Capitolul 18
Friðrikka s-a oprit din plâns. Era ca și când canalele ei lacrimale în sfârșit secaseră. A mai scâncit de câteva ori, după care s-a liniștit. N-a zis nimic multă vreme, dar apoi i-a anunțat că nu va dormi în clădirea aceea câtă vreme va fi un cadavru în camera frigorifică. Câțiva dintre ei au încercat s-o convingă să rămână acolo, dar n-au avut niciun succes. În cele din urmă, s-a luat hotărârea ca Thóra și Bella să doarmă cu ea în clădirea administrativă, dat fiind că n-aveau cum s-o lase singură acolo în starea în care se afla, mai ales că nu era deloc limpede ce se întâmplase. Au cărat saltelele prin zăpadă până la clădirea de birouri și, cu toate că vremea era relativ liniștită, vântul domol împingea cu destul de multă putere bucățile acelea mari de burete. Plăpumile au fost mai ușor de cărat prin vânt și până la urmă au reușit să mute toate cele trebuincioase, după care au pregătit trei paturi pe podeaua sălii de ședințe.
Thóra a încercat să-și imagineze un așternut mai puțin comod, dar n-a reușit. Simțea podeaua prin buretele subțire, iar respirația grea a Bellei îi amintea constant în compania cui se afla. Cu toate că nu le fusese frig atunci când stătuseră în picioare, era destul de răcoare pe podea. În plus, Friðrikka insistase ca luminile să fie lăsate aprinse, iar strălucirea neoanelor era atât de puternică, încât nu scăpai de ea nici când închideai ochii. Unul dintre ele se aprindea intermitent, pocnind ușor.
— Ești trează? a întrebat Friðrikka, iar Thóra i-a zis că da – împărtășeau aceeași soartă. Cine ar putea fi? a continuat tovarășa ei, răgușită de la atâta plâns.
— Nu știu. N-am reușit să-l văd prea bine și nici nu cunoșteam pe niciunul dintre angajații companiei, a zis Thóra, încercând totuși să-și aducă aminte ce văzuse. Sigur era un bărbat, și mi s-a părut că era groenlandez. Cel puțin purta o haină făcută din piei, cu toate că nu l-am văzut decât de la umeri în sus. N-am vrut să distrugem eventualele indicii.
Thóra s-a ridicat într-un cot, să se uite la Friðrikka – nu-i plăcea să privească în tavan în timp ce femeia îi vorbea.
— În tabără nu lucra niciun băștinaș, nu-i așa?
Friðrikka a clătinat din cap.
— Nu. Au încercat să-i convingă pe câțiva să lucreze aici, dar, din câte îmi amintesc, nimeni nu s-a arătat interesat. Sătenii s-au ferit de angajații taberei încă de la început. Dar nu aveau niciun motiv să fie circumspecți, pentru că întotdeauna ne-am purtat frumos cu ei. În plus, nu folosiseră niciodată la nimic pământul unde urmează să se construiască mina. Așadar, nu cred că erau reci cu noi pentru că le luaserăm pământul. Ci, pur și simplu, pentru că, din câte am înțeles, consideră zona asta ca fiind un loc rău.
— Sau poate că localnicilor nu prea le plac străinii. Sunt sigură că nu vin mulți turiști pe-aici. Ar avea unde să se cazeze în zona asta?
— Nu, nu cred, i-a răspuns Friðrikka – care își mai revenise și părea că-i face bine să stea de vorbă în liniște. Mă rog, sunt câteva colibe și niște adăposturi pentru vânători, dar nu prea cred c-ar fi bune pentru turiști, i-a explicat ea, strâmbând din nas. Chiar am intrat într-o astfel de colibă și n-am cuvinte să-ți descriu mizeria din ea. Aș prefera să dorm într-un troian.
— Sau pe podeaua unei clădiri de birouri? i-a zâmbit Thóra.
Femeia s-a uitat la ea și i-a răspuns tot cu un zâmbet:
— Ce bine că tu și Bella ați venit cu mine! N-aș fi putut să dorm acolo. Mersi.
A tăcut câteva clipe, apoi a continuat:
— Nu ți se pare uimitor cât de multe lucruri sunt dispuși să facă oamenii pentru bani? Când am plecat din tabără, am jurat că n-o să mă mai întorc niciodată, dar iată-mă aici. Și numai pentru că mi-au propus o sumă tentantă. De fapt, inițial am acceptat să lucrez în locul ăsta din același motiv, așa că nu se poate spune c-aș fi inconsecventă. M-am angajat la Berg cu câțiva ani înainte să înceapă acest proiect, dar nu m-am gândit niciodată c-o să mă exilez într-o tabără ca asta. Dar când am auzit cât de mare era salariul, lucrurile s-au schimbat. N-o să mă mai las mânată de lăcomie în viața mea, asta-i sigur. Aș fi zis că deja m-am învățat minte, dar se pare că nu-i așa. De exemplu, slujba asta m-a costat căsnicia, dar tot m-am întors…
— Vai, îmi închipui c-a fost dureros, a zis Thóra pe un ton plin de compasiune. Și eu sunt divorțată și știu că nu-i ușor. Și totuși, acum nu mai regret nimic, iar cu timpul probabil c-o să fii mulțumită c-ai luat decizia asta.
— Nu eu l-am părăsit, ci el. Și-a văzut de viața lui cât am fost plecată de-acasă, iar apoi s-a ascuns după pretextul că ne-au îndepărtat absențele mele. Aiurea!
— Ah…
Thóra cunoștea majoritatea motivelor de divorț, iar în cazul ăsta părea că soțul își încercase norocul în altă parte.
— Te-a părăsit pentru altă femeie?
— Nu, s-a înroșit Friðrikka. Pentru un bărbat.
— Am înțeles… a zis Thóra, pe biroul căreia încă nu ajunsese niciun astfel de divorț. Îmi închipui c-a fost destul de dureros.
— Îngrozitor de dureros. Și umilitor, a adăugat Friðrikka, ridicând un pic capul, poate ca să-și amintească sieși, dar și Thórei, că încă mai avea mândrie. Dispariția lui Oddný Hildur a fost picătura care a umplut paharul; în plus, eram foarte moralizată și nu voiam să rămân singura femeie din grup. Banii deja nu mai erau așa de importanți, dar, după cum ți-am zis, se pare că sunt în stare să-mi las principiile deoparte dacă mi se oferă o sumă suficient de mare. Cred că ăsta e cel mai deprimant lucru din câte am descoperit în expediția asta.
— Oamenii trebuie să trăiască, i-a răspuns Thóra. Așa e viața și n-are niciun rost să ne împotrivim. Sunt o mulțime de alte lucruri mai grave decât încălcarea deciziei de a nu te mai întoarce niciodată aici.
Și onorariul Thórei ar fi trebuit să crească semnificativ pentru a accepta o nouă expediție în tabără.
— Unde mai pui că nimeni n-avea de unde să știe ce ne aștepta aici, a adăugat ea. Eu, una, mărturisesc că nu mă așteptam la așa ceva. Cel mai rău lucru pe care mi-l imaginasem era c-o să-i găsim pe cei doi angajați înghețați într-un troian. Nu cred că te-ai mai fi întors aici, dacă ai fi știut ce-o să găsim.
— Nu, asta-i sigur, a zis Friðrikka pe un ton ferm. De fapt, întotdeauna am avut presimțiri nefaste în legătură cu locul ăsta, așa că, în adâncul meu, știam că totul o să sfârșească prost.
Dintr-odată, a întors capul și s-a uitat țintă în ochii Thórei.
— Nu cred în forțe supranaturale sau ceva de genu’ ăsta. Vreau să spun doar că am avut un presentiment vag, fără să-mi dau seama exact despre ce-i vorba. Gândindu-mă retrospectiv, îmi dau seama că nu prea mi-a plăcut locul ăsta, ca să nu spun mai mult.
— Dar ce simțeai, mai exact?
— Nu știu, poate că era din pricina atmosferei din grup – ceva nu era în regulă. Cei mai mulți dintre angajați lucrau împreună aici de câțiva ani, și impresia mea e că stările lor sufletești începuseră să fie extrem de asemănătoare. Poate fi nesănătos să trăiești și să lucrezi într-un mediu atât de intim. În plus, ca femeie, e un dezavantaj să lucrezi într-un astfel de grup – niciodată nu te simți în largul tău, ca într-o comunitate adevărată. Și, pe lângă faptul că nu sunt femei, nu sunt nici bătrâni sau copii. Nu știu cum e pe mare, dar îmi închipui că-i cam la fel.
— Te referi cumva la felul în care era tratat Arnar?
— Da, și la asta, dar nu era singura problemă. Nu-mi place să recunosc, dar, într-o oarecare măsură, Eyjólfur avea dreptate în legătură cu el. Era prea obsedat de faptul că se lăsase de băut și se purta destul de aspru cu noi, pentru că nu eram la fel de virtuoși ca el. Dar asta nu putea justifica felul în care îl tratau. După cum ți-am zis, mi-e greu să-ți descriu atmosfera de-atunci: erau chestii subtile, bârfe, lucruri de genu’ ăsta.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— Știu că pare ciudat, dar, din păcate, nu-ți pot explica mai clar de-atât. Hărțuielile propriu-zise aproape că erau mai ușor de suportat, pentru că măcar erau fățișe. Cei mai mulți dintre colegi îl antipatizau și îi arătau lucrul ăsta pe șleau. Luau în râs tot ce spunea. Dacă mergeau undeva în timpul liber, niciodată nu era loc și pentru el. Nici nu le trecea prin cap să ia mai multe mașini. De câteva ori, Arnar a mers singur cu mașina în urma celorlalți, dar ei l-au ignorat complet. Așa că, în zilele lui libere, făcea excursii de unul singur.
— Ce urât din partea lor, a remarcat Thóra.
Știa că mulți copii erau supuși la un astfel de tratament din partea celor de-o seamă cu ei, dar auzise foarte rar de adulți persecutați de colegii lor.
— Așa a fost din prima zi? a întrebat ea.
— Nu. E drept că n-a fost niciodată un tip popular, dar la început situația nu era chiar atât de rea. Și totuși, izolarea n-are efecte benefice asupra nimănui, așa că treptat lucrurile s-au înrăutățit. Mai întâi, doar îi aruncau priviri încruntate atunci când Arnar spunea sau făcea ceva care nu era pe placul lor, însă până la urmă, persecutarea a devenit evidentă pentru toată lumea. Întotdeauna mânca singur în sala de mese. Dacă se așeza lângă cei care nu-l suportau, aceștia se mutau la altă masă. Noi, ceilalți, nu voiam să ajungem în aceeași situație, așa că, din lașitate, evitam să stăm în preajma lui. Oddný Hildur era singura căreia părea să nu-i pese de ceea ce credeau ceilalți. Se așeza din proprie inițiativă lângă el, fie și numai pentru că nu suporta tratamentul care îi era aplicat colegului său. Eu nu eram la fel de generoasă și nu mă gândeam decât la mine, cu toate că încercam să fiu cât mai prietenoasă cu el. N-am luat niciodată parte la persecuțiile astea, dar eram un martor tăcut, ceea ce poate că era la fel de nedemn. Acum regret profund atitudinea de care am dat dovadă, însă, cum se întâmplă de multe ori, e prea târziu să spun că-mi pare rău.
— Oddný Hildur a informat șeful cu privire la problema asta, a zis Thóra. Chiar înainte să dispară, i-a scris și i-a cerut să intervină în favoarea lui Arnar. Crezi că asta a influențat în vreun fel atitudinea colegilor față de el?
— Nu cât am mai stat eu aici. Mi-am dat demisia la o lună după dispariția ei, iar în intervalul ăsta nu s-a schimbat nimic. De fapt, înțelegi, cred, că grupul a fost destul de abătut după ce Oddný a dispărut, așa că hărțuielile s-au mai domolit un pic.
— Crezi că e posibil ca Oddný Hildur să fi avut de suferit pentru că i-a povestit șefului ce se întâmplă aici?
Thóra și-a formulat întrebarea cu multă grijă, ca să n-o tulbure pe Friðrikka. Deși acum era calmă, cu siguranță încă nu era complet stăpână pe emoțiile ei.
— E posibil ca unul dintre hărțuitorii lui Arnar să fi aflat de e-mailurile ei către șef, după care să-i fi jucat o festă? Poate că nu voia s-o facă să dispară, dar s-a produs un accident și, până la urmă, asta s-a întâmplat.
— Ce vrei să spui? a întrebat Friðrikka, obrajii ei palizi îmbujorându-se dintr-odată. Că a fost omorâtă?
— Nu, nu asta, a lămurit-o Thóra, regretând profund ce spusese mai înainte. Ci că s-ar putea să fi fost o farsă scăpată de sub control.
Femeia a tăcut câteva clipe înainte să-i răspundă.
— Nu cred. Îmi aduc aminte tot, ca și când s-ar fi întâmplat ieri, și toată lumea era la fel de tristă ca mine. Niciunul dintre ei nu era un actor atât de bun, încât să facă pe nevinovatul dacă ar fi fost implicat.
Iarăși a tăcut câteva clipe.
— Dar m-am întrebat dacă nu cumva i-a făcut rău cineva din sat. Știi că violența împotriva femeilor e destul de răspândită în Groenlanda.
Thóra nu știa ce să spună. Nu era exclus ca localnicii să fi avut un rol în dispariția lui Oddný Hildur și totuși era mai probabil ca femeia să se fi rătăcit într-o furtună de zăpadă sau să fi fost omorâtă de cineva mai apropiat ei. Părea puțin plauzibilă ipoteza că băștinașii veniseră din sat în tabără în speranța că vor întâlni o femeie singură – ar fi fost mult mai probabil să dea peste un bărbat.
— Dar aici nu e ca peste tot în lume? Adică nu-s abuzate mai ales soțiile și iubitele? a întrebat Thóra. Iar tu știai că Oddný Hildur îl informase pe director?
— Da, mi-a povestit chiar ea. Eram prietene. Dar nu cred că mai știa și altcineva. E limpede că n-avea motive să trâmbițeze chestia asta și nu prea cred că directorul a povestit vreunuia dintre colegi fără știrea ei.
— Cum a reacționat Oddný Hildur când a văzut că directorul nu ia nicio măsură?
— A fost furioasă, bineînțeles, dar nu s-a lăsat foarte afectată de chestia asta.
— Știi cumva de ce n-a făcut nimic mai înainte? Deja erați aici de un an când a semnalat problema asta.
— Pentru că atunci se înrăutățise situația, după cum ți-am zis. Un alt motiv a fost că urma să rămânem aici o perioadă mai lungă decât era plănuit. În loc să stăm acasă câteva luni, începând cu Crăciunul, am fost nevoiți să ne întoarcem în tabără la jumătatea lui ianuarie și să rămânem aici în cea mai urâtă perioadă a anului. S-a gândit că asta înrăutățea situația, și probabil că avea dreptate. Eu chiar am crezut că decizia avea să fie revocată, dar din păcate nu s-a întâmplat așa.
Thóra a pus iarăși capul pe pernă. În sfârșit, i se făcuse somn, iar frigul de la nivelul podelei devenise suportabil, întrucât sub cearșafuri se făcuse destul de cald.
— Sunt sigură c-o să găsim explicații pentru toate astea, a spus ea, deși nu era deloc sigură. Iar în scurtă vreme o să ne întoarcem acasă.
A zis noapte bună și a așteptat câteva clipe, în speranța că Friðrikka avea să propună să stingă lumina – dar dorința nu i s-a îndeplinit.
— Oare cum o fi ajuns omul ăla în camera frigorifică? s-a auzit din nou vocea tremurătoare a colegei ei.
— Nu știu. La fel cum nu știu nici cine a pus oasele în sertarele birourilor… Poate că bietul om a intrat acolo din greșeală și a murit înghețat. Dar ar fi destul de ciudat, pentru că ușa se poate deschide foarte ușor dinăuntru.
— Da, e posibil, a zis Friðrikka pe un ton sceptic. Știi, am citit undeva că, pe vremuri, groenlandezii nu aveau nicio religie, niciun fel de credință, ci doar frica.
Respirația ei era regulată, ca și când mai avea un pic și adormea.
— Așa mă simt și eu, a continuat ea. Nu sunt credincioasă, dar am o frică permanentă de ceva, cu toate că nu știu de ce anume.
Thóra n-a spus nimic. A rămas întinsă cu ochii închiși, atentă la rozul iluminat dinăuntrul pleoapelor sale. Era prea obosită ca s-o contrazică și, într-un sens, știa exact ce simțea Friðrikka.
•
— Cred că omul ăsta e mort de multă vreme, a spus doctorul Finnbogi, sprijinindu-și mâinile pe masa din bucătărie, după ce-a pus jos solnița pe care o învârtea între palme de câteva minute bune. Bineînțeles că nu l-am examinat îndeaproape, dar, cu toate că nu l-am văzut decât de la umeri în sus, mi se pare imposibil să fi murit de curând.
Matthew a încuviințat din cap.
— Ai idee cum ar fi putut muri?
Medicul a zâmbit ironic.
— N-aș putea spune, din moment ce nu m-am uitat la el decât vreo două minute. Dar nu avea răni vizibile la nivelul capului și nu părea să se fi asfixiat – în cazul ăsta, ar fi trebuit să fie albastru în jurul gurii. Și n-am văzut nici urme de degerături pe nas sau pe urechi, care sigur ar fi apărut în caz c-ar fi murit de hipotermie. Și totuși, n-am exclus decât trei explicații posibile. Oamenii pot muri din multe alte cauze, și va fi nevoie de o autopsie pentru a stabili ce-a pățit de fapt. Habar n-am cine se ocupă de treaba asta în Groenlanda, însă presupun că, în unul dintre spitalele de pe coasta de vest, există condiții pentru efectuarea unei autopsii. Și sunt sigur că va dura mult timp. M-aș putea duce încă o dată în camera frigorifică să examinez cadavrul mai în detaliu, dar nu cred c-aș obține un răspuns mai precis. Nu mi-e teamă de o eventuală infecție, pentru că acolo sunt sub zero grade.
— Nu mai intră nimeni acolo înainte să vină poliția.
Matthew era foarte hotărât în privința asta. Îi era limpede că medicul ardea de nerăbdare să se ducă iarăși acolo, întrucât era puțin probabil să mai vadă vreodată așa ceva. Eyjólfur și Alvar se întorseseră în living, dar numai după ce Matthew insistase să iasă din bucătărie – erau atât de interesați de cadavru, încât îi era teamă ca nu cumva să se strecoare înăuntru să facă poze. Era foarte neplăcut – eufemistic vorbind – că acel cadavru fusese descoperit când în tabără era atât de multă lume.
— De fapt, ar trebui să plecăm de-aici, a zis Matthew, dar nu știu unde am putea pleca, așa c-o să rămânem până vine poliția sau elicopterul.
— De unde vrei să suni la poliție? a întrebat Finnbogi. De la femeia aia din sat?
— Avem altă variantă? i-a răspuns Matthew. Să sperăm c-o să ne primească. Cel mai bine ar fi să mergem acolo imediat, dar mă rog…
— Te gândești c-am băut cam mult? a zis medicul pe un ton surprins. Totuși, n-am băut chiar atât de mult încât să nu putem conduce până în sat.
Matthew s-a înfuriat că fusese întrerupt. Se săturase de toată povestea asta și nu voia decât să se întoarcă acasă, la dușul lui.
— Nu, mă gândesc că n-ar fi indicat să-i lăsăm pe ceilalți în tabără. Nu știu ce le-ar putea trece prin cap lui Alvar și Eyjólfur și, în plus, nu-mi place deloc ideea de-a lăsa femeile aici.
— Bine că nu ne pot auzi, a glumit Finnbogi. Bella sigur își închipuie că poate să aibă grijă de ea și singură.
— Judecând după fotografii, nici muncitorii nu erau niște sfrijiți și totuși au dispărut.
Matthew a făcut semn cu mâna în direcția bucătăriei.
— Iar prietenul nostru congelat pare să fi fost foarte puternic, dacă ne luăm după cât de mare e corpul de sub folia de plastic. Oricum, nu putem să mergem în noaptea asta, pentru că trebuie să vină și Thóra cu noi. Femeia din sat părea să aibă încredere în ea și nu-s sigur că ne-ar deschide dacă ne-am duce doar noi doi. Cred că Thóra ne-ar însoți chiar și acum, dar nu știu cum ar reacționa Friðrikka dacă am lăsa-o doar cu Bella. Nu cred că mai suport și alte lacrimi în noaptea asta.
— Nici eu. Mă întreb cum ar fi reacționat dacă ar fi fost prietena ei.
Matthew a scos un oftat.
— Mai că-mi vine să sper că n-o s-o găsim niciodată.
Dar, înainte să-și termine fraza, reflectoarele s-au aprins iarăși.