Capitolul 25

22 martie 2008

De data aceasta, al patrulea pas avea să fie dificil. În încercările lui anterioare de-a se lăsa de băut, lui Arnar i se păruse că această etapă a recuperării era foarte ușoară. Dar acum, lucrurile erau diferite. „Ne-am făcut un inventar moral minuțios și lipsit de orice teamă” – așa suna formularea pasului cu pricina. Acum, trebuia să dea socoteală de ceva mult mai grav decât că nu-și plătise datoriile, își dezamăgise părinții, își trădase prietenii și colegii și lăsase dependența de alcool să-i afecteze munca. Cui i-ar fi putut mărturisi așa ceva? Lui Dumnezeu? Dar Arnar nu era convins că există. Și totuși, accepta că există o putere superioară lui, din moment ce îi era imposibil să se vindece fără să creadă asta. Dintr-odată, i-a trecut prin minte că în univers poate nu exista niciun Dumnezeu mărinimos, ci doar răul. Dacă așa stăteau lucrurile, Arnar își unise forțele cu Diavolul, de aceea nu putea spera la mântuire, nici în viața asta, nici în cea de după moarte, oricum ar fi fost ea.

La un moment dat, se străduise să citească Divina comedie a lui Dante. Cu toate că n-o înțelesese în întregime – nici măcar titlul ei ciudat –, avusese un efect puternic asupra lui. Multe dintre imaginile poetului pentru viața de după moarte îi erau încă bine întipărite în minte. De exemplu, soarta falșilor profeți. Aceștia îl mâniaseră pe Dumnezeu, pretinzând că sunt în stare să prevadă viitorul, iar drept pedeapsă, capetele le fuseseră răsucite la spate; în plus, plângeau atât de mult, încât erau orbiți de propriile lor lacrimi. E drept că Arnar nu se făcuse niciodată vinovat de așa ceva, dar intuia exact unde avea să ajungă în Infernul lui Dante. Până de curând, crezuse că urma să fie azvârlit în adâncul celui de-al șaptelea cerc, rezervat celor vinovați de sodomie – acolo avea să rătăcească printr-un deșert încins, încercând fără succes să se apere de o ploaie de foc. Acum își dădea seama că avea să sfârșească și mai jos: în al nouălea cerc. Era locul destinat celor care-i trădaseră pe oamenii cei mai apropiați lor. Arnar nu-și mai amintea exact cum era alcătuit acest cerc, dar ținea minte că sufletele de-acolo erau prinse într-un lac înghețat; cât anume erau afundate în gheață depindea de cine erau cei pe care îi trădaseră.

Deci, ca muritor păcătos, nu avea decât două opțiuni: foc sau gheață. La prima vedere, ar fi preferat focul; cu toate că-l înspăimântau atât gerul etern, cât și marea de flăcări, cel puțin în al doilea caz n-ar fi fost atât de singur ca în lacul înghețat, unde nimeni nu putea să vorbească, iar sufletele nu puteau decât să privească neajutorate la ceilalți sărmani prinși în gheața strălucitoare. Comedie era un nume destul de ciudat pentru un poem care, în mare parte, era atât de lipsit de bucurie. În plus, lui Arnar îi era greu să împace această descriere a iadului cu ideea că Iisus își dăduse viața pe cruce pentru a ispăși păcatele omenirii. Dacă viziunea lui Dante cuprindea vreo fărâmă de adevăr, atunci ar fi însemnat că sacrificiul lui Hristos nu servise la nimic. Poate că, atunci când scrisese Divina comedie, poetul se simțise la fel cum se simțea Arnar acum: poate și el era sigur că soarele n-o să mai răsară niciodată.

Nu, lui Arnar nu-i venea în minte niciun om căruia să-i împărtășească ceea ce-l frământa. Nu era o opțiune nici persoana care avea să fie desemnată să-l ajute în parcurgerea pașilor. Arnar se detesta pe sine însuși atunci când se gândea la ce-i stătea pe suflet și nu suporta gândul c-ar fi putut vedea același dezgust și în ochii altcuiva. Se băgase singur în bucluc, iar dacă nu reușea să se răscumpere în propriii ochi, n-avea cum să se elibereze din ghearele lui Bahus. Amintirea a ceea ce făcuse l-ar fi ros pe dinăuntru și i-ar fi distrus slaba apărare în fața dependenței. Îi rămâneau două posibilități, ambele la fel de rele: să mărturisească și să facă față disprețului și condamnării, sau să se târască înapoi la alcool ca un câine prin praf. Orice ar fi ales – mărturisirea sau sticla –, îi era limpede că-l așteptau multe alte nopți nedormite. Încă o dată, cea mai bună soluție i se părea să se sinucidă, ca un bărbat adevărat. Ceea ce-i oferea o a treia destinație posibilă în Infernul lui Dante: în mijlocul celui de-al șaptelea cerc, unde s-ar fi transformat într-un mărăciniș din care s-ar fi hrănit harpiile – făpturi înaripate cu cap de fecioară.

Arnar a izbucnit în râs în camera lui întunecată și singuratică. Oare ce era în capul lui? Chiar își închipuia că avea să-și recapete pacea sufletească gândindu-se la un vechi poem? Că avea să se elibereze de sentimentul de vinovăție pe care i-l pricinuiau trădarea și patima răzbunării? Și-a întrerupt râsul sec și trist, apoi s-a întors pe o parte, potrivindu-și perna. Cât de departe puteai merge în numele răzbunării? Existau cumva niște reguli nescrise sau niște norme etice de care el nu auzise? Puțin probabil. În clipa aceea, avea în minte două vorbe legate de răzbunare. Una era în acord cu ce făcuse: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, dar cealaltă era în total dezacord cu fapta lui: să întorci și celălalt obraz. Cea dintâi își avea originea în Codul lui Hammurabi, una dintre primele încercări ale oamenilor de a întocmi legi scrise, iar cea de-a doua era din Noul Testament. Aceste abordări erau separate de două mii de ani, iar de alte două mii de ani încă nu se născocise nicio altă opțiune. Sosise timpul să se inventeze o nouă formulă. Lui Arnar i-ar fi fost greu să spună cum avea să sune, dar bănuia că acțiunile lui ar fi contravenit și acestei noi maxime.

Dar poate că, până la urmă, nu se întâmplase nimic și nu trebuia să suporte niciun fel de repercusiuni. Nu era sigur că oamenii aceia sfârșiseră prin a se întâlni cu creatorul lor. Aveau și alte opțiuni, cu toate că Arnar nu-și dădea seama care ar fi putut fi. Exceptând intervenția lui Dumnezeu. Arnar s-a mai relaxat. Dacă Dumnezeu exista, atunci salvarea acelor oameni se afla în mâinile Lui. Tot așa cum Arnar le-ar fi putut arăta îndurare, dar alesese să nu facă asta. Și atunci cum ar fi putut stăpânul oștilor îngerești să-l judece pe el pentru același lucru? Poate că existau circumstanțe atenuante: dacă se simțise rănit de insultele și hărțuielile acelor indivizi și, drept urmare, nu se putuse abține? Doar oamenii erau achitați uneori pentru că se răzvrăteau împotriva persecutorilor lor. Nu trebuia să uite cât de mult îi fusese afectată viața – era necesar să sublinieze lucrul ăsta. Poate că astfel oamenii ar fi fost mai înțelegători cu el și l-ar fi judecat mai blând, ba chiar ar fi ajuns la concluzia că, în locul lui, ar fi făcut exact la fel. Poate. Sau poate nu. Cuvintele consilierului de la întâlnirea Alcoolicilor Anonimi din seara aceea încă îi răsunau în minte. „Nu aveți nicio șansă să vă reveniți câtă vreme purtați în suflet păcate vechi. Vă vor împovăra cu un sentiment constant de vinovăție, iar în cele din urmă veți ceda imboldului perfid pe care vi-l dă dependența și veți bea un pahar. Mărturisiți-vă greșelile cu toată sinceritatea și veți simți că povara devine mai ușoară, iar viața, mai simplă și mai suportabilă. Dar trebuie să fiți sută la sută sinceri și onești. Nu nouăzeci și nouă la sută, ci sută la sută. Altminteri, n-o să vă meargă mai bine decât o scurtă perioadă de timp.”

Arnar știa că omul acela avea dreptate. Sută la sută, nu nouăzeci și nouă la sută. Așa că nu era nimic de făcut. De fapt, se afla în aceeași barcă cu Bjarki și Dóri. Dumnezeu trebuia să-i vină și lui în ajutor – dacă într-adevăr exista și nu era prea ocupat. Noaptea avea să fie lungă, la fel ca și alte nopți din viitorul apropiat.

Afară, fulgii cădeau încet, ca și când nu prea voiau să facă asta. Oare acum ningea și în Groenlanda? Oare cadavrele lui Bjarki și Dóri aveau să fie acoperite cu totul de zăpadă? Poate dispăreau pentru totdeauna sau măcar până la primăvară. Dar ce avea să se întâmple atunci? Cum s-ar fi simțit Arnar, dacă rămășițele lor ar fi fost descoperite de un copil? Trebuia să facă ceva. Dar mai putea aștepta. Poate până la primăvară. Apoi va avea destul timp să-și ajusteze povestea, astfel încât să câștige un pic de simpatie din partea celorlalți.

•

— Îți vine să crezi? a zis Thóra, lăsându-se pe speteaza scaunului. Și apoi l-au pus pe internet, ca și când ar fi fost un filmuleț amuzant.

Matthew nu era la fel de șocat ca ea.

— Poate că n-a fost chiar atât de nasol pe cât pare. Nu știm cum s-a ajuns aici: uneori, evenimentele premergătoare pot arunca o altă lumină asupra unei anumite întâmplări. Și ce s-a întâmplat dup-aia?

Thóra i-a aruncat o privire încruntată:

— Cum ar putea chestia asta să arate mai bine în funcție de ce s-a întâmplat înainte sau după?

A întins mâna spre mouse și a pus înregistrarea încă o dată. În timp ce se uitau la filmuleț pentru a treia oară, Thóra simțea că erau la fel de vinovați precum autorii farsei. Pe ecran, se vedea coridorul familiar al clădirii de birouri din tabără. Bărbatul care ținea camera chicotea și vorbea în șoaptă cu cineva care probabil îl urma. Thóra s-a străduit să distingă cuvintele: „Crezi c-o să izbucnească în plâns?” Întrebarea lui a fost urmată de chicotelile de nestăvilit ale tovarășului său. După aceea, au început să cânte „La mulți ani” – Thórei i se părea că falsau –, iar în cele din urmă, camera s-a oprit în fața uneia dintre ușile de pe coridor, care era închisă. Cei doi au început să cânte mai tare, iar camera a focalizat asupra plăcuței de pe ușă, pe care era scris: Arnar Jóhannesson – inginer. În cadru a apărut o mână care a ciocănit cu putere, iar ușa s-a deschis aproape imediat. Pe chipul inginerului a apărut mai întâi o expresie arătând că era plăcut surprins, dar care a cedat repede locul suspiciunii.

Cei doi s-au oprit din cântat, iar inginerul a primit o cutie de pantofi de culoare albă, legată cu o panglică galbenă, lată pe care era tipărit un avertisment cu privire la cablurile subterane.

— Ce-i asta? a întrebat el.

— Un cadou de ziua ta, bineînțeles! Nu e ziua ta azi?

Cei doi bărbați din afara cadrului au chicotit iarăși, chiar mai răutăcios decât înainte.

— Nu-l deschizi?

— Nu, mulțumesc, a zis inginerul, întinzându-le cutia. N-am uitat ce-am primit de la voi anul trecut.

— Ei, haide! Pur și simplu, nu ne-am adus aminte că te lăsaseși de băut. Sunt mulți cei cărora le-ar plăcea să primească o sticlă de tărie.

— Mda, probabil, a răspuns el, apoi a clătinat ușor cutia, dându-le de înțeles că n-o voia. Luați-o și plecați de-aici cu camera. Am de lucru.

— Hai, deschide-o! Ne-am chinuit foarte mult să facem rost de ce-i înăuntru, a zis bărbatul din spatele camerei, oprindu-se din chicotit. Deschide-ți cadoul, omule!

Inginerul s-a uitat în obiectiv, iar camera a surprins cu o precizie brutală momentul capitulării lui.

— Ce-i înăuntru? a întrebat el.

În glasul lui se simțea o undă de neliniște, însă n-a primit niciun răspuns. S-a uitat încă o clipă în obiectiv, apoi a rupt panglica galbenă cu un gest brusc. Se vedea clar că nu-i făcea nicio plăcere faptul că se dăduse bătut, dar nici nu era în stare să azvârle cutia și să le închidă ușa în nas. Părea că nu avea soluție: dacă n-o deschidea acum, ar fi apărut pe masă la cină, sau în camera de zi sau în altă parte. Thóra s-a încruntat – trebuie să fi fost îngrozitor pentru omul acela să lucreze într-un astfel de mediu. Înainte să ridice capacul, Arnar a înălțat privirea încă o dată, cu un aer bănuitor. Apoi l-a aruncat pe podea cu un gest iute și s-a uitat în cutie. Thórei i-ar fi plăcut să vadă restul înregistrării pe fast forward, dar s-a străduit să-l urmărească încă o dată la viteză normală.

Inginerul a țipat și s-a uitat la cei doi cu un aer uluit.

— N-aveți pic de suflet? a zis el cu o voce spartă.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat cel care ținea camera, cu uimire prefăcută în glas, iar Thóra bănuia că și expresia de pe chipul lui era la fel de falsă. Nu-ți place? Dacă ai ști cât ne-am străduit să punem mâna pe ea.

— Plecați de-aici! a zis inginerul, dar n-a aruncat cutia pe jos, așa cum făcuse cu capacul, ci pur și simplu o ținea în mână și se uita în ea. Nu-mi închipuiam c-o să coborâți chiar atât de jos.

— Cum? a continuat cameramanul cu falsă neîncredere. Nu ți-o doreai de multă, multă vreme? Gata, ți-am adus-o noi.

— La mulți ani! a cârâit celălalt bărbat din spatele camerei, iar chicotelile au reînceput.

— Plecați de-aici! a repetat inginerul, fără să ridice capul. Mă dezgustați!

După aceea, camera a focalizat asupra cutiei: era umplută cu fâșii înguste luate din coșul tăietorului de hârtie, iar în mijlocul ei se afla o vrăbiuță.

— Acum nu mai trebuie să te chinuiești s-o ademenești la tine cu firimituri de pâine. Ar trebui să fii fericit.

— Nu încercam s-o ademenesc. Îi dădeam de mâncare. Ca să nu moară.

Inginerul a ridicat privirea, iar acum, pe chipul lui se citea furia.

— Niște imbecili ca voi n-ar fi avut cum să observe, dar pe-aici nu sunt păsări. Asta s-a rătăcit în tabără și avea nevoie să fie hrănită până la primăvară, când ar fi reușit să plece.

— Dragul meu, nu fi atât de sentimental.

Cei doi au început iarăși să chicotească, iar camera s-a întors spre ei. Semănau destul de mult între ei, cu toate că nu arătau la fel, iar Thórei i s-au părut niște întruchipări ale grosolăniei – doi bătăuși de curtea școlii ajunși la maturitate. Unuia începuse să-i cadă părul, dar încerca să-și compenseze chelia printr-o barbă neîngrijită și decolorată. Celălalt avea un păr blond-închis și i-ar fi prins tare bine o tunsoare. Era mai durduliu decât prietenul lui și amândoi purtau bluze pe care era scris „Berg Technology” și pe care ar fi trebuit să le bage demult la mașina de spălat. Au râs batjocoritor și s-au strâmbat în fața obiectivului, strigând de mai multe ori: „La mulți ani!”, iar în cele din urmă au oprit camera.

Thóra s-a întors spre Matthew:

— Cât de ticăloși erau!

— Da, judecând după înregistrarea asta, nu par niște oameni tocmai plăcuți, a zis Matthew, care întotdeauna era precaut, așa că Thóra n-a încercat să obțină de la el o reacție mai vehementă. Presupun că sunt cei doi muncitori, Bjarki și Dóri, oamenii pe care îi căutăm.

— Mda, și încep să cred că lumea e mai bună fără ei. Vreau să-ți mai arăt ceva de pe blogul lor, a zis Thóra, mișcând cursorul în jos pe pagină. E plin de porcării, și cele mai multe dintre ele sunt nasoale. Sunt gata să pariez pe mâna mea dreaptă că, dacă oasele din sertare sunt ale lui Oddný Hildur, ăștia doi s-au ocupat de ele și le-au curățat de carne. Sunt sigură că nu s-ar fi dat în lături de la treaba asta.

— Te-ai uitat la toate filmulețele de pe blog? a întrebat Matthew, în timp ce ea trecea de la unul la altul.

— Da, a zis Thóra, luând mâna de pe mouse – pe ecran apăruse încă un filmuleț care aștepta ca ea să apese pe butonul „play”. Ăsta e reprezentativ pentru toate celelalte: ei doi închipuindu-și că-s amuzanți. Nu știu cine a făcut înregistrarea asta, sau dacă nu cumva au fixat camera într-un loc și au lăsat-o să filmeze. De obicei, în cadru nu apare decât unul dintre ei.

Pe ecran, cei doi stăteau jos și fumau trabucuri cu vădită plăcere. Poanta pleca de la hotărârea conducerii de a le permite angajaților să decidă singuri dacă se fumează sau nu în birourile lor personale. Pe coridor fumatul era interzis. La fel și în fumoar. Dat fiind că acum deja devenise inutil, muncitorii făceau speculații cu privire la destinația pe care ar fi putut să i-o dea, iar glumele lor deveneau din ce în ce mai proaste cu o viteză exponențială.

— Abia dacă înțeleg jumătate din ce spun, dar replicile lor mi se par cât se poate de inocente, a căscat Matthew. N-ar fi mai bine să mergem la culcare? Cine știe, poate că ancheta poliției a făcut progrese, iar mâine-dimineață va trebui să ne trezim devreme.

Thóra a oprit filmulețul.

— Nu cred c-au descoperit ceva. Noi am stat acolo câteva zile și n-am făcut niciun progres.

— Sunt mai bine dotați decât noi. Pot să detecteze urmele de sânge și să analizeze cum se cuvine toate lucrurile pe care am considerat că e mai bine să nu le atingem. În plus, se poate să mai fi chemat câțiva criminaliști, poate și niște câini dresați. Cel puțin, eu așa aș face dacă aș conduce o anchetă.

Thóra a oftat:

— Te rog, lasă-mă să sper că mâine o să pot dormi până târziu.

Matthew s-a aplecat mai aproape de computer.

— Ce-i asta? a zis el, făcând semn cu mâna spre filmulețul oprit. Face parte din glumă?

Thóra s-a dat și ea mai aproape, să vadă la ce se referea. Muncitorii erau încremeniți în poziții ciudate: unul cu ochii închiși și cu trabucul în aer, celălalt, întinzându-se după scrumieră și dând la iveală pete întunecate de transpirație la subsuori. Și totuși, atenția lui nu fusese atrasă de niciunul dintre cei doi, ci de ceva care apărea în cadrul ferestrei întunecate din spatele lor.

— Putem să mărim imaginea? a întrebat Matthew, care se apropiase foarte mult de ecran. Pare că în dreptul ferestrei e o față ciudată.

Thóra s-a uitat cu atenție.

— Unde? Nu văd nimic.

A mijit ochii, încercând să distingă ceva.

— Ah, da! Ce e, o mască? Sau o cască?

— Poate o cască de snowmobil, a zis Matthew, apoi i-a arătat ceva chiar deasupra obiectului aceluia neclar. Și stai: tipul pare să târască ceva pe geam.

S-a uitat la Thóra și a adăugat repede:

— Sau tipa. N-avem cum să ne dăm seama.

Thóra s-a îndepărtat puțin de ecran și s-a uitat la data filmulețului.

— Înregistrarea a fost făcută în aceeași zi în care a dispărut Oddný Hildur.

A apăsat iarăși pe „play” și au urmărit făptura aceea ciudată trecând prin fața ferestrei și dispărând cu repeziciune. Iar lucrul pe care îl târa a lăsat pe geam o dâră neregulată, închisă la culoare.

— Crezi că poate să aibă vreo legătură cu dispariția ei? a continuat Thóra. Nu-i unul dintre angajații taberei, așa că e posibil să fi fost cineva care voia să le facă rău.

— Nu ți se pare o ipoteză cam hazardată? i-a răspuns Matthew după ce s-a terminat înregistrarea. Probabil că are legătură cu poanta muncitorilor, sau poate că era unul dintre angajații de la Berg Technology.

— Putem să aflăm, a zis Thóra, ridicându-se în picioare. Cel mai bine ar fi să le arătăm filmulețul Friðrikkăi și lui Eyjólfur. A fost postat în ziua când a dispărut Oddný Hildur, deci amândoi erau în tabără, și cred că toată lumea urmărea blogul ăsta.

— Toată lumea, în afară de Arnar. Nu prea cred că aștepta cu sufletul la gură următoarea postare a lui Bjarki și Dóri.

— Da, ai dreptate. Și va trebui să stăm de vorbă cu el. Cred că, dacă ne-ar spune ce l-ar convinge să se întoarcă în tabără, ar fi floare la ureche să-i facem și pe ceilalți angajați să revină în Groenlanda.