Capitolul 10
Thóra s-a dat jos din pat abia după ce Matthew a ieșit din dormitor. Voia să mai lenevească o vreme și, în plus, nu avea chef ca Matthew să arunce o privire în valiza ei în timp ce-și căuta haine curate. Cu o noapte înainte, fusese șocată când descoperise ce era în ea. Imediat ce o deschisese, dăduse peste niște pantofi cu toc înalt sub care se afla un morman de haine alese la fel de inspirat: niște pantaloni trei sferturi, pe care probabil îi luase pentru că arătau bine pe ea, fuste, rochii și un șal foarte fin de lână, pe care i-l făcuseră cadou părinții ei după una dintre numeroasele lor excursii în Insulele Canare. Nu-l purtase niciodată și nici n-avea de gând să-l poarte vreodată, cu atât mai puțin în Groenlanda. După îndelungi căutări, a reușit în cele din urmă să găsească o pereche de blugi și un pulover gros pe care le putea purta fără să se jeneze. Pe sub pulover își luase o bluză de mătase. Vremea părea mai bună, așa că, din fericire, n-aveau de ce să se teamă prea mult. Chiar dacă s-ar fi abătut o furtună asupra taberei, ar fi stat cu toții înăuntru, iar Thóra ar fi putut să umble prin sala de mese încălțată cu tocuri și cu șalul la gât.
S-a dus în baia comună și s-a spălat pe dinți cu apa pe care o obținuseră din zăpadă, apoi s-a uitat la rozeta strălucitoare și uscată a dușului, care atârna provocator deasupra ei. Uitându-se în oglindă, a dat peste o priveliște nu tocmai atrăgătoare: părul se îngrășase la rădăcină, iar sub ochi avea urme negre de rimei. Și-a dat repede cu puțină apă pe față, după ce s-a uns cu o cremă care, chipurile, garanta tinerețe fără bătrânețe și și-a împrospătat rimelul, arătând, în sfârșit, prezentabil. Când a ieșit pe coridor, s-a întâlnit cu Eyjólfur, care avea în mână o periuță de dinți. Arăta aproape la fel de rău cum arătase ea mai adineauri. Și totuși, informaticianul i-a zâmbit și a oprit-o.
— Am uitat să-ți spun ceva ieri, i-a zis el. Am observat că haina și bocancii lui Bjarki sunt în vestibulul clădirii administrative. Mi se pare un semn de rău augur, sau poate că s-a îmbrăcat cu haina altcuiva.
Thóra a încercat să-și aducă aminte ce haine văzuse în vestibul: în cuier atârnau două geci identice, căptușite cu puf și câteva salopete murdare, iar podeaua era acoperită cu încălțăminte, mai ales bocanci impermeabili, care aveau botul întărit cu oțel.
— Hainele sunt etichetate? a întrebat ea. Vreau să spun, cum poți distinge hainele lui de ale altora?
— Da, sunt etichetate, a zis Eyjólfur, trecându-și mâna prin păr, într-o încercare nereușită de a-l face să arate mai bine. Berg Technology ne-a dat tuturor haine groase și echipament de protecție. Bineînțeles că eu n-am avut nevoie de salopetă, dar haina și bocancii de iarnă mi-au prins tare bine. Întrucât toți aveam exact aceleași geci, a trebuit să le etichetăm pe toate, iar pe una dintre hainele care atârnă în cuier scrie „Bjarki”. I-am găsit și bocancii.
Thóra a încuviințat din cap cu un aer gânditor.
— Dar nu cumva e posibil să fi luat din greșeală haina altcuiva?
— Nu, categoric nu. Cei care s-au întors acasă și-au luat gecile cu ei, ca să nu înghețe pe drum, iar singura haină suplimentară din tabără încă atârnă în cuier. A lăsat-o un angajat care și-a dat demisia la puțin timp după ce au început lucrările.
După expresia ei, Eyjólfur a înțeles că Thóra voia să afle mai multe despre acest angajat, așa că a adăugat repede:
— Era un bărbat în vârstă care, pur și simplu, s-a săturat de vremea aspră de-aici. Niciun mister în privința lui. De fapt, mi se pare incredibil că au renunțat atât de puțini. Mă așteptam ca angajații să nu reziste mult în condițiile astea.
Apoi i-a zâmbit iarăși Thórei.
— În ciuda a ce-a zis Friðrikka, Berg Technology e o companie extraordinar de corectă, și tocmai de-aia angajații sunt atât de loiali. Proprietarului i-ar fi fost imposibil să dea fuga aici ca să ia parte la operațiunile de salvare a unei persoane rătăcite, așa că lucrul ăsta nu e reprezentativ pentru modul cum își tratează personalul.
— Și totuși, nimeni nu vrea să se mai întoarcă aici, a replicat Thóra, privindu-l cu atenție. În afară de tine, nu?
Zâmbetul informaticianului s-a evaporat.
— Sunt sigur c-or să regrete. Mă rog, eu nu lucrez direct pentru companie, am fost angajat printr-o agenție de recrutare. Angajatorul meu e compania responsabilă de computerele de la Berg Technology.
— Ai văzut cumva haina și bocancii lui Halldór, celălalt angajat dispărut? a întrebat Thóra, dornică să ajungă cât mai repede la micul dejun.
— Nu, nu erau în biroul lui, și nu le-am găsit nici în vestibul, a răspuns el, mușcându-și buza. Cine știe, poate asta înseamnă că Dóri a reușit să scape, dar încă nu m-am uitat în apartamentul lui, așa că s-ar putea să le găsim acolo.
— Da, să sperăm că e îmbrăcat cu ele.
Nu trebuia să fii un geniu ca să-ți dai seama că, fără niște haine groase, Halldór n-ar fi avut aproape nicio șansă de supraviețuire.
Eyjólfur nu i-a răspuns, dar s-a luminat la față dintr-odată:
— Ai auzit de urme?
— Ce urme? a întrebat Thóra cu un aer extrem de surprins.
— M-am întâlnit mai devreme cu Alvar și mi-a zis că azi-dimineață a găsit niște urme care duceau de-aici spre apartamentul lui Oddný Hildur. Cineva a dat la o parte zăpada din jurul clădirii și se pare că a scos ceva de sub ea.
— Ce anume?
— Habar n-am. S-a întâmplat azi-noapte sau azi-dimineață. Alvar s-a trezit înaintea tuturor și el a fost primul care a ieșit afară și le-a văzut.
Thóra și-a amintit de zgomotul pe care-l auzise pe coridor noaptea trecută.
— Și-a putut da seama după urme ce fel de încălțări erau? Cu toții purtăm bocanci diferiți, așa că am putea compara urmele cu tălpile încălțărilor noastre.
— Nu cred că mai putem face asta, pentru că probabil deja le-a acoperit vântul. Nu se vede decât că cineva s-a dus acolo și a făcut ceva în spațiul de sub casă. Nimeni nu știe cine era și ce căuta.
— Dar n-am putea merge să vedem dacă mai e ceva acolo? Sau poate ne dăm seama ce anume căuta.
— Nu, din câte am înțeles de la Alvar, nu era nimic sub casă. Nu se vedea decât un strat subțire de zăpadă, care era neatins, așa că povestea asta e cât se poate de ciudată. Tot ce știu e că nu eu am fost acolo.
•
Cauciucurile jeepului erau atât de mari și de bine umflate, încât i-au amintit Thórei de mașina rățoiului Donald. Nu observase acest detaliu la venire, pentru că atunci încă era mahmură – abia reușise să urce pe bancheta din spate. Dar acum era mai concentrată și se uitase cu atenție la tot ce le ieșea în cale. Peisajul era extraordinar de frumos, dar în același timp îi dădea fiori. La volan era Alvar și, în afară de ea, în mașină mai erau Matthew și Friðrikka. Aceasta recunoscuse imediat descrierea locului – „coasta de sud, L-3” – și se oferise să-i ducă acolo să vadă dacă nu cumva era ceva suspect.
— Nu mai e mult, a zis ea, făcându-i semn lui Alvar spre un vârf care se profila la orizont, înălțându-se din zăpadă. Fă stânga aici. Trebuie s-o luăm spre muntele din față.
— Am identificat și eu locul pe GPS, așa că știu exact unde merg, a bombănit Alvar. Din fericire, cineva s-a obosit să bage în el o mulțime de informații, a zis el, apoi a aruncat o privire pe ecranul aparatului: Nu mai e mult.
Dintr-odată, au văzut ceva portocaliu în peisajul complet alb. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât distingeau mai bine instalația de foraj, care nu semăna cu nimic din ce văzuse Thóra până atunci. Era un fel de casă mare și lunguiață montată pe șenile. Din ea pornea un braț mecanic de care era prins un stâlp de oțel vertical – Friðrikka le-a spus că acela era perforatorul propriu-zis. Alături de el, se afla o mică baracă dărăpănată, care probabil era mai rezistentă decât părea, dat fiind că supraviețuise furtunii din ziua anterioară și, fără îndoială, altora mult mai puternice. Friðrikka le-a spus că era o baracă mobilă pentru muncitori. Thóra nu vedea nimic care să indice că se efectuau lucrări, dar Friðrikka i-a explicat că nu era nimic surprinzător: zăpada acoperea imediat săpăturile, așa că semnele pe care le căuta ar fi putut foarte bine să se afle chiar sub ei. Trebuiau să facă săpături dacă voiau să le vadă. Când a auzit asta, Alvar s-a înveselit: tocmai încărcase în jeep tot felul de unelte și funii.
Au simțit mușcătura frigului imediat ce-au deschis portierele. Se aflau la poalele unui pisc destul de scund, dominat de munții mai înalți din jur. Thóra purta o căciulă de blană care îi era mult prea largă – o găsise în cuierul din sala de mese – și care îi cădea tot timpul peste ochi. Mitenele groase le luase tot de acolo și i se potriveau la fel de bine precum căciula. Au tăcut preț de câteva clipe, încercând să se obișnuiască cu frigul care le înțepa plămânii la fiecare inspirație. Se uitau la baracă și probabil se întrebau cu toții același lucru: oare muncitorii erau înăuntru? Însă dacă era așa, tăcerea apăsătoare din jur nu dădea de înțeles c-ar fi fost în viață.
— Cine vrea să intre primul? a întrebat Thóra, uitându-se țintă la ușa deformată în câteva locuri.
— Eu, a zis Matthew, luând-o din loc.
Căciula și mănușile îi veneau ca turnate și păreau la fel de noi ca rucsacul.
— E încuiată? a întrebat-o pe Friðrikka – aceasta tăcea încordată, cu ochii ațintiți asupra barăcii.
— Ah, da! a zis ea, tresărind. Dar știu unde-i cheia.
S-au dus la instalația de foraj și femeia a deschis o mică trapă laterală, care a scos un scârțâit ușor – ecoul lui s-a auzit îndelung în peisajul pustiu din jur –, apoi a vârât mâna înăuntru și a scos o cheie simplă.
— Poftim, a zis ea.
După aceea, s-a întors lângă Thóra și Alvar, mulțumindu-se să-l urmărească de la distanță pe Matthew în timp ce se străduia să bage cheia în broască. Mai întâi, a trebuit să dea la o parte un capac de protecție, care împiedica zăpada să intre în încuietoare atunci când bătea vântul.
— Nici nu știu dacă e bine să sper că sunt înăuntru, a adăugat ea.
Thóra nu și-a putut da seama dacă vorbea cu ea, cu Alvar sau ca pentru sine.
— Îi cunoșteai, nu?
Friðrikka s-a mulțumit să încuviințeze din cap, apoi iarăși s-a instalat liniștea, până când Matthew a deschis cu zgomot ușa barăcii. A băgat capul înăuntru, apoi l-a scos imediat.
— Nu-i nimeni aici, a zis el, inutil de tare.
Ceilalți s-au relaxat în mod vizibil și s-au apropiat de baracă. Era mai mare decât părea de-afară, așa că au încăput cu toții în ea fără probleme. Înăuntru era amenajată o chicinetă cu o masă și două scaune, iar pe pereți erau montate rafturi. Pe ele erau așezate cutii de lemn în care, după cum le-a explicat Friðrikka, erau păstrate mostrele de rocă, să nu se spargă și să nu se amestece între ele.
Cu toate că Thórei i se părea că parcursese cu mare atenție documentele referitoare la proiect, încă nu-i era clar de ce erau atât de importante aceste mostre.
— Pentru că arată ce conține pământul de sub noi, i-a explicat răbdătoare Friðrikka după ce Thóra a dat glas nedumeririi ei. Scopul proiectului este să determine dacă în zona asta se află suficient molibden pentru a începe o exploatare minieră. În minele din zonele accesibile, minereurile se împuținează tot mai mult, așa că metalele și celelalte materiale prețioase devin din ce în ce mai scumpe. Tocmai de aceea începe să fie rentabil să le exploatezi în zone foarte îndepărtate precum Groenlanda.
A făcut un semn cu mâna spre cutiile de pe rafturi și a continuat:
— Se știu mult mai puține lucruri despre straturile de rocă de aici, de pe coasta de est, decât despre cele din vestul Groenlandei, așa că, în mare, trebuie să pornim cercetările de la zero. Forăm puțuri în pământ și extragem mostre de rocă care ne oferă date complete despre ce putem găsi aici. Strângem cât mai multe informații și, dacă găsim în aceste mostre o cantitate suficientă de metal, atunci s-ar putea să fie rentabil să începem o exploatare minieră undeva în apropiere. Pregătim hărți care arată structura straturilor de rocă și facem estimări cu privire la dispunerea lor între puțurile pe care le forăm, iar după aceea putem stabili cam care ar fi cel mai bun loc pentru mină. Locurile astea nu se aleg înfigând la întâmplare un bold într-o hartă sau aruncând cu zarurile.
— Dar nu e inutil să încerci să forezi printr-un strat de zăpadă atât de gros? a întrebat Thóra, gândindu-se că ar fi fost mult mai ușor să facă puțuri în timpul verii, când solul era descoperit.
— Nu, absolut deloc. Perforatorul trece prin zăpadă ca prin brânză, unde mai pui că zăpada protejează solul și acoperă urmele lăsate de utilaje, de transportul oamenilor, de lucrările de forare propriu-zise și așa mai departe. Trebuie să facem foraje pe o arie foarte mare și peisajul n-ar arăta tocmai bine dacă zăpada n-ar fi atât de groasă. Încercăm să facem în așa fel încât mediul să fie cât mai puțin afectat. Lucrările astea sunt destul de scumpe, iar uneori, trebuie să și refacem zona după exploatare, ceea ce de asemenea poate fi costisitor.
Friðrikka a ridicat din umeri și a adăugat:
— Întrucât stratul de zăpadă se subțiază cu fiecare an, suntem nevoiți să lucrăm cât mai repede. Peste câțiva ani, situația va fi mult mai dificilă, și vom face urme peste tot.
Thóra s-a încruntat.
— Adică zăpezile și gheața din Groenlanda au început să se topească?
Thóra și-a adus aminte că mâna din fotografie părea să fie prinsă în gheață. Și dacă stratul de gheață într-adevăr se subția, era puțin probabil să fi fost mâna lui Oddný Hildur.
— Altfel zis, a continuat ea, vara se topește mai multă gheață decât se formează în timpul iernii?
Friðrikka s-a uitat la ea cu un aer nedumerit.
— Da, cred că asta-i explicația. Nu prea mă pricep la detaliile de genu’ ăsta, dar cam asta cred că se întâmplă. Probabil că un rol important îl au vânturile și condițiile geologice specifice fiecărei zone. Deși acum e alb cât vezi cu ochii, straturile de zăpadă perenă se subțiază din ce în ce mai mult în fiecare vară.
Apoi a aruncat o privire pe ferestruica barăcii și a dus mâna la frunte ca să-și apere ochii de strălucirea puternică a zăpezii.
— Dar n-ar fi bine să mergem la puțul L-3 să vedem dacă fotografia a fost făcută acolo sau nu?
— Și ce facem dacă chiar găsim o mână prinsă în gheață? a întrebat Alvar.
Nimeni nu știa ce să-i răspundă.
•
Ca de obicei, oamenii din Kaanneq îl tratau cu răceală pe Igimaq: femeile se uitau la el chiorâș, iar bărbații îl salutau doar ridicând ușor bărbia. Ba, unul dintre săteni chiar a strigat după el și l-a întrebat dacă nu cumva era prea târziu să se mute înapoi cu soția lui, acum că toți bărbații profitaseră de ea. Vânătorul a strâns din dinți, dar n-a întors capul, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic neobișnuit. Cel care spusese asta era un laș: niciun om cu o fărâmă de demnitate n-ar fi zis așa ceva unui bărbat care stătea cu spatele la el. Un bărbat adevărat sau îți vorbea verde în față, sau tăcea și lăsa bârfele în seama femeilor. Igimaq recunoscuse vocea și știa foarte bine cine era: unul dintre nătărăii care se lăsaseră înrobiți de alcool, iar acum era în grija statului. La fel ca Naruana, fiul lui. Și totuși, destinele celor doi nu se puteau compara, iar soarta acelui laș nu era la fel de tragică precum a lui Naruana. Bețivul care-l strigase nu avusese nimic de oferit, fusese un biet vânător, nu cu mult mai puternic decât un băiețel. Fusese costeliv toată viața lui, iar condițiile de acolo nu erau potrivite pentru o asemenea constituție, ceea ce se vedea limpede dacă te uitai la oamenii cărora le mergea bine în Groenlanda.
În schimb, fiul lui fusese binecuvântat cu toate calitățile de care avea nevoie un bărbat destoinic. Avea o constituție robustă, era tenace și imperturbabil. Fusese un vânător demn de strămoșii săi până când începuse să alunece pe panta nenorocirilor. Băiatul își pierduse tot ceea ce-l face pe un bărbat să răzbească: mândria, entuziasmul și perseverența. De la a fi independent și a avea atât de mult încât să și pună deoparte, ajunsese la fel ca nenorocitul ăla care insulta oamenii pe drum. Din fericire, Naruana nu ajunsese atât de jos – și totuși, decăzuse foarte mult. Igimaq spera să nu dea peste fiul lui. N-ar fi făcut față întâlnirii cu el și se temea că și-ar fi putut pierde cumpătul și l-ar fi lovit atât de tare, încât i-ar fi zburat și cei câțiva dinți pe care îi mai avea în gură. Dar, realist vorbind, nu era niciun pericol să se întâlnească cu el. Era prea devreme pentru Naruana, care ajunsese un om al nopții; comportamentul lui era cel al unui necrofag care umblă pe urmele animalelor mai puternice și mai pline de inițiativă.
Igimaq și-a adus aminte de lecțiile de vânătoare pe care i le predase fiului său, ținându-i mâna moale între palmele lui aspre. Unul dintre arătătoarele vânătorului era ciuntit din pricina unei degerături. Odată, înainte să plece pe gheață la vânătoare de foci, își tăiase din greșeală o mănușă cu un cuțit mic pe care îl moștenise de la tatăl său și, în loc să se întoarcă acasă și să aștepte până a doua zi dimineață, s-a lăsat momit de prada îmbelșugată pe care promitea să i-o aducă ziua aceea. Gheața era groasă și fără crăpături, iar vremea era nemaipomenită pentru vânătoare. Pe seară, când s-a întors cu sania plină de foci, avea degetul înțepenit. Și l-a tăiat înainte să meargă la culcare și i-a cerut lui Naruana să-i ia locul într-o expediție cu săniile pe care promisese s-o întreprindă împreună cu niște occidentali – voia să-și repare mănușa înainte să iasă iarăși în frig. Și așa a făcut fiul său cunoștință cu brennivín-ul{13}; la sfârșitul expediției, a rămas la băut cu grupul, și așa a început decăderea sa. Pierderea degetului îl costase pe vânător mult mai mult decât efortul de a-și obișnui degetul mijlociu să apese ușor și sigur trăgaciul puștii. Bineînțeles că Naruana a avut nevoie de câteva luni pentru a-și ruina viața, dar toate semnele a ceea ce avea să urmeze au apărut imediat după ce s-a întors din expediție. Fiul lui a ajuns să se holbeze cu nerușinare la cutiile de bere din mâinile celor pe care îi întâlneau, iar apoi a început să dispară nopțile de acasă, întorcându-se de fiecare dată târziu, până într-o bună zi, când nu s-a mai întors. La scurtă vreme după aceea, și nevasta lui Igimaq a apucat-o pe același drum – atunci a hotărât vânătorul să plece de acasă. Acum trăia într-un cort, la fel ca strămoșii lui, suficient de departe de sat cât să nu fie deranjat de nimeni. Singurii care îl vizitau erau bătrânii – aceștia apreciau valorile tradiționale, înțelegând atât parcursul vieții lui, cât și decizia pe care o luase.
Nu, vânătorul avea de făcut lucruri mai importante decât să se întâlnească cu familia lui distrusă. Venise să stea de vorbă cu bărbatul despre care se spunea că avea cea mai mare putere în sat, un prieten al lui din copilărie, implicat în distrugerea soției și a fiului său. Vânătorului nu-i surâdea ideea de a se întâlni cu el, și totuși trebuia s-o facă. Fostul său prieten trebuia să-l asculte – îi datora asta, întrucât și el era vinovat pentru moartea fiicei sale. Nu-i făcea nicio plăcere să-și vadă prietenul umilindu-se și numărând în gând minutele până la sfârșitul conversației. Nici pe departe. Și totuși, vânătorul trebuia să-i avertizeze pe oamenii din sat și, după părerea lui, acesta era mijlocul cel mai eficient. Nu avea de gând să meargă din casă-n casă și să-i anunțe că-i păștea aceeași soartă pe care o avuseseră primii coloniști din zonă. Nimeni nu i-ar fi dat ascultare. În plus, doar acest fost prieten cunoștea destinul lor tragic și ar fi putut înțelege imediat gravitatea situației – dacă nu cumva își pierduse și el legătura cu rădăcinile.
Două fetițe cu părul strâns împletit au grăbit pasul când l-au văzut apropiindu-se. Mamele lor cu siguranță le avertizaseră în legătură cu el, spunându-le că, dacă nu se purtau frumos, bărbatul care trăia în cort avea să le răpească și să le mănânce. De ceva vreme, nu mai vedea băieți prin sat, ceea ce-l durea mai tare decât pierderea propriului fiu. Și poate că acea discuție n-avea să conteze. Satul oricum era sortit pieirii, dat fiind că nu mai erau bărbați care să vâneze.
•
Thóra era foarte arsă pe bucățica de față care îi rămăsese descoperită cât stătuse afară – zăpada amplifica lumina slabă a soarelui de iarnă, care se ridicase încet pe măsură ce se apropiau cu mașina de locul forajelor. Când, în cele din urmă, au pus jos lopețile și s-au întors în baracă, s-a simțit foarte ușurată. Însă eforturile lor fuseseră încununate cu succes: în gheața de sub stratul gros de zăpadă găsiseră o gaură cu marginile neregulate; Friðrikka le-a spus că nu era un puț realizat conform procedurilor standard. Amplasamentul era cel corect, dar, din câte își putea da seama Friðrikka, perforatorul fusese poziționat într-un mod foarte neobișnuit și, în plus, pe pereții gropii se vedeau tot felul de urme ciudate de picon și cazma. Dacă ar fi fost respectate procedurile, acum ar fi avut în față un singur puț întunecat, cu același diametru ca perforatorul, în schimb, la picioarele lor erau mai multe găuri, dintre care niciuna nu pătrundea suficient de adânc în gheață pentru a se putea preleva mostre de rocă din ele. Toate aceste găuri ciudate fuseseră transformate într-una mai mare – la prima vedere, cu ajutorul unei cazmale –, iar când au dat zăpada la o parte, au văzut că era goală. Groapa cu pricina era lângă un perete de stâncă dincolo de care, un pic mai la nord, se înălța un pisc foarte înalt. Chiar în spatele acelei adâncituri era o arcadă de piatră ce se ridica din stratul de gheață, alcătuind un fel de aureolă. La marginea gropii, Matthew observase ceva în gheață, și hotărâseră să vadă ce este, în speranța c-or să-și poată face o idee despre ce se afla acolo înainte ca perforatorii să înceapă să lucreze. Cu mare dificultate, au reușit să extragă un obiect cu totul neobișnuit, ceva ce nici Thóra, nici Matthew nu mai văzuseră până atunci. După ce l-au curățat de gheață aproape în întregime, și-au dat seama că era un os lustruit, căruia i se dăduseră două găuri la mijloc și care era legat la ambele capete cu o curea de piele, ceea ce-l făcea să semene cu banderola unui gigant.
— Știe cineva ce-i ăsta? a întrebat Matthew, dându-l și celorlalți să se uite la el.
— N-am nici cea mai vagă idee, a zis Friðrikka. Pare un obiect groenlandez, dar nu știu la ce folosește.
Alvar a luat osul în mână, însă nici el n-a fost în stare să spună ce este și nici n-a încercat să avanseze o ipoteză. În cele din urmă, i-a înapoiat osul lui Matthew, ridicând din umeri.
— Poate ne vor lămuri sătenii, a zis Matthew.
Apoi a luat o cârpă murdară de sub un scaun din baracă, a înfășurat osul în ea și l-a băgat în buzunar. Li se făcuse foame și voiau să se întoarcă în tabără. Thóra spera că-i trecuse cuiva prin cap să pregătească prânzul pentru toată lumea, chiar dacă știa că șansele erau foarte mici. Nici medicul, nici Eyjólfur nu păreau prea înclinați spre treburile gospodărești, și o cunoștea suficient de bine pe Bella, încât să-și dea seama că era ultima persoană care le-ar fi putut pregăti masa.
În drum spre mașină, Friðrikka a deschis ușa cabinei de la instalația de forat. Văzuseră pe fereastră că nu era nimeni înăuntru – nici viu, nici mort – și totuși voia să arunce o privire, în caz că muncitorii lăsaseră acolo vreo agendă sau orice alt indiciu care i-ar fi putu ajuta să înțeleagă ce făcuseră acolo. Friðrikka le spusese că toți angajații își făceau însemnări chiar în timpul lucrărilor, pentru că seara, când trebuiau să noteze totul în jurnal, nu se puteau baza doar pe memorie. Matthew s-a dus după Friðrikka, iar Thóra l-a văzut urcând în cabină – păreau că zăriseră ceva înăuntru.
— Ați găsit ceva? i-a strigat Thóra femeii, care rămăsese lângă cabină.
— Da, i-a răspuns Friðrikka. Iar acum chiar că nu mai știu ce să zic.