Capitolul 16
— Snowmobilul și mașinile nu s-au stricat singure. Cine ar fi putut să umble la ele?
Alvar vorbea uitându-se la un ghiveci cu flori de pe pervazul din camera de zi. Planta cunoscuse și zile mai bune, iar acum era căzută pe-o parte, maronie și veștejită. Toată lumea se gândea la ipoteza că fusese turnat ceva în rezervoare: zahăr sau altă substanță care defectase motoarele atunci când fuseseră pornite.
— Nu cumva, la un moment dat, s-a bănuit și că cineva a umblat la instalația de foraj? a întrebat Alvar, întorcându-se spre ceilalți membri ai grupului, dar fără să se uite în ochii nimănui, după care a început să-și studieze mâinile. Sau parcă așa am înțeles…
— Alvar, vreau să vii cu mine să facem fotografii ale vehiculelor avariate, a zis Thóra pe un ton binedispus, având grijă totuși să nu pară ridicolă. Și ar fi bine dacă ai putea întocmi un scurt raport despre ce-ai descoperit.
Apoi s-a întors spre Matthew.
— Ba chiar mă întreb dacă nu cumva ar fi bine să cerem să fie transportate în Islanda pentru a fi inspectate cu atenție de mecanici, sau poate să chemăm pe cineva aici.
Matthew a încuviințat din cap și a încercat fără succes să-și stăpânească un căscat. După ce terminaseră cina, nu mai spusese nimic – începea să se cunoască lipsa somnului din ultimele nopți, iar mâncarea simplă nu prea îi dăduse putere: paste cu un sos de la conservă care era atât de fad, încât ar fi putut foarte bine să folosească lapte în locul lui. Și nu era singurul care se simțea obosit: doctorului Finnbogi îi fusese destul de greu să mănânce printre căscături, iar Thórei i se păruse că, la un moment dat, pe Friðrikka o furase somnul. După masă, Eyjólfur se dusese direct în cameră să se culce, în timp ce toți ceilalți se strânseseră în camera de zi, cu excepția Bellei, căreia îi fusese dată sarcina să spele vasele. Și poate că lipsa lor de inițiativă era cauzată de oboseală; Thóra nu știa cum erau ceilalți, dar ea întotdeauna se simțea adormită după ce petrecea mult timp în aer liber, inspirând prea mult oxigen.
— Nu cumva am putea devansa ziua întoarcerii? a întrebat Friðrikka. Părea foarte obosită: era palidă la față și avea cearcăne foarte pronunțate. Venirea noastră aici a fost o greșeală.
— N-o să mai dureze mult, a bombănit doctorul, apoi s-a întors spre fereastra cu ghiveciul și s-a uitat la geamul negru ca smoala. Dacă nu se strică vremea.
— Sunt sigură că n-o să se strice, a zis Thóra cu un fals optimism în glas – nu voia să ia în seamă șuierul discret al vântului care pătrundea în camera de zi. Crezi c-o să ai timp să termini toată treaba?
Friðrikka a încuviințat din cap cu un aer jalnic.
— Da, sigur. Mâine o să termin aproape tot, apoi va trebui să fac copii ale documentelor pe care nu le pot citi aici, urmând să mă uit pe ele în Islanda.
Discuția despre sarcinile ei părea s-o mai fi înviorat.
— Nici n-am avut chiar atât de multă treabă. Lucrările au avansat destul de puțin după plecarea mea, așa că parcurgerea documentelor a fost relativ simplă. Echipa n-ar fi trebuit să lucreze după Anul Nou.
Apoi a adăugat cu un aer satisfăcut:
— După cum i-am și zis de mai multe ori.
Thóra și-a amintit vag că, undeva în documentele care însoțeau contractul, se preciza că, din pricina condițiilor meteo, era aproape imposibil să se lucreze acolo în primele patru luni ale anului. Companiei Berg Technology i se dăduse libertate totală în ceea ce privește perioada din an în care urma să-și desfășoare activitatea, dar îi fusese furnizată această informație pentru a-și da seama că nu se putea aștepta să lucreze la capacitate maximă pe toată durata anului.
— Și de ce a continuat să muncească după Anul Nou? a întrebat Thóra. Din pricina întârzierilor?
— Da, cred că da, a răspuns Friðrikka. Ideea asta a fost propusă înainte să-mi dau demisia și bineînțeles că n-a fost întâmpinată cu entuziasm. Unul dintre motivele pentru care angajații își doriseră această slujbă era concediul de iarnă, care ar fi trebuit să fie destul de lung. Pentru mine, chestia asta a fost picătura care a umplut paharul. După ce-a dispărut Oddný Hildur, nu mai aveam de gând să-mi asum responsabilități suplimentare pentru un angajator care se purta atât de urât cu noi.
Alvar s-a ridicat imediat în picioare. Era ca și când s-ar fi simțit insultat de negativismul Friðrikkăi și nu-i mai putea suporta lamentațiile.
— Mă duc la culcare, a zis el.
— La naiba! a exclamat doctorul, lovind ușor brațele fotoliului. Voiam să vă ofer câte un păhărel înainte de culcare. Toată lumea se bagă-n pat?
Alvar s-a oprit, încurcat. Era cât se poate de limpede că îi ardea gâtul după un pic de băutură și că s-ar fi răzgândit cu dragă inimă.
— Păi, cred că somnul poate să mai aștepte un pic, a zis el, luând iarăși loc. Nu mă grăbesc.
Thóra s-a străduit să nu zâmbească, aducându-și aminte de cumpărăturile pe care le făcuse ea însăși la duty-free.
— Bună idee, i-a zâmbit ea doctorului. Am și eu o sticlă de lichior de lemn-dulce{16}, marca Opal.
Matthew s-a încruntat, dar s-a ridicat în picioare să aducă sticla – Thóra știa că doar o tărie cu aromă de floricele i-ar fi putut displăcea lui Matthew mai mult decât lichiorul de lemn-dulce. Doctorul a plecat după el, iar Thóra spera că, în timp ce mergeau împreună pe coridor, aveau să mai discute despre petele de sânge de pe perna lui Dóri.
După ce le examinase cu atenție, Thóra îl târâse pe Matthew înapoi în clădirea administrativă, ca să-i arate fotografiile vechi pe care le descoperise și să-l convingă că petele de pe pernă erau ciudat de asemănătoare cu cele de pe paturile primilor coloniști din zonă. Matthew trebuise să admită că similaritățile erau uimitoare și, înainte să meargă la cină, l-au chemat pe doctor să vadă atât camera lui Dóri, cât și pozele. Finnbogi n-a putut să spună nimic despre pete și nici de ce erau atât de asemănătoare cu cele din trecut, dar a ajuns la concluzia că era o simplă coincidență. Thóra avea cu totul altă părere, susținând că, din cine știe ce motiv, cineva încercase să imite modelul găsit pe așternuturile din corturi. Și totuși, ea și Matthew erau de acord că asta nu însemna în niciun caz că primii locuitori muriseră din altă cauză decât foametea – nicidecum pentru că i-ar fi omorât cineva; argumentul lor principal era că nimeni n-ar fi avut vreun motiv să le vrea moartea. Era puțin probabil să fi fost într-un conflict cu cineva – sigur nu cu locuitorii din așezările învecinate, pentru că nu exista niciuna în jur. Dar doctorul și Matthew au ezitat un pic atunci când Thóra i-a întrebat dacă decesul prin inaniție provoca sângerări ale capului, dar momentul de ezitare a dispărut când doctorul a zis că, foarte probabil, petele din fotografie nu erau de sânge, ci umbre sau urme de murdărie care puteau fi explicate și altfel decât ca semne de violență. Dacă ar fi fost pete de sânge, ar fi fost și mai mari, și mai întinse. Deși cu greu s-ar fi putut ajunge la o concluzie în legătură cu petele din fotografii, Thórei îi era destul de limpede că cele de pe perna muncitorului nu puteau fi decât de sânge – chiar dacă n-ar fi putut spune cum ajunseseră acolo.
Bella a intrat în camera de zi și pe chipul său se putea citi că spălatul vaselor nu era tocmai distracția ei cea mai mare. Thórei i se părea de înțeles: apa era obținută prin topirea zăpezii, așa că îi luase mult timp să spele cele câteva farfurii și pahare pe care le folosiseră.
— Nu mai fac asta înc-o dată, a tunat secretara. Și n-o să-mi pese cât de ocupați o să pretindeți că sunteți, a adăugat ea, uitându-se cu dispreț la Thóra, Friðrikka și Alvar, care stăteau relaxați în living.
— Draga mea, ia loc și calmează-te, i-a zis Friðrikka. O să vină rândul fiecăruia dintre noi să le spele.
Expresia chipului ei nu era mai prietenoasă decât a Bellei, iar Thóra avea impresia că nimerise la reuniunea unor persoane cu grave probleme sociale.
— Nu vrem decât să ne relaxăm și să stăm un pic de vorbă. Dar nu despre tabăra asta, a adăugat Friðrikka, uitându-se la Thóra.
Thóra i-a răspuns cu un zâmbet, în speranța că va mai însenina atmosfera. Dacă femeia întotdeauna reacționa în felul ăsta, Thóra nu putea să se gândească decât cu compătimire la cei care fuseseră colegi cu ea, pe vremea când încă lucra în tabără.
— Întru totul de acord, a zis Thóra. Există o mulțime de alte subiecte. Alegeți unul și n-o să mă dau în lături.
Dar nimeni n-a spus nimic, iar după ce s-a așezat și Bella pe un scaun, cu toții au rămas nemișcați. Singurele subiecte care-i treceau Thórei prin minte aveau legătură cu proiectul și era sigură că același lucru era valabil atât pentru Matthew, cât și pentru Friðrikka. Spera ca Matthew și doctorul să se întoarcă repede cu sticlele. Băutura le-ar mai fi dezlegat limbile, ba chiar și Alvar ar fi început să turuie ca o moară hodorogită după câteva păhărele de lichior. Poate că atmosfera avea să se anime atât de mult, încât Thóra ar fi putut să arunce pe ea niște haine de petrecere, dat fiind că pusese atât de multe în valiză. Podeaua de pe coridor a scârțâit și toată lumea s-a înviorat.
— Avem niște pahare de vin la îndemână? a întrebat Thóra, uitându-se în jur.
— Nu, a răspuns Friðrikka. Regulamentul de ordine interioară interzice consumul de alcool în tabără, așa că singurele pahare sunt cele din bucătărie.
A dat să se ridice în picioare ca să le aducă, dar Thóra i-a luat-o înainte.
— Și chiar toată lumea de-aici respecta regulile? a întrebat ea, apropiindu-se de ușă.
— Nu, a zis iarăși Friðrikka. E imposibil să le interzici adulților să bea, exceptând cazul în care interferează cu munca lor. Arnar era complet împotriva consumului de alcool în tabără, dar nimeni nu-i dădea ascultare. E drept că nici nu era multă băutură aici: stăteam în tabără cu lunile și niciodată nu aduceam mai mult decât ne dădeau voie vameșii, iar din când în când, dacă aveam timp, mai luam câte o navetă de bere din Kulusuk înainte să venim aici. Arnar se făcea nevăzut ori de câte ori beam aici, în camera de zi, ceea ce se întâmpla foarte rar. Uneori, la ocazii speciale, compania ne dădea vin la masa de prânz, iar pe seară ne ofereau și alte băuturi – ocaziile de genu’ ăsta erau, de exemplu, sărbătorile pe care trebuia să ni le petrecem aici.
Friðrikka a făcut semn cu mâna spre un poster lipit lângă ușă, prin care se anunța „Petrecerea de la mijlocul iernii”, care fusese organizată într-o sâmbătă, pe 16 februarie. Cu toate că tabăra avea un personal restrâns, se făcuseră multe eforturi; fusese numit un maestru de ceremonii, iar distracțiile serii fuseseră foarte variate: de la tombolă până la karaoke.
— Presupun că s-a dat de băut și atunci, a adăugat ea.
Când a ajuns la ușă, Thóra a dat nas în nas cu Matthew și Finnbogi. Matthew ținea în mână o sticlă de plastic pe care era scris Opal, iar doctorul, o sticlă de coniac – Thóra spera că n-o să-l deranjeze dacă o să-l bea dintr-un pahar obișnuit. Singurele pahare pe care le-a găsit în dulapuri erau identice cu cele pe care le folosiseră la cină – pahare de bucătărie împrăștiate printre ceșcuțe albe de cafea și căni colorate. Acestea din urmă păreau să aparțină angajaților, iar Thóra a început să se uite la ele în mod automat. Când a pus mâna pe o cană împodobită cu flori albastre, pe care scria Oddný Hildur, buna dispoziție care, încetul cu încetul, îi estompase oboseala fizică a dispărut iarăși. A așezat repede cana la locul ei, fiind surprinsă că ceilalți angajați nu o luaseră de acolo ca să nu-și aducă aminte tot timpul de dispariția ei. Poate și-au închipuit că ar fi o înfrângere simbolică: descotorosindu-se de cană, ar fi recunoscut că era moartă. În cele din urmă, a luat repede șapte pahare – unul pentru Eyjólfur, în caz că apărea și el.
Frigiderul a pornit dintr-odată, scoțând un zgomot puternic, iar Thóra a tresărit atât de tare, încât le-a mulțumit stelelor ei norocoase că n-a scăpat paharele. Adrenalina i s-a împrăștiat în vene, iar inima a început să-i bată nebunește – dar s-a calmat repede, după care a ieșit imediat din camera aceea pustie.
La puțin timp după ce au umplut paharele, a apărut și Eyjólfur, cu părul ciufulit:
— Vasăzică aici erați? Eu am adormit.
Apoi s-a trântit pe un fotoliu de lângă ușă.
— S-a întâmplat ceva în timp ce dormeam? a întrebat el pe un ton sarcastic, evident convins că nu erau mai aproape de lămurirea situației decât înainte să se bage el în pat, iar când a văzut că nu-i răspunde nimeni, și-a întors privirea spre fereastră cu un aer indiferent. Vremea se înrăutățește. M-au trezit trepidațiile geamului de la dormitor.
A râs sec și a adăugat:
— Eram atât de confuz când m-am trezit, încât preț de o clipă am crezut că e cineva afară care bate în fereastră. Ba chiar am crezut că e Bjarki, a zis el căscând.
— Of, Eyjólfur, a spus Friðrikka, punând jos paharul. Încercăm să uităm ce s-a întâmplat aici. Nu știu ce părere au ceilalți, dar nu mi-ar plăcea deloc să-mi apară Bjarki în față, ca un zombi.
Apoi a tăcut.
Dintr-odată, becul din tavan a început să pâlpâie. Au auzit o pocnitură și au văzut o lumină puternică venind de-afară.
— Ce naiba? a exclamat Alvar, care se afla lângă fereastră, ridicându-se în picioare și făcând mâna streașină la ochi.
Friðrikka a scos un geamăt ușor, iar Eyjólfur s-a apucat cu ambele mâini de brațele fotoliului, strângându-le până când i s-au albit încheieturile. Cu toate că erau și ei uimiți, lumina nu le-a produs reacții atât de puternice Thórei, Bellei, lui Matthew și doctorului Finnbogi.
— Ce-a fost asta? a întrebat Thóra, când a observat că nimeni altcineva n-avea de gând să spună nimic. A trecut o mașină prin fața ferestrei?
Poate că piloții elicopterului veniseră cu mașina să-i ducă la pistă.
Friðrikka respira precipitat.
— Sunt proiectoarele montate după dispariția lui Oddný Hildur. A fost ideea responsabilului cu securitatea.
— Și? a întrebat medicul, părând la fel de surprins ca Thóra.
— Și se aprind atunci când senzorii detectează mișcare. Ideea era să speriem urșii polari sau orice alt musafir nepoftit.
— E vreun urs polar în preajma taberei?
Lichiorul începuse deja să-și facă efectul, iar Thóra era foarte încântată de ideea de-a vedea un urs. S-a ridicat în picioare, s-a apropiat de fereastră și s-a uitat afară. Reflectoarele montate pe doi stâlpi înalți făceau ca zăpada să pară și mai albă – nici măcar nu le observase până atunci.
— Pleacă de la fereastră, i-a strigat Eyjólfur. Nu cred că-i un urs.
— De unde știi? a întrebat doctorul, care urmase exemplul Thórei, iar acum se uita și el pe geam.
Însă n-a primit niciun răspuns.
— Atunci ce e? a întrebat Thóra, îndepărtându-se de geamul rece.
Dacă fusese cherchelită cu câteva clipe mai înainte, acum îi trecuse dintr-odată. Și-a amintit de petele de pe perna muncitorului și s-a întrebat dacă nu cumva reflectoarele se aprinseseră și înainte ca el să înceapă să sângereze.
— Nu-i un animal, a zis Friðrikka, trecându-și mâna prin părul roșcat. Sistemul nu era în funcțiune când am ajuns aici. Ba chiar și uitasem de el. Ca să meargă, trebuie să fie pornit, lucru pe care nu l-ar fi putut face un urs polar.
Abia acum înțelegeau cu toții de ce reacționaseră așa Friðrikka și Eyjólfur.
— Unde sunt montați senzorii? a intervenit Matthew. Și de unde se activează sistemul ăsta?
Apoi s-a ridicat și el în picioare și s-a apropiat de fereastră, în ciuda avertismentelor lui Eyjólfur. S-a uitat afară, dar n-a văzut mai mult decât Thóra.
— Senzorii sunt amplasați pe stâlpii reflectoarelor, iar panoul de pornire al sistemului se află în clădirea administrativă, i-a explicat Eyjólfur. E montat chiar sub scară. Și e destul de complicat, ceea ce înseamnă că nu poate fi activat din greșeală.
Apoi informaticianul s-a uitat la Friðrikka.
— L-ai pornit cumva tu?
— Bineînțeles că nu, a răspuns femeia, părând și mai alarmată. Ba chiar uitasem de sistemul ăsta, a adăugat ea, iar vechea lor animozitate s-a reaprins. Acum urmează să spui că eu am declanșat reflectoarele? Eram aici, în caz c-ai uitat. La fel ca tine.
— N-au fost declanșate de niciunul dintre noi, a intervenit Matthew, apoi s-a întors iarăși spre fereastră. Probabil că senzorii au fost declanșați de un animal rătăcit care apoi a fugit.
S-a uitat pe rând la toți cei aflați în living.
— A umblat cineva la dispozitivul de pornire?
Dar nu i-a răspuns nimeni.
Matthew a aruncat o ultimă privire pe fereastră, uitându-se la peisajul încremenit până când reflectoarele s-au stins dintr-odată, lăsându-l față-n față cu propria lui reflecție în geamul întunecat.
— Probabil că sistemul a fost activat de o pană de curent. Poate că a fost tot timpul pornit, iar în seara asta cineva a pornit iarăși curentul și, fără să vrea, a reconectat sistemul.
Toată lumea a fost mulțumită de această ipoteză. Era unul dintre acele momente când e bine să ai o explicație oarecare, oricât de improbabilă. Cuvintele au puterea de a risipi îndoielile, așa că toată lumea l-a susținut, murmurând: „Bineînțeles” și „Asta trebuie să fie”.
S-au așezat la loc cu un aer rușinat și au încercat să învie atmosfera veselă de mai înainte. Sticlele s-au golit cu repeziciune și n-a trecut mult timp până când Alvar a început să se foiască în fotoliu. Friðrikka, părând și ea dornică să mai bea, s-a ridicat în picioare și i-a anunțat că se duce să vadă dacă vinul păstrat pentru ocazii speciale încă era la locul lui.
— Eyjólfur, a mai rămas vreun pic de băutură după „Petrecerea de la mijlocul iernii”?
— Habar n-am. Nu eram aici.
Friðrikka a plecat, iar Thóra a băut ultima gură de Opal din paharul ei. Nu era sigură că voia să mai bea și după întoarcerea femeii – alcoolul ar fi făcut-o și mai somnoroasă. Avea senzația că și Matthew era la fel de toropit ca ea, dar celorlalți băutura părea să le fi reîmprospătat energiile. Nici măcar Bella nu mai era încruntată, cu toate că se afla la câteva pahare distanță de un zâmbet. Așa că probabil oboseala a fost motivul pentru care Thóra și Matthew au reacționat ultimii la țipetele Friðrikkăi.