Capitolul 31
Arnar nu se putea hotărî ce-ar fi fost mai bine să facă după plecarea de la Vogur: să continue tratamentul sau să meargă acasă. Nu-i surâdea niciuna dintre cele două opțiuni – acasă nu-l aștepta nimic, iar la Centrul de Tratament Staðarfell avea să-și vadă starea jalnică oglindită în ceilalți pacienți. În orice caz, știa cam ce se întâmpla acolo și simțea că nu avea nevoie de așa ceva. Singurul lucru care l-ar fi putut împiedica să mai pună gura pe băutură era voința lui, nu tratamentul de la Staðarfell.
— Cum te simți? l-a întrebat terapeutul.
Acesta se apropiase de Arnar pe la spate, fără ca el să-și dea seama – era prea absorbit de propriile gânduri, care păreau să se învârtă în niște cercuri din care îi era imposibil să evadeze.
— A sosit timpul să iei decizia despre care am discutat, a continuat terapeutul. Nu vreau să te presez, dar o să fii externat în scurtă vreme și n-are niciun rost să amâni hotărârea asta până în ultimul moment. Niciodată nu e bine să procedezi așa.
E drept că terapeutul îi vorbea cu blândețe, dar pe Arnar îl enerva că i se adresa ca unui copil.
— Știu, i-a răspuns Arnar, fără să facă nicio mișcare.
Nu-i plăcea deloc să poarte pijamale și halat în miezul zilei, iar dacă s-ar fi ridicat în picioare, ținuta lui absurdă ar fi ieșit și mai mult în evidență.
— Cred c-o să mă duc acasă, a zis el.
— Ți se pare decizia cea mai înțeleaptă? i-a zâmbit cald terapeutul, iar Arnar a întors privirea. Mulți oameni își închipuie că se pot folosi de experiența tratamentelor pe care le-au făcut după celelalte externări, așa că preferă să nu meargă încă o dată la Staðarfell, dar rareori se întâmplă așa.
Dintr-odată, Arnar a găsit o ieșire din cercul vicios în care era captiv și s-a hotărât.
— Mă duc acasă. Asta e decizia mea finală. O să fie bine.
Terapeutul a luat loc în față lui Arnar, uitându-se țintă în ochii săi, ca și când ar fi vrut să intre în legătură cu sinele lui cel mai adânc.
— Azi am primit un telefon pentru tine.
Lui Arnar i-a stat inima în loc preț de o clipă. Terapeutul îi dăduse vestea pe un ton atât de precaut, încât n-avea cum să fie ceva de bine. Ce-și închipuia, că nimic din toate astea n-o să iasă la lumină și că viața o să meargă înainte ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat? După ce și-a revenit, Arnar a clipit și s-a uitat țintă la terapeut, ca și când acesta ar fi avut ceva în ochi.
— Și? a zis el, având grijă să nu dea în vileag neliniștea care îl stăpânea.
— Nu mare lucru. Dar am luat decizia de-a aștepta un pic înainte să-ți dăm vestea, întrucât pare să fie vorba despre ceva serios. Nu e bine să abordezi subiecte de acest gen atunci când cineva e într-un proces de recuperare.
Terapeutul și-a dres glasul cu un aer stânjenit.
— Țin să-ți spun asta, pentru că te-ar putea ajuta să te răzgândești. Vei avea nevoie de sprijin, și n-o să ți-l putem acorda dacă te duci acasă. După tratament, nimeni nu face față bine unor evenimente dramatice.
Arnar ar fi vrut să scoată cât mai multe informații de la terapeut rămânând tăcut, dar nu era deloc sigur că stratagema lui avea să dea rezultate. Și trebuia să afle mai multe, așa că a întrebat:
— Despre ce telefon e vorba? Cine a sunat?
— Un polițist din Groenlanda. Apoi a sunat și o avocată islandeză care zicea că și ea e în Groenlanda și vrea neapărat să discute cu tine. De obicei, nu permitem nimănui să stea de vorbă cu cei internați, dar situația se schimbă atunci când e implicată poliția.
Terapeutul încerca să înțeleagă ce era în mintea lui Arnar după expresia de pe chipul său, dar n-a reușit.
— Dacă autoritățile islandeze vor să vorbească cu pacienții noștri, trebuie să le dăm voie, chiar dacă lucrul acesta contravine politicii noastre. E pentru prima oară când un polițist din altă țară vrea să stea de vorbă cu unul dintre pacienții noștri, și ne gândim ce posibilități avem. Ofițerului groenlandez i s-a sugerat să ia legătura cu poliția islandeză, dacă e vorba de un caz serios, însă nu ne-a spus ce are de gând să facă. N-am vorbit personal cu el, așa că nu fac decât să-ți relatez ce mi s-a povestit.
— Iar pe femeie cum o cheamă? Și ce voia?
Arnar știa foarte bine ce voia poliția, dar habar n-avea de ce l-ar fi căutat avocata. Poate că vremurile erau atât de dificile, încât avocații trebuiau să recurgă și la astfel de mijloace: să identifice oamenii aflați în rahat și să le ofere asistență.
— A zis că e vorba de ceva legat de serviciul tău. De un proiect din Groenlanda. Nu lucrează pentru poliție, nici pentru cea groenlandeză, nici pentru cea islandeză.
Terapeutul nu și-a putut ascunde curiozitatea:
— Parcă și tu ai lucrat acolo, nu?
— Așa-i, i-a răspuns Arnar, care n-avea de gând să-și discute problemele cu el, însă voia să afle mai multe despre femeia aceea. Și-a lăsat cumva adresa ori numărul de telefon?
— Da, a zis terapeutul, însă nu părea hotărât să i le dea. Nu cred c-ar fi bine să iei legătura cu nimeni. Lasă-i pe oamenii ăștia să lămurească singuri lucrurile și, cine știe, poate că până la urmă se va dovedi că nu-i nimic serios și vor rezolva problema fără să te implice și pe tine.
Terapeutul se legăna ușor pe scaun.
— Dacă vrei să vorbești despre asta, să știi că sunt obligat să păstrez confidențialitatea lucrurilor pe care mi le împărtășești.
— Nu, dar oricum, mulțumesc.
Arnar nu voia să pară nerecunoscător. Terapeutul era pur și simplu curios, la fel ca toată lumea. Bineînțeles că, pentru el, era o variație bine-venită să stea de vorbă cu un pacient implicat într-o anchetă a poliției, cu care putea discuta și despre altceva decât lupta cu alcoolul.
— Probabil că e vorba de o confuzie din partea poliției, a adăugat el. Dar femeia s-ar putea să aibă legătură cu compania pentru care lucrez, așa că trebuie să vorbesc cu ea.
Era gata să parieze că avocata avea legătură cu compania doar în mod indirect – și numai datorită unor evenimente petrecute în tabără.
— Deci am nevoie de numărul ei.
Terapeutul a deschis gura ușor, dându-și la iveală vârful roz al limbii. Părea că voia să încerce să smulgă mai multe informații de la Arnar, dar apoi s-a răzgândit:
— E la recepție, pe o bucată de hârtie. Dacă vrei, poți merge cu mine să-l iei.
Au urcat împreună la etajul al doilea. Terapeutul a ieșit din secția de dezalcoolizare și s-a întors în câteva clipe cu un post-it galben, pe care i l-a înmânat lui Arnar cu reticență.
— Îți recomand cu tărie să te înscrii la programul de la centrul Staðarfell și să lași povestea asta pe mai încolo. Nu uita că ești departe de-a te fi făcut bine.
Arnar a luat post-it-ul fără să spună nimic, apoi l-a salutat pe terapeut și a coborât scările. Avea niște monede în buzunar din ziua când se prefăcuse că sună pe cineva ca să facă o bună impresie personalului. A vârât o monedă de cincizeci de coroane în telefon și a format numărul de mobil al Thórei Gudmundsdóttir. Cu toate că nu auzise niciodată de ea, i s-a părut că era o idee bună s-o întrebe ce se întâmplă: ar fi putut afla dacă poliția începuse deja o anchetă, ceea ce i-ar fi oferit un mic avantaj în perspectiva interogatoriului. Dar pentru a obține acest avantaj, trebuia ca mai întâi să afle despre ce era vorba.
Bine-cunoscutul mesaj înregistrat l-a anunțat că abonatul nu se afla în raza de acoperire. Acum, totul depindea de telefonul pe care se temuse atât de mult să-l dea și pe care sperase să nu trebuiască să-l dea niciodată.
•
Lupta pentru a obține un loc chiar lângă fereastră era atât de aprigă, încât Thóra a trebuit să-și folosească toată forța pentru a-și păstra poziția. Stătea în locul cel mai bun, chiar în mijloc, între Matthew și Finnbogi. Friðrikka și Eyjólfur se străduiau să vadă pe lângă cei doi de pe margini, în timp ce Bella și Alvar erau nevoiți să se uite peste umerii lor. Polițiștii lucrau de zor: măsurau și fotografiau cadavrul întins pe zăpadă și cercetau cu atenție perimetrul din jurul său. Văzuseră că aveau spectatori, dar, după ce încercaseră să-i alunge pe cei de la fereastră cu semne din mâini, îi lăsaseră în pace.
— Nu înțeleg, a zis Eyjólfur, care deja suna ca o placă zgâriată – spusese asta de atâtea ori, încât Thóra se oprise de mult din numărat. Arnar nu era aici. Se dusese acasă împreună cu ceilalți.
— Poate că s-a întors în tabără să-i ciopârțească pe cei doi muncitori, a zis Bella oftând, iar Thóra i-a simțit în ceafă respirația caldă. Nu ei îl hărțuiau?
Eyjólfur a părut surprins că-l ascultase cineva:
— Nu. Adică ba da… Atâta doar că lucrurile nu prea se potrivesc.
— O fi altcineva, a sugerat Alvar. Cadavrul e întins pe burtă, așa că nu se vede mare lucru. Nu-mi dau seama cum poți fi atât de sigur cine e.
— N-are cum să fie altcineva. Era singurul din tabără care avea pălărie și bocanci de genu’ ăsta.
Eyjólfur a făcut semn cu mâna spre bocancii înalți, căptușiți pe-afară cu blană. Poate că din respect pentru cel decedat, n-a făcut niciun comentariu asupra lor, deși toată lumea gândea același lucru: erau niște încălțări care pur și simplu te îndemnau să râzi de ele. Căciula făcută din aceeași blană ca și căptușeala exterioară a bocancilor era la fel de stridentă.
Fotograful s-a așezat pe vine, iar unul dintre polițiști s-a aplecat lângă el. Acesta din urmă și-a dat jos mănușile groase, după care și-a pus unele de latex și, cu ajutorul unei pensete, a ridicat partea din spate a căciulii. Blițul aparatului i-a orbit preț de o clipă pe spectatorii de la fereastră, dar și-au revenit imediat și au văzut cu toții ce era sub ea.
— Omul ăsta n-a fost omorât de o boală, a zis doctorul, singurul căruia nu i s-a tăiat respirația când a văzut tăietura de mari dimensiuni de pe ceafa cadavrului.
Pe căptușeala din blană albă a căciulii era o pată mare, închisă la culoare, și părea că blana de iepure se lipise de rană sau înghețase repede pe ea, fiindcă pielea tăiată de pe ceafă s-a ridicat odată cu căciula. Era greu de stabilit dacă firele dintre cap și căciulă erau părul victimei sau peri din căptușeala de blană, dar Thóra spera să fie sau una, sau alta, nu altă chestie și mai dezgustătoare.
Thóra a auzit respirația precipitată a Friðrikkăi și îi venea să-și dea palme – ba chiar și lui Matthew – pentru că nu-i ceruse să aștepte la masa din sala de ședințe. Desigur, Matthew avea scuza că se trezise abia după ce apăruse cadavrul în spatele clădirii, așa că habar n-avea despre ce era vorba. Dar Thóra ar fi trebuit să fie mai precaută. I-a aruncat o privire femeii, dar nu-i putea distinge fața din pricina șuvițelor roșcate care îi căzuseră pe frunte. Stătea cu capul în piept, dar, după cum tremura, era limpede că se pierduse de tot cu firea.
— Friðrikka? Te simți bine? Poate c-ar fi mai bine să iei loc. S-ar putea ca tot ce urmează să fie și mai rău.
Dintr-odată, hohotele de plâns ale femeii au umplut biroul. A înhățat perdelele și a încercat să le tragă, dar, întrucât inelele de pe corniză erau blocate, doar una dintre ele a cedat eforturilor sale mai ales că trăgea mai mult în jos decât în lateral.
— Trageți perdelele! Trageți perdelele! i-a implorat Friðrikka cu glas răgușit. Nu mai pot să mă uit!
— Atunci fă ce ți-a zis Thóra: pleacă de la fereastră și ia loc. Noi vrem să vedem, a zis Bella, încercând să profite de ocazie ca să prindă un loc mai bun.
Eyjólfur, care se apropiase și mai mult de fereastră, și-a schimbat refrenul:
— La dracu’! La dracu’! La dracu’!
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Matthew, luându-l de umăr și îndepărtându-l de geam.
— Nu e Arnar, a zis informaticianul. El n-are părul atât de lung și nici nu e blond.
Eyjólfur a expirat prelung, părând să aibă o rezervă nesfârșită de aer în plămâni. Thóra și-a amintit că polițistul groenlandez fusese foarte surprins atunci când Thóra și Matthew îi aduseseră la cunoștință că Arnar zăcea mort în zăpadă, chiar în spatele clădirii administrative, ba chiar îi pusese să repete numele celui decedat și îi întrebase dacă nu cumva Berg Technology avea doi angajați pe nume Arnar Jóhannesson. Când Thóra i-a spus că nu, polițistul îi spusese că era puțin probabil să fie Arnar, întrucât primise informații potrivit cărora inginerul era la dezalcoolizare în Islanda, după cum îi spuse și ea de altfel. Apoi adăugase că sunase la clinică și, cu toate că nu stătuse de vorbă cu el, i se dăduseră asigurări că, într-adevăr, era internat acolo. Thóra primise un răspuns similar când sunase la Vogur de la hotel, după ce terminase de vorbit cu ultimul angajat de pe lista trimisă de directorul companiei, cu toate că ei nu-i confirmaseră explicit că Arnar era la clinică.
Friðrikka a scos un țipăt scurt, apoi a șoptit pe un ton ciudat de calm:
— E Oddný Hildur.
După care a izbucnit în plâns.
•
— Vă rog să scuzați deranjul, însă, date fiind împrejurările, din păcate a fost absolut necesar să vă reținem aici, le-a explicat polițistul groenlandez care conducea ancheta. Dar acum, nu mai este nevoie să rămâneți aici, și țin să vă spun că ne-ați fost de mare ajutor în desfășurarea anchetei.
Fuseseră interogați cu toții și li se ceruse să povestească iar și iar ordinea în care se întâmplaseră lucrurile.
— Când putem pleca? a întrebat Friðrikka – acum, după ce trecuseră câteva ore de când recunoscuse cadavrul din zăpadă, se oprise din plâns.
Între timp, li se dăduse mâncare și de băut, cu toate că Friðrikka nu fusese în stare să înghită nici măcar o îmbucătură. Doctorul o îndemnase să bea cât mai multe lichide, dat fiind că-și consumase rezerva de apă cu valurile de lacrimi și, din fericire, îi urmase sfatul, dat fiind că sigur avea să mai plângă.
— Nu mai suport să stau aici, a zis ea.
— Înțeleg, a zis polițistul cu blândețe, după care a continuat pe un ton autoritar. Din păcate, elicopterul nu poate zbura pe timp de noapte, deci nu puteți pleca mai devreme de mâine-dimineață. Dar elicopterul se află aici și, imediat ce vor permite condițiile meteo, veți putea pleca.
— Aveți cumva vreo ideea despre ce s-a întâmplat? Mă refer la femeia pe care tocmai ați descoperit-o, Oddný Hildur, a zis Eyjólfur, care acum era calm și apatic, părând sleit de puteri – era ca și când, în cele din urmă, acest caz devenise prea mult pentru el. Nouă ni s-a părut c-a suferit un accident.
— Deocamdată, nu vă pot spune nimic sigur, dar se pare că femeia a suferit o rană la nivelul capului, sau poate mai multe. Să sperăm c-o să putem lămuri ce s-a întâmplat.
— Unde era? a întrebat Alvar, înroșindu-se la față ca de fiecare dată când vorbea. Adică a dispărut de câteva luni și nu se poate să fi stat în spatele clădirii în tot acest timp. Sunt salvator și mă pricep un pic la lucrurile de genu’ ăsta.
La început, polițistul a ezitat să-i răspundă, ca și când s-ar fi temut să nu dezvăluie ceva nepotrivit, iar în cele din urmă a zis cu o undă de sarcasm în glas:
— O să vă spun. La prima vedere, se pare că femeia aceasta a murit de ceva vreme. Puteți să nu vă mai faceți griji în legătură cu operațiunile de căutare pe care le-ați întreprins după dispariția ei. Părerea mea este că, deși ați făcut tot ce vă stătea în putință, rezultatul ar fi fost același chiar dacă ați fi căutat mai mult timp și în grupuri mai mari.
— Deci am fi putut s-o găsim dacă nu ne opream? a intervenit Friðrikka, părând departe de tot ce se întâmpla în jurul ei. Știam eu. Întotdeauna am zis asta.
Eyjólfur a dat să-i răspundă, dar s-a lăsat păgubaș. Chiar și lui îi era milă de ea, în halul în care arăta acum: era sleită de puteri și avea ochii umflați. Așa că informaticianul a strâns din buze și a închis ochii.
— Nu, doamnă, m-ați înțeles greșit. Tocmai, n-ați fi putut face nimic s-o salvați pe prietena dumneavoastră. Am vrut să subliniez acest lucru în speranța că poate o să vă simțiți un pic mai bine – oricât de greu ar fi.
— Dar de unde-a apărut cadavrul? a întrebat Matthew, după ce Thóra îl ciupise ușor de coapsă – îi spusese între patru ochi cum ajunsese Oddný Hildur în spatele clădirii administrative, iar el îi promisese să păstreze secretul. Mă întreb unde a stat cadavrul în tot acest timp.
Thóra s-a simțit ușurată – totul mergea așa cum plănuiseră.
— Nu știm, i-a răspuns polițistul. Probabil undeva afară, la adăpost de animalele sălbatice. Cu siguranță n-a stat pe insulă: azi am făcut căutări acolo și nu se poate să ne fi scăpat.
— În mod evident, întrebarea cea mai presantă este cine credeți că e responsabil de moartea ei, dacă presupunem că n-a fost vorba de un accident, a zis Finnbogi, care – la fel ca toți ceilalți – era obosit și încercănat.
— N-avem de ce să presupunem una ca asta. Dar apariția bruscă a cadavrului ridică anumite semne de întrebare.
— Pare destul de improbabil să se aleagă cineva cu o astfel de tăietură pe ceafă din pricina unei căzături, mai ales pe un teren drept, a continuat medicul. Iar dacă a căzut de pe versantul unui munte sau de pe o coastă abruptă, ar trebui ca, în ciuda salopetei, să aibă mai multe răni pe trup. Și, din câte am văzut, membrele ei nu erau deloc rănite.
Thórei i s-a părut că raționamentul lui Finnbogi era destul de convingător.
— După cum v-am spus, totul o să fie lămurit, și n-are niciun rost să avansăm ipoteze nefondate. Dacă s-a întâmplat ceva neobișnuit, o să aflăm ce anume, așa că e inutil să vă pierdeți timpul făcând speculații.
— Aș vrea să vă pun și eu o întrebare, a intervenit Thóra, care trebuia să-și respecte promisiunea în legătură cu rămășițele Usinnei. Oasele găsite în sertare sigur vor fi înapoiate familiei? Ar fi foarte trist dacă femeia ar rămâne fără un loc de veci.
Polițistului nu i s-a părut deloc o întrebare ciudată.
— Da, aproape sigur. Mai întâi trebuie să ne asigurăm că aparțin acelei femei, însă după aceea nu vom mai avea niciun motiv să le păstrăm. Lucrul acesta n-o să dureze foarte mult, întrucât cred că ne va fi ușor să luăm legătura cu dentistul ei, iar apoi, cu ajutorul câtorva radiografii, o să-i putem stabili identitatea. Dar, dacă se dovedește că nu e ea, altfel vor sta lucrurile.
— Să sperăm că n-o să fie așa. Deja avem destui morți, a zis Thóra, sprijinindu-se pe spetează.
— Eu aș analiza oasele cu mare atenție, a intervenit Friðrikka. Sunt sigură că femeia asta a fost omorâtă, la fel ca Oddný Hildur, și că făptașii sunt niște oameni din sat. Am știut asta dintotdeauna și am spus-o încă de la început.
Geologa a vorbit fără să se uite în ochii polițistului – poate pentru că era băștinaș –, dar groenlandezul n-a luat-o personal.
— Deja am început să-i interogăm pe oamenii din sat, mai ales pe cei cu care ținea legătura Arnar, și-o să vedem ce putem afla. Cu siguranță o să găsim făptașul, dar ne va lua ceva timp să descoperim cine e. Poate că e vorba de o persoană care doar a cărat cadavrele dintr-un loc în altul.
— Și le-a tăiat…, a adăugat Matthew. Cineva a făcut lucrul ăsta, iar mie mi se pare cât se poate de limpede că n-a fost implicat niciunul dintre noi.
Polițistul a ridicat din umeri.
— Totul va fi lămurit. Avem o mulțime de dovezi – în parte obținute de la dumneavoastră –, și, cu toate că multe dintre ele sunt greu de înțeles, de obicei cazurile de genul ăsta sunt rezolvate atunci când totul e pus cap la cap, iar oamenii încep să vorbească.
Dar n-a zis la ce oameni se referea, ci și-a împreunat mâinile, încercând să afișeze un aer binevoitor, cu toate că rezultatul semăna mai mult cu o grimasă.
— Voi cere să se mai aducă niște saltele, a continuat el, iar dumneavoastră o să hotărâți dacă veți dormi cu toții aici, în sala de ședințe, sau vă veți împrăștia prin clădire, dar să știți că am încuiat birourile. Dacă vreți mâncare sau ceva de băut, ar fi bine să-mi spuneți acum, cu toate că, în noaptea asta, unul dintre oamenii mei va rămâne în clădire și vă va putea ajuta dacă se întâmplă ceva.
— Ce s-ar putea întâmpla?
Ca de obicei, n-a fost nevoie de foarte mult pentru ca Friðrikka să se neliniștească – sigur urma să-și facă griji din pricina asta până avea să adoarmă și, din păcate, toți cei din jurul ei trebuiau să-i îndure lamentațiile.
— Să sperăm că nimic, i-a răspuns polițistul pe un ton liniștitor, dar, în caz contrar, polițistul va fi pregătit.
— Sugerați că cel care a făcut asta ar putea reveni? a insistat Friðrikka, ducându-și mâinile la piept și uitându-se îngrozită la polițist.
— N-ai putea să taci din gură măcar o dată? a zis Eyjólfur printre dinți.
Fie din pricina observației lui, fie pentru c-a înțeles că și polițistul era la capătul puterilor, Friðrikka a tăcut și și-a șters lacrimile care încă i se prelingeau pe obraji.
Când, în cele din urmă, Thóra a reușit să adoarmă, colega lor încă plângea – scâncetele ei discrete, care până atunci o deranjaseră pe Thóra, începuseră să aibă un efect calmant. Hotărâseră ca Thóra și Matthew să se mute din sala de ședințe împreună cu Friðrikka și să doarmă în arhiva taberei, aflată pe același coridor, un pic mai încolo. Li se păruse c-ar fi fost o idee proastă să-i lase pe Friðrikka și Eyjólfur în aceeași cameră.
Un pic mai târziu, când s-a auzit zgomotul unor mașini intrând în tabără și s-au declanșat proiectoarele, doar Matthew mai era treaz – dinspre salteaua Friðrikkăi nu se mai auzea decât o respirație grea. Matthew nu s-a îndurat s-o trezească pe Thóra și să meargă împreună să vadă despre ce-i vorba. Astfel, a fost singurul care i-a văzut pe polițiști scoțându-l pe Naruana dintr-o mașină și ducându-l în sala de mese.