Capitolul 8
Arnar Jóhannesson a plecat capul, iar gâtul i-a trosnit ușor. Pe măsură ce i se limpezea mintea, se simțea din ce în ce mai rău. Brusc, i-a trecut prin cap că ar putea pune capăt acestei suferințe o dată pentru totdeauna. Nu era prima oară când îi venea ideea asta, dar deja îi era clar că nu avea curajul s-o facă, deși știa că așa ar fi scăpat pentru totdeauna de chinurile lui. Probabil, că-l împiedica teama de eșec: gândul că s-ar fi putut trezi la spital paralizat sau cu creierul deteriorat era atât de insuportabil, încât și iadul care devenise viața lui i se părea preferabil. Nu întotdeauna se simțea atât de rău. Știa că starea aceea avea să treacă – era rezultatul inevitabil al căderii, al cedării în fața tentației alcoolului, care îl seducea și îi promitea să-i ostoiască suferința și să alunge gândurile dureroase care îl bântuiau. Dar nu era așa. Suferința rămânea tot acolo, la fel ca gândurile acelea îngrozitoare, iar acum, la acest amestec se adăugase și scârba de sine. Cedase ispitei ca un prost și, pentru o vreme, se lăsase în voia sentimentului că e un ratat.
S-a ridicat în picioare și a strâns mai tare cordonul halatului. Pierduse câteva kilograme de-a lungul celor câteva zile de beție, iar acum se simțea slăbit. Toate eforturile lui din ultimele luni – alergatul și trasul de fiare – se duseseră pe apa sâmbetei. Oare de ce nu era la fel de dificil să-ți pierzi condiția fizică pe cât era să ți-o menții? Consumase multă energie ca să arate bine și să fie în formă, ceea ce nu era deloc floare la ureche. Era unul dintre semnele clare ale influenței dezastruoase pe care o avea asupra lui această tară moștenită de la maică-sa. Când bea, devenea complet indiferent față de lucrurile importante pentru el; nu mai conta decât următorul pahar – menținerea stării euforice și grija ca aceasta să nu slăbească în intensitate. Îi fusese extraordinar de ușor să facă primul pas din Programul în Doisprezece Pași: „Am recunoscut în sinea noastră că suntem neputincioși în fața alcoolului, că nu ne mai putem administra propria viață”. Cel de-al doilea pas se dovedise mult mai dificil. Trebuia să mulțumească stelei lui norocoase pentru că de data asta primise o mână de ajutor înainte ca, pe lângă pierderea în greutate, să-și aducă și alte prejudicii. De obicei, când ceda tentației, avea nevoie de tot mai mult timp ca să revină pe drumul cel bun. Și trecuse destulă vreme de când căzuse pradă ispitei – nu pusese nicio picătură în gură de patru sute optzeci și trei de zile înainte să scape iarăși frâiele.
Își amintea vag că sunase la linia telefonică de urgență a Alcoolicilor Anonimi, dar habar n-avea ce-l făcuse să ia decizia asta. Fusese sclavul alcoolului de la prima înghițitură – adică din adolescență – și, după fiecare beție, nu-și putea aminti decât flash-uri din ce se întâmplase în timp ce bea; de obicei, aceste frânturi de amintiri îl chinuiau îngrozitor: tot ce-și amintea era întotdeauna umilitor. A încercat să uite motivul pentru care sunase și s-a mulțumit să fie recunoscător că sunase. Cine știe unde ar fi fost în clipa aceea dacă n-ar fi sunat – și nici n-ar fi vrut să știe. Fiecare gură de băutură îl împingea din ce în ce mai mult într-un colț întunecat al societății, iar când pusese mâna pe receptor, intervalul dintre pahare dispăruse aproape complet. A aruncat o privire prin camera cu aspect spartan. Își jurase că nu avea să mai ajungă niciodată într-un astfel de loc, dar promisiunea aceea fusese înecată în prima gură de bere, împreună cu respectul de sine. Acum, tot ce putea să facă era să-și reînnoiască jurământul. Trebuia să meargă la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi, să-i asculte pe ceilalți și, în cele din urmă, să-și deschidă sufletul. Însă deocamdată nu voia să se destăinuie nimănui. Acum, stima lui de sine era prea scăzută pentru așa ceva. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să înceapă să se smiorcăie ca o fetiță în fața unora care erau în aceeași barcă. Ar fi fost pur și simplu caraghios. Nici măcar nu-i putea fi milă de el însuși – stricase totul singur: reușise să-și ia viața în mâini, dar, în loc să și-o îmbogățească, hotărâse să-și încordeze pumnii și s-o facă țăndări. Așa că avea să se rezume la a asculta povești despre familii distruse, ocazii ratate și cine știe ce alte nenorociri tipice alcoolicilor.
Arnar ar fi dat orice pentru o gură de băutură. Doar un păhărel. Un păhărel nenorocit. Și-așa îi era destul de greu, iar o gură de băutură din când în când nu conta chiar atât de mult. Ce tâmpit fusese că sunase la Alcoolicii Anonimi! Dacă s-ar fi abținut, acum ar fi putut da pe gât ceva rece. Poate că dezintoxicarea și reabilitarea nu erau soluția de care avea nevoie. Probabil că existau și alte tratamente, care își propuneau să-i învețe pe compulsivii ca el cum să-și controleze pofta de a bea. Nu primul pahar era problema, ci acelea care urmau în mod inevitabil. În timp ce se gândea la asta, și-a adus aminte dintr-odată ce-l făcuse să pună mâna pe telefon. Făcuse ceva de neiertat. Sunase la Alcoolicii Anonimi nu ca să ceară ajutor, ci mai degrabă ca să stea de vorbă cu cineva despre pașii 8 și 9: „Alcătuim o listă cu persoanele cărora le-am făcut rău și ne propunem să ne răscumpărăm față de toți… Faceți-le bine acestor oameni ori de câte ori puteți, exceptând cazurile când lucrul acesta le-ar pricinui rău lor sau altora”. Prea târziu. Era prea târziu pentru asta. A simțit un junghi rece în inimă, iar sângele părea să i se fi îngroșat. A așteptat să-l ia cu frig și s-a simțit ca atunci când era în Groenlanda. Apoi a ieșit din cameră să meargă la întrunire, cu vaga speranță că acolo avea să găsească ispășire.
•
Thóra stătuse în fața computerului câteva ore, dar nu simțea că făcuse vreo descoperire semnificativă. La fel ca toate sistemele informatice, și acesta cuprindea nenumărate fișiere imposibil de descifrat de către nespecialiști – chiar dacă cele mai multe dintre ele figurau în multe versiuni diferite. Așa că îl chemase pe Eyjólfur s-o ajute, iar el îi explicase pe îndelete cum era configurat sistemul. În linii mari, era împărțit în patru domenii: fotografii, jurnale – toți angajații erau obligați să țină câte unul –, date legate de proiect și, în sfârșit, documente personale.
Thóra a hotărât să înceapă cu jurnalele, întrucât s-a gândit că în ele era cel mai probabil să găsească informații pe care să le poată descifra. S-a gândit c-ar fi mai bine să lase pe mai târziu documentele despre proiect și datele personale. Eyjólfur îi spusese că această ultimă categorie fusese cea care cauzase problemele din sistem, dat fiind că muzica și fișierele video pe care le descărca personalul ocupau foarte mult spațiu. Din curiozitate, Thóra a deschis un dosar intitulat „Doddi”, în care se afla un șir impresionant de fișiere variate. Înainte să plece din birou, Eyjólfur îi spusese că personalul fusese sfătuit să nu salveze documente neimportante pe hard diskurile computerelor, ci pe serverul central.
Thóra s-a uitat cu atenție prin fișiere, a copiat repede ce i s-a părut important, apoi le-a scos la imprimanta care, după cum îi spusese Eyjólfur, era amplasată pe coridor. Informaticianul chiar îi promisese că va avea grijă ca nu cumva să ia cineva paginile pe care le imprima, ba chiar i le și aducea cu promptitudine în birou. După ce a aruncat o privire pe jurnale, s-a uitat și în celelalte categorii și a găsit vreo două fișiere care de asemenea păreau relevante, așa că avea ce să-i arate lui Matthew – acesta o lăsase singură și se dusese să inspecteze celelalte birouri în căutarea unor urme de sânge.
— Am găsit un birou care sunt sigur că e cel din filmuleț, a zis el când s-a întors. Dacă te uiți cu atenție, îți dai seama că cineva a încercat să curețe camera aia după ce a fost transformată într-o baie de sânge. Am găsit pete pe dosare și semne care arată că pereții și podeaua au fost șterse cu o cârpă sau ceva asemănător. N-am la mine o lampă cu ultraviolete ca să pot stabili cu precizie dacă e material biologic sau nu, dar eu unul n-am niciun dubiu cu privire la natura petelor. Pe birou se află o cameră web care încă e conectată la computer. N-am îndrăznit să pun mâna pe ea, dar e cât se poate de limpede că e camera cu care a fost făcut filmulețul.
— Și ce înseamnă asta? a întrebat Thóra, îndreptându-și spatele – stătea aplecată de câteva ore.
— Nu-mi dau seama, dar am încuiat camera și o să lăsăm polițiștii să facă toate cercetările pe care le cred de cuviință. Nu avem la dispoziție echipamentele necesare unei investigații și nici nu e responsabilitatea noastră. Va trebui ca polițiștii să vină aici. Noi nu putem rezolva un asemenea caz, așa că ar trebui să ne concentrăm doar asupra acelor aspecte ale sale care pot influența continuarea proiectului. Imediat după ce-o să luăm legătura cu poliția, o să le cer să trimită aici o echipă.
Matthew s-a uitat la ecranul din fața Thórei.
— Tu ce-ai aflat? a întrebat-o.
— N-am reușit să văd tot, dar cred c-am găsit niște documente care ne-ar putea ajuta, a zis Thóra, arătându-i cu mândrie teancul de hârtii de pe masă. Oricum, n-aveam timp să parcurgem pe îndelete toate documentele. De fapt, nu m-am uitat cu atenție decât pe jurnale și pe o parte din documentele muncitorilor, dar nici treaba asta nu pot să spun c-am făcut-o metodic. Bineînțeles că m-am uitat și la fișierele lui Gísli Pálsson, care era responsabil cu securitatea. I-am găsit numele în organigrama taberei dintr-un fișier salvat în dosarul cu documente generale.
— Nu-ți face griji, a spus Matthew, Eyjólfur o să ne facă o copie a tuturor documentelor, așa că nu-i nicio problemă dacă ne scapă ceva acum.
Thóra s-a simțit ușurată.
— Asta-i bine. Să știi că n-am fost sigură ce să fac, dar am hotărât ca, în timp ce explorez sistemul ca să mă familiarizez cu el, să mă concentrez asupra dispariției celor trei angajați. Până acum, n-am găsit nimic semnificativ, dar oricum, am făcut câțiva pași importanți.
I-a întins lui Matthew câteva pagini din jurnalul lui Bjarki, unul dintre cei doi specialiști în foraje.
— Eyjólfur mi-a zis că femeia a dispărut anul trecut, pe 31 octombrie, așa că m-am uitat cu atenție la însemnările din luna aceea și la cele din noiembrie. Am parcurs cu grijă și însemnările din ultimele două luni, în speranța că voi descoperi ceva care ar putea explica dispariția celor doi muncitori, dar n-am găsit mare lucru. M-am uitat și pe jurnalul responsabilului cu securitatea din octombrie-noiembrie anul trecut, întrucât mi s-a părut ciudat că în jurnalele muncitorilor n-am găsit mare lucru despre dispariția femeii. Habar n-am dacă dispariția ei are vreo legătură cu a lor, dar, fiindcă e unul dintre motivele pentru care personalul nu vrea să se întoarcă aici, ar fi bine să încercăm să aflăm și ce s-a întâmplat cu geologa. Cine știe, poate că îi vom putea convinge să revină în tabără dacă găsim o explicație. Iar banca ar fi salvată. Pe femeia care a dispărut o chema Oddný Hildur.
Matthew a pus foile pe birou.
— Ce altceva ai mai aflat despre ea? Povestea asta pare foarte complicată.
— Nu mare lucru. Ce doi angajați nu și-au notat decât numărul orelor dedicate căutării ei. Judecând după ce-am citit, n-au luat parte la această operațiune de bunăvoie, ci pentru că le-o ceruse responsabilul cu securitatea. Unul dintre ei, Bjarki, a făcut o însemnare din care rezultă că au oprit căutările după o săptămână – vremea se înrăutățise atât de mult, încât nu avea niciun rost să le mai continue. Apoi m-am uitat la jurnalul ținut în aceeași perioadă de Gísli, responsabilul cu securitatea.
— Și? a întrebat Matthew. Ai descoperit ceva?
— Relatarea lui măcar e mai detaliată. Potrivit însemnărilor sale, femeia a fost văzută ultima oară la cina din data de 31 octombrie, și nu se știe ce s-a întâmplat cu ea după ce a plecat din sala de mese. Nimeni n-a văzut unde s-a dus, iar ea n-a spus nimănui ce avea de gând să facă. Documentele la care lucra au fost modificate ultima oară chiar în ziua aceea, înainte de miezul nopții, așa că e foarte probabil ca, după cină, să fi mers la ea în birou.
— Da, aproape sigur, din moment ce așa apare în computerul ei. Dar e posibil să fi umblat altcineva în documentele ei?
— Nu-i obligatoriu să fi venit în birou, i-a răspuns Thóra, pentru că în tabără exista o conexiune wireless care le permite angajaților să-și continue lucrul chiar dacă se întâmplă să fie blocați din pricina vremii în apartamentele lor sau în corpul dormitoarelor. Eyjólfur mi-a confirmat că e destul de probabil să fi fost așa, deși nu poate stabili pe baza fișierului dacă a lucrat din apartamentul ei sau din birou. Mi-a zis și că, în principiu, ar fi trebuit să poată afla lucrul ăsta, dar, din păcate, responsabilul cu securitatea a salvat documentele după ce le-a deschis, ștergând în felul ăsta datele referitoare la utilizarea lor anterioară.
— La naiba! Ce prostie din partea lui! a bombănit Matthew.
— Din ce-am citit în jurnalul lui Gísli, a continuat Thóra, se pare că Oddný Hildur nu prea avea obiceiul să umble pe-afară și că era suficient de familiarizată cu condițiile aspre din zonă, cât să nu iasă din tabără decât dacă avea un motiv bine întemeiat.
— Cumva voia să sugereze că femeia asta a vrut să moară înghețată? a întrebat Matthew.
— Nu, eu n-am înțeles asta. Dimpotrivă: Gísli zice că Oddný Hildur era nerăbdătoare să se întoarcă acasă, unde o aștepta soțul, și că nu se purtase deloc neobișnuit în ultima vreme. I se părea mai probabil să fi fost un accident. De asemenea, și-a notat că, potrivit micii stații meteorologice a taberei, în noaptea aceea vremea a fost foarte rea și că, dacă femeia a ieșit afară după ce s-a întețit furtuna, e posibil să se fi îndepărtat de tabără și să se fi rătăcit în sălbăticie.
Thóra s-a uitat pe fereastră să vadă cum e vremea, apoi a continuat:
— Le-a cerut angajaților s-o caute în grupuri de câte patru, dar n-au găsit-o. După o săptămână, căutările au încetat de teamă ca nu cumva să se rătăcească și alții în furtuna care devenise și mai violentă.
— Și n-ai găsit nimic despre oase sau ceva de genu’ ăsta? N-au dat peste alte rămășițe omenești în timpul căutărilor?
— Nu scrie absolut nimic. Gísli cu siguranță ar fi consemnat descoperirea asta în jurnal – făcea însemnări foarte amănunțite și avea reacții foarte prompte la situațiile neprevăzute. Între altele, s-a dus până la Kaanneq să vadă dacă nu cumva Oddný Hildur ajunsese acolo, ba chiar a sunat autoritățile locale, să le ceară ajutorul, dar acestea n-au putut decât să consemneze dispariția bietei femei.
— Deci nimic altceva? a zis Matthew. În linii mari, e vorba de o versiune un pic mai detaliată a lucrurilor pe care le știam deja: femeia a dispărut din tabără și nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea.
— De fapt, mai e ceva care ne-ar putea fi de mare ajutor, l-a corectat Thóra. Pe 15 noiembrie, responsabilul cu securitatea și-a notat că a găsit o pată de sânge sau nu se știe ce altă substanță pe unul dintre pereții exteriori ai clădirii în care se afla și apartamentul lui Oddný Hildur. Nu știa dacă e sânge de om ori de animal, sau de câtă vreme era acolo, dar a luat o mostră pe care avea de gând s-o aducă la Reykjavík pentru un test ADN. După aceea, le-a interzis angajaților să mai iasă pe-afară singuri: îi era teamă ca nu cumva zona să fie bântuită de un urs polar – același care ar fi răpus-o și pe Oddný Hildur.
— Le-a povestit și celorlalți despre pată? a întrebat Matthew. E prima oară când aud asta.
— Nu. I s-a părut că moralul grupului oricum era foarte scăzut, așa că n-a vrut să creeze alte probleme și să riște ca lucrurile să scape de sub control.
— Îi era teamă că oamenii ar putea intra în panică?
— Nu, nu spune chiar așa. Exprimarea lui e destul de ciudată. Nu înțeleg de ce spune că nu vrea „să creeze alte probleme” sau că lucrurile ar putea „scăpa de sub control” într-un grup care plecase în căutarea unei colege rătăcite. Eu, una, m-aș fi exprimat altfel. Pare că se referă la o situație care exista dinainte de dispariția femeii.
Thóra a dat clic pe mouse ca să reaprindă monitorul, apoi a continuat:
— Am căutat cuvântul ADN în însemnările din perioada de după dispariția lui Oddný Hildur, până în ziua când grupul s-a întors acasă pentru ultima oară, și am găsit o însemnare în care Gísli spune că rezultatul testului a fost „dezamăgitor”. Se pare că proba s-a contaminat în timpul transportului, iar singura concluzie la care s-a putut ajunge a fost că, într-adevăr, era sânge – dar nu se știe dacă era de animal sau de om. Am căutat și „urs polar”, dar n-am găsit nimic. Dacă a fost vorba de atacul unui urs polar, biata femeie a avut mare ghinion, pentru că jurnalul lui Gísli nu pomenește ca prin preajmă să fi fost văzut vreunul – și sunt sigură că ar fi scris despre el dacă ar fi apărut.
— Să sperăm c-o să putem sta de vorbă cu acest Gísli după ce ne întoarcem în Islanda, a zis Matthew. Se prea poate să aibă informații pe care nu le-a notat în jurnal.
Apoi a luat iarăși foile în mână și a început să le frunzărească.
— Ce-ai mai descoperit?
— Ultimele însemnări ale celor doi angajați dispăruți au fost destul de scurte, i-a răspuns Thóra, luându-i foile. Uite, așa arată însemnările dintr-o zi obișnuită: sunt două pagini pline cu informații despre foraje, vreme, starea echipamentelor etc. Dar cu puțin înainte ca restul echipei să plece, însemnările nu conțin decât trei propoziții: „Vreme bună. Utilajul de foraj pe coasta de sud, L-3. Niciun progres. E nevoie de consultări cu privire la o descoperire neobișnuită”. Însemnările de până la data când cei doi au încetat să mai scrie în jurnale sunt asemănătoare: „Niciun rezultat, ne-am ocupat de ce-am descoperit”.
Thóra s-a uitat la Matthew și a adăugat:
— Dar nu e limpede dacă e vorba despre o descoperire geologică sau despre una de o cu totul altă natură.
— Cum ar fi? a întrebat Matthew, uitându-se pe însemnarea cu pricina.
— Poate cadavrul lui Oddný Hildur? i-a răspuns ea pe un ton calm.
— Nu ți se pare o ipoteză cam hazardată? a zis el, privind-o cu un aer sceptic.
— Ba da. Of, ce bine ar fi fost dacă cei doi și-ar fi continuat însemnările. Oricum, am găsit altceva care îmi susține teoria.
Nu și-a pierdut timpul explicându-i ce voia să spună, ci s-a întors cu fața spre monitor și a deschis un dosar numit „F&I”. Eyjólfur o asigurase că nu era acronimul vreunei firme de design vestimentar, ci venea de la Forări și Injecții{11}. A deschis una dintre fotografiile din dosarul cu pricina. La prima vedere, părea că nu înfățișează nimic altceva decât zăpadă, dar, dacă te uitai mai de-aproape, puteai să distingi într-un bloc de gheață niște degete chircite. Înainte ca Matthew să poată spune ceva, Thóra a deschis iarăși fereastra în care apăreau fotografiile făcute în ziua aceea.
— Uită-te aici. Dacă ne luăm după numele fișierelor, se pare că următoarele douăzeci de poze au fost șterse.
S-a uitat în ochii lui Matthew și a adăugat:
— N-am nici cea mai vagă idee cine ar fi făcut asta și de ce, dar un lucru e sigur: în poza asta e o mână de om, iar persoana căreia îi aparținea nu mai e în viață.