a rămas în continuare nemișcat, cu o mină inexpresivă, deși nu se simțea în largul lui. Povestea aceea sigur n-avea să se termine bine.
Igimaq s-a întors și a plecat. Nu avea niciun rost să mai rămână acolo – auzise elicopterul și voise doar să afle dacă cei pe care îi adusese se îndreptau spre tabără. Venirea lor era de rău augur, dar nu-i era de niciun folos să urmărească fiecare mișcare a nou-veniților. Cu toate că erau lipsiți de apărare în aer liber, când se aflau înăuntru erau în elementul lor. În orice caz, nu putea schimba nimic, la fel cum nu putea schimba nimic pe lumea asta: lucrurile își urmau cursul firesc, iar providența era de multe ori imposibil de descifrat și lipsită de orice noimă. Nimeni nu știa acest adevăr mai bine ca el. Mai mult ca niciodată, i se părea că a încerca să afli ce contează cel mai mult pentru oameni e ca și cum ai încerca să înhați razele de soare, care dispar în același timp în care te bucuri de ele și pe care nu le poți atinge niciodată. Tot astfel, ceea ce îi place unui om sfârșește întotdeauna prin a dispărea: omul pune stăpânire pe un lucru numai pentru a-l pierde mai încolo. Vânătorul se străduise să-și întărească inima ca să nu mai sufere pentru tot ce pierduse de-a lungul anilor și, din fericire, reușise în bună măsură – ba chiar începuse să nu mai sufere nici pentru familia pe care o pierduse. Poate că, într-o bună zi, avea să fie perfect împăcat cu gândul acesta. Dar Igimaq nu putea fi sigur, pentru că amintirea sorții pe care o avusese familia lui era atât de greu de suportat, încât luase hotărârea de a nu se mai gândi niciodată la ce se întâmplase atunci. Dacă ar fi fost lăsat în pace, refuzul acesta ar fi dat roade, pentru că, până de curând, nu se mai gândise niciodată la femeia pe care o iubise și o pierduse, și doar foarte rar își amintise de fiica și fiul pe care, de asemenea, îi îndepărtase din mintea lui.
Vânătorul a făcut o grimasă, privind spre vastele întinderi de gheață și zăpadă. Acești străini și cei care veniseră înaintea lor deschiseseră o rană veche. Stârniseră amintiri ale unui fiu care trezise în el o mare speranță, o speranță care îi umpluse sufletul cu atâta bucurie, încât n-avea cum să nu se împlinească. Încă și-l amintea când era foarte mic și îi ieșeau piciorușele de sub pătură – avea tălpi groase și late, care îi prevesteau un destin măreț pe lumea asta. Dar, până la urmă, s-a ales praful de speranțele sale, iar soția lui nu i-a mai satisfăcut nevoile de bărbat care urmau partidelor reușite de vânătoare, așa cum promisese. Și totuși, el își îndeplinise obligațiile, îi dăruise doi copii sănătoși și avusese grijă ca întotdeauna să fie suficientă mâncare pe masă. Îl iubise foarte mult pe băiat, dar fără ca el să-și dea seama. Un bun vânător, un bărbat adevărat, trebuia să învețe anumite lecții pe cont propriu și să-și modeleze caracterul prin încercări dificile, altminteri n-ar fi avut cum să învețe legăturile complexe dintre pământ și animale. Dar, până la urmă, n-a contat nimic din toate astea. Soția și cei doi copii ai săi dispăruseră pentru el. Fiica lui murise, și același lucru se putea spune despre soția și fiul lui, care n-aveau să scape niciodată din ghearele alcoolului. Nu i-ar fi fost greu să-i viziteze, dar n-o făcea niciodată – pentru el, muriseră la fel ca fiica lui.
S-a apropiat de troianul în spatele căruia își ascunsese sania și, dintr-odată, a auzit respirația regulată a câinilor. Erau obosiți după o zi de alergat, dar, când și-a făcut apariția, doar unul dintre ei a continuat să doarmă – stătea ghemuit, cu coada peste nas, ca să-și protejeze căile respiratorii de frig. Ceilalți își înălțaseră capul și se uitau cu atenție la vânător. S-au ridicat în picioare unul după altul, iar în cele din urmă s-a trezit și cel care încă dormea: s-a ridicat imediat în picioare și a scos un mârâit gutural. Cu siguranță nu mârâia la vânător, ci poate ca să le aducă aminte celorlalți câini că încă era șeful lor. Nu era exclus nici să-și fi arătat iritarea pentru că dăduse dovadă de oboseală. Avea și de ce: în curând, supremația lui avea să ia sfârșit. Ostenea prea repede și, cu toate că nu era foarte bătrân, comportamentul său îi trăda vârsta din ce în ce mai des. Vânătorul nu știa ce anume îi prilejuise decăderea, așa cum nu știa ce anume îi distrusese viața fiului său. Poate că era unul dintre câinii pe care îi lăsau picioarele destul de devreme, sau poate că începuse să plătească prețul luptelor pe care le dăduse ca să ajungă șeful haitei. După moartea lui, avea să înceapă o nouă luptă pentru putere, în care câinii urmau să se bată între ei până când cel mai puternic și cel mai viclean avea să preia conducerea, cu botul murdărit de sângele celorlalți. Vânătorul spera doar ca aceste lupte să nu-l coste și viața altor câini, așa cum se întâmpla uneori.
Igimaq s-a uitat la șeful haitei și a văzut în ochii lui inteligenți că știa ce avea să urmeze. În pupilele lui cu firișoare aurii se citeau mai multe întrebări. Făcuse o treabă bună? Condusese haita cu suficientă atenție printre pericolele care apăreau odată cu subțierea gheții? Avusese întotdeauna grijă ca toți ceilalți câini să fie liniștiți și să-i asculte comenzile? Dacă făptura aceea ar fi putut vorbi, vânătorul ar fi discutat despre situația lui și i-ar fi putut explica de ce era nevoit să se dispenseze de el. Era mai bine să mori ca șef de haită decât să lași haita să te excludă. Dar legătura dintre Igimaq și câine nu era suficient de puternică pentru o astfel de discuție: el înțelegea câinele, iar câinele îl înțelegea pe el, dar existau lucruri pe care nu și le puteau spune niciodată. Câinele nu avea cum să-i înțeleagă decizia, cu toate că era mai dificilă pentru el decât pentru animal, care nu simțea nimic. Nu mai avusese niciodată un câine înaintaș atât de bun. Era animalul pe care îl așteptase din copilărie, de când îi spusese bunicul că, într-o bună zi, avea să găsească un animal căruia să-i poată vorbi fără cuvinte. O sălbăticiune care să-l înțeleagă și să-l ajute în încercările lui cele mai grele. Care să-l urmeze pe Igimaq în ghearele morții fără nicio ezitare.
În ochii acelui câine se citea ceva care îl îndemna să mai aștepte o vreme înainte să-și ducă decizia la îndeplinire. Nu era dorința instinctivă de a trăi, ci altceva. Clipa despre care îi vorbise bunicul lui probabil că încă nu venise, în ciuda tuturor încercărilor prin care trecuseră împreună. Trebuia să mai amâne inevitabilul o vreme, ceea ce nu avea cum să schimbe mare lucru. Dar primăvara bătea la ușă și, cine știe, poate vânturile calde aveau să reîmprospăteze puterile câinelui. Sau poate că l-ar fi putut întări dacă i-ar fi mărit porția de mâncare. Era o perioadă în care avea carne din belșug. Șeful haitei părea să-i urmărească firul gândurilor, ridicând capul cu mândrie și uitându-se la ceilalți câini, care s-au ghemuit imediat cu un aer supus. Apoi s-a uitat iarăși la vânător, ca să vadă dacă își dăduse seama că-i domina pe toți. Igimaq i-a zâmbit, dezvelindu-și dinții albi, care străluceau pe fața lui întunecată, apoi s-a întors și s-a uitat iarăși spre clădirile verzi din depărtare. Nu era treaba lui să salveze copiii mari care veniseră acolo doar ca să se afle în treabă. Avea să-și dedice eforturile salvării câinelui, care era mult mai important pentru el.