Capitolul 13
Thóra îi urmărea pe Matthew și Finnbogi apropiindu-se de încă o casă, ciocănind la ușă și așteptând cu răbdare să le deschidă cineva. Niciuna dintre construcțiile acelea viu colorate nu semăna cu un birou administrativ, așa că fuseseră nevoiți să pornească din ușă în ușă. Pe străzi nu era niciun suflet de om căruia să-i ceară informații. La început, Thóra îi însoțise pe cei doi, dar când i-a devenit limpede că eforturile lor nu aveau să dea rezultate, a hotărât să aștepte în mașină și să încerce să se încălzească un pic. Din pricina umidității produse de ceață, se făcuse mai frig. Thórei îi amorțiseră toate mădularele, iar acum, stând pe bancheta din spate cu pălăria și mănușile acelea împrumutate, se blestema pentru prostia de care dăduse dovadă când își făcuse bagajul. Îi vedea pe Matthew și Finnbogi așteptând în fața ușii în speranța că, în sfârșit, o să le răspundă cineva. În cele din urmă, au ciocănit atât de tare, încât zgomotul s-a auzit chiar și din mașină. Au așteptat câteva clipe, apoi au pornit spre casa alăturată. Geamurile camionetei se aburiseră, iar Thóra s-a ridicat de pe banchetă să le șteargă, ca să-i poată urmări în continuare pe cei doi. Când s-a așezat la loc, a dus imediat mâinile la piept și a țipat ușor. Cineva stătea chiar lângă mașină și se uita țintă la ea.
Părea să fie o femeie destul de tânără, cu toate că era greu să-i estimezi vârsta, atât din pricina ceții, cât și din pricina hainelor groase cu care era îmbrăcată. Avea o mină inexpresivă și se uita fix în ochii Thórei, care se străduia să-și domolească bătăile inimii. Femeia a rămas așa câteva secunde, iar după ce Thóra s-a liniștit suficient de mult cât să coboare geamul, a continuat să stea nemișcată ca o statuie. Singurul lucru care o deosebea de manechinele din vitrine era că, din când în când, clipea. Thóra și-ar fi dorit să plece de lângă mașină, dar știa că, dacă ar fi alungat-o, Matthew și Finnbogi ar fi omorât-o, dat fiind că bătuseră satul în lung și-n lat în căutarea unor localnici cu care să stea de vorbă.
— Bună ziua, a spus Thóra în daneză. Vă pot ajuta cu ceva?
Vorbise inutil de tare și pe un ton strident.
La început, femeia pur și simplu s-a holbat la ea, iar Thóra și-a închipuit că probabil nu știa daneza, însă chiar înainte să încerce și engleza, tânăra a deschis gura și a zis ceva. Partea de față care îi era descoperită dădea de înțeles că avea între douăzeci și treizeci de ani. Avea trăsături pronunțate, iar pomeții proeminenți îi erau accentuați și mai mult de roșeața din obraji. Avea ochi negri și limpezi, dar nuanța galbenă care-i colora albul ochilor îi știrbea un pic înfățișarea de om sănătos.
— N-ar trebui să fiți aici, a zis femeia.
În aburii respirației ei se amesteca un iz de alcool.
— În sat? a întrebat Thóra. Nu vrem decât să punem câteva întrebări. S-au rătăcit doi oameni și ne gândeam că poate că au trecut pe-aici.
— Ar trebui să vă duceți acasă, a zis femeia, uitându-se în continuare la Thóra cu o mină inexpresivă. Înapoi acasă. Oriunde ar fi casa voastră.
— O să plecăm în curând.
Thóra voia să înțeleagă ce era în neregulă. Acum, daneza ei avea să fie pusă la grea încercare. A început să vorbească și, cu toate că vocabularul ei era sărăcăcios, spera ca tânăra să-i lămurească măcar în linii mari lucrurile pe care voia să le afle.
— Aveți ceva împotriva proiectului? Sau ați avut cumva de suferit de pe urma angajaților din tabără?
Femeia a privit-o cu un aer iscoditor, nu cu mult diferit de cel cu care o studia Thóra.
— Stați într-un loc rău, a zis tânăra. Nimeni n-ar trebui să stea acolo. Duceți-vă acasă.
— Cum adică e rău?
Thóra a apăsat pe butonul de pe portieră ca să coboare de tot geamul dintre ele, care o împiedica să înțeleagă despre ce vorbea groenlandeza.
— E rău, a repetat tânăra pe un ton nerăbdător – în sfârșit avea o reacție. Nu trebuie să înțelegeți de ce. Credeți-mă pe mine. Luați-vă prietenii, plecați de-aici și să nu vă mai întoarceți niciodată.
— De ce spuneți asta?
Thóra și-a zis că poate conversația aceea ar fi decurs mai ușor dacă s-ar fi dat jos din mașină și ar fi stat față-n față.
— Va trebui să mă plătiți pentru mai multe informații, a spus tânăra, iar chipul ei a redevenit inexpresiv.
Thóra nu știa ce să-i răspundă. Nu avea niciun ban la ea, în afară de câteva sute de coroane islandeze – o sumă infimă, dar care probabil era suficientă, întrucât nu se aștepta ca informațiile tinerei să fie foarte valoroase.
— Trebuie să-mi spuneți mai mult de-atât dacă vreți să vă plătesc.
Spera ca medicul sau Matthew să aibă niște bani la ei. Matthew probabil că își luase la el niște coroane daneze, pentru orice eventualitate. Din cele mai multe puncte de vedere, era opusul perfect al Thórei – deseori se bizuia doar pe Dumnezeu și pe noroc.
— Nimeni altcineva din sat n-o să vă spună nimic. Oamenii de-aici nu vor să aibă de-a face cu dumneavoastră, a zis femeia, mijind ochii cu un aer îngândurat. Eu trec printr-o perioadă grea acum, altminteri n-aș fi stat de vorbă cu dumneavoastră. Cât îmi dați dacă accept să stăm de vorbă?
— Depinde de ce ne puteți spune.
Thóra spera ca doctorul și Matthew să nu se întoarcă în grabă și s-o sperie pe femeie. Era limpede că avea ceva de spus, iar acum încerca să stabilească un preț pentru informațiile ei.
— În primul rând, vreau să aflu ce s-a întâmplat cu doi bărbați care au dispărut de curând din tabără.
Femeia a oftat, împrăștiind iarăși un iz neplăcut de alcool.
— Știu la cine vă referiți.
Thóra s-a străduit să-și ascundă entuziasmul – oare era posibil să se afle în sat cei doi angajați?
— V-ați întâlnit cu ei de curând? a întrebat ea, dar tânăra a clătinat energic din cap. Au venit cumva pe-aici după ce toți ceilalți angajați s-au întors acasă?
— Unul dintre ei. Cel gras. A venit singur.
— Când anume? Și ce voia?
După aceea, Thóra s-a oprit – trebuia să-și țină întrebările în frâu, cu toate că-i veniseră o mulțime în minte. Fotografia cu muncitorii era la Matthew și Finnbogi, așa că nu-i putea cere femeii să-i arate la care dintre ei se referea. Dacă n-o înșela memoria, Bjarki era mult mai mare decât Dóri, dar asta nu prea îi era de ajutor, din moment ce doar unul dintre ei venise în sat, iar femeia nu avea cum să facă o comparație.
Tânăra a dat din umeri, ridicându-și ușor geaca albastru-deschis, care era atât de groasă și țeapănă, încât materialul a avut nevoie de o clipă pentru a reveni la forma inițială, timp în care femeia a părut că n-are gât.
— Nu știu exact când a venit. S-a întâmplat în urmă cu mai mult de-o săptămână. Poate chiar două. Voia să dea un telefon.
— Să dea telefon?
Thóra nu-și amintea să fi citit în jurnalele muncitorilor despre vreun telefon dat în perioada la care se referea tânăra. Conexiunea telefonică a taberei se întrerupsese la câteva zile după ce specialiștii în foraje fuseseră lăsați singuri și nu știa ca ei să mai fi luat legătura cu cineva după aceea.
— Aveți idee pe cine voia să sune?
Femeia s-a uitat la Thóra cu buzele strânse.
— Sigur o să mă plătiți?
Thóra a încuviințat din cap, iar tânăra a continuat, deși părea foarte reticentă.
— Nu știu. Poate un doctor. Sau la poliție. Parcă așa ceva.
— Și a putut să dea telefon? a întrebat Thóra, sperând că răspunsul avea să fie da.
Poate că cei doi muncitori fuseseră arestați și, din pricina birocrației, rămăseseră blocați într-o închisoare groenlandeză, fără ca autoritățile islandeze să știe nimic despre ei. Arestarea lor putea chiar să aibă legătură cu cadavrul pe care îl descoperiseră în stratul de gheață.
— Nu, a zis femeia în cele din urmă. Nimeni n-a vrut să-l primească. Mi s-a părut foarte ciudat și nici nu mi-a trecut prin cap să-i deschid. Cel mai bine era să se întoarcă acasă, după cum i-am și zis prin ușă. Dar n-a vrut să m-asculte.
— De unde știți că nu s-a dus acasă?
— Păi, când a văzut că nu poate să sune, a plecat din sat și nu putea să se ducă decât înapoi în tabără. N-ai cum să pleci de-aici decât cu elicopterul și, de când a plecat grupul ăla mare de angajați și până ați ajuns dumneavoastră aici, n-a mai venit nimeni cu elicopterul. Nu există niciun drum care să ajungă până aici, iar bărbatul ăla nu avea nicio ambarcațiune – și oricum, n-ar fi putut naviga pe gheață.
— Nu putea să plece cu o sanie trasă de câini sau cu un snowmobil?
Thóra nu văzuse niciun snowmobil în tabără, deși era imposibil ca Berg Technology să nu-i fi echipat și cu asemenea vehicule. Probabil că cei doi încercaseră să ajungă cu snowmobilul într-o localitate aflată mai la sud, dar muriseră pe drum din pricina frigului.
— N-a plecat cu o sanie trasă de câini, asta-i sigur, a răspuns femeia fără nicio urmă de îndoială în glas. Nimeni din sat n-ar fi vrut să-l ducă, și nici n-a furat vreun câine sau vreo sanie. Și n-am văzut niciun snowmobil. Sunt foarte zgomotoase, iar câinii latră când le aud.
Și-a vârât mâinile în buzunare și a dat din umeri, iar haina i s-a ridicat iarăși, făcând să-i dispară gâtul pentru câteva clipe.
— Câinii știu că sunt o amenințare pentru ei, a continuat tânăra. Uneori, pot înlocui câinii, dar nu întotdeauna.
Dar și-a dat imediat seama că se îndepărtase de la subiect, așa că a revenit.
— Nimeni nu l-ar fi luat pe omul acela cu sania sau cu snowmobilul.
— De ce n-ar fi vrut nimeni să-l ducă, din moment ce avea nevoie de ajutor? a întrebat Thóra, care bănuia că femeia nu știa chiar tot ce se întâmpla în sat, așa cum voia să dea de înțeles. Chiar atât de mult vă displac străinii?
Thóra deja vorbea aproape numai în engleză, deoarece vocabularul ei danez nu mai făcea față conversației, dar lucrul ăsta nu părea s-o deranjeze pe tânără.
— Nu ne purtăm urât cu străinii, s-a încruntat femeia. Dar nu ne place locul în care ați ales să stați. Nimeni n-ar trebui să locuiască în zona aia. Răscoliți răul care se află acolo și, în felul ăsta, ne puneți pe toți în pericol. Nu vrem decât să vă duceți în altă parte.
Într-un fel, Thóra se simțea un pic ușurată, întrucât prejudecățile localnicilor împotriva proiectului puteau fi folosite pentru a justifica întârzierile acumulate de Berg Technology. În contract nu exista nicio stipulare care să protejeze compania într-o astfel de situație, dar se putea susține că ar fi trebuit să conțină și o astfel de clauză. Nu era exclus ca băștinașii să nu se fi rezumat la a le spune angajaților să se întoarcă acasă.
— Dar ce nu-i în regulă cu zona aia?
Femeia părea să se fi panicat.
— N-ați putea să înțelegeți. Iar acum, vreau să-mi dați banii.
— Trebuie să-mi spuneți, a insistat Thóra. E o zonă considerată nefastă din cauza a ceva ce s-a întâmplat acolo sau e vorba de altceva? Ceva concret, cum ar fi urșii polari sau alte pericole de genul ăsta?
Femeia deja se enervase. Mijise ochii și dădea ușor din picioare, uitându-se în jur ca și când ar fi vrut să vadă câți oameni o urmăreau stând de vorbă cu Thóra. Deși nu se vedea nimeni prin preajmă, cu siguranță erau spionați din spatele perdelelor de cei care locuiau în casele învecinate.
— Habar n-am, a zis tânăra în cele din urmă. Toată lumea știe că-i un loc rău. Și periculos. Noi nu ne ducem niciodată acolo și, dacă ne-ați fi ascultat, acum n-ați fi fost nevoiți să-l căutați pe omul ăsta.
Și-a încetat căutarea disperată a unor eventuali spioni și s-a uitat țintă în ochii Thórei. Pupilele ei negre ca smoala străluceau pe fundalul gălbui al ochilor.
— N-o să-l găsiți niciodată.
Înainte ca Thóra să-i poată răspunde, Matthew și Finnbogi au pornit spre camionetă, iar femeia părea că s-a speriat.
— Sunt prietenii mei, a zis Thóra, încercând s-o liniștească.
Înțelegea cât de dificilă trebuia să fi fost situația ei, din moment ce acceptase să stea de vorbă cu o străină în speranța că va fi plătită – în satul acela nu erau multe posibilități de a face bani. Bărcile legate de chei erau dintre cele folosite la pescuitul pentru propria gospodărie; ambarcațiunile mai mari nu aveau cum să intre în micul port înconjurat de gheață. Localnicii ar fi trebuit să considere proiectul minier ca pe o sursă de oportunități de lucru. Dar faptul că nu erau deloc interesați să profite de pe urma lui dovedea cât de adânc înrădăcinată era teama de locul acela nefast.
Thóra a făcut un semn cu mâna spre Matthew, care se apropia de ele împreună cu Finnbogi.
— El are banii.
Femeia a încuviințat din cap cu un aer îngrijorat. În timp ce Thóra le explica despre ce era vorba, groenlandeza stătea nemișcată, ca și când s-ar fi așteptat ca străinii aceia să-i facă felul.
Niciunul dintre ei nu știa cu cât ar fi fost bine s-o plătească. Finnbogi era convins că, dacă i-ar fi dat prea mult, în scurtă vreme localnicii i-ar fi asaltat cu tot felul de povești inventate, numai ca să câștige niște bani. Până la urmă, i-au dat cinci sute de coroane daneze, pe care tânăra le-a luat imediat, fără să arate dacă era mai mult sau mai puțin decât se aștepta. Le-a mulțumit cu glas scăzut, îndesând banii în buzunar.
— Unde locuiți? a întrebat-o Thóra.
— De ce? a zis femeia pe un ton bănuitor, încruntându-se în mod instinctiv.
— Poate o să mai avem nevoie de dumneavoastră, i-a explicat Thóra. Dacă nu putem restabili conexiunea telefonică din tabără, s-ar putea să ne trebuiască telefonul dumneavoastră. Bineînțeles, o să vă plătim. Și aș vrea să aflu mai multe despre locul unde e amplasată tabăra. Și poate îi întrebați pe sătenii mai în vârstă de ce e zona aia atât de temută.
Tânăra a clătinat din cap.
— Nu vreau să vorbesc cu ei pentru dumneavoastră. Va trebui să faceți singură lucrul ăsta.
Și totuși, părea nehotărâtă – poate că încă n-o luase din loc pentru că spera să mai primească niște bani. Și-a mutat privirea de la Thóra și iarăși a scrutat ferestrele caselor din jur.
— Știți bine că nu putem convinge pe nimeni altcineva să stea de vorbă cu noi. Sunteți singura persoană care s-a oferit să ne ajute. Vă promit c-o să vă plătim pentru ajutorul pe care ni-l dați.
Femeia s-a uitat încă o dată de jur împrejur, iar apoi s-a întors spre Thóra și a făcut un semn discret în direcția portului:
— Vedeți casa aia de la capătul satului? Aia albastră.
Thóra și-a dat seama că-i arăta casa care îi sărise în ochi atunci când străbătuseră satul. Nici din unghiul acela nu arăta mai bine decât înainte. De peretele casei erau sprijinite niște schiuri portocalii, dar în rest, nu se vedeau multe semne care să dea de înțeles că acolo locuia cineva căruia îi plăceau sporturile și viața sănătoasă. Thóra bănuia că în spatele perdelelor care se mișcaseră când treceau pe lângă casa cu pricina se afla chiar tânăra din fața ei.
— Acolo stau, a zis ea, apoi le-a aruncat o scurtă privire celor doi bărbați. Puteți să dați telefon de la mine dacă vreți. Dumnealor nu. Doar dumneavoastră.
Apoi s-a răsucit pe călcâie și a dat să plece fără să-și ia la revedere.
— Și cu informațiile cum rămâne? a întrebat Thóra. Încercați să aflați mai multe despre trecutul zonei?
Tânăra i-a răspuns fără să se întoarcă:
— Nu. Ați putea încerca să vorbiți cu Igimaq. El ar trebui să știe povestea acelui loc.
— Cine e Igimaq? a intervenit medicul, iar Thóra s-a străduit din răsputeri să-și ascundă iritarea – era limpede că lui n-avea să-i răspundă, ci numai ei.
Tânăra s-a întors și i-a aruncat o privire încruntată Thórei, ca și când cei doi bărbați nici n-ar fi fost de față. Finnbogi a fost suficient de inspirat cât să nu mai deschidă gura.
— E un vânător bătrân care cunoaște bine împrejurimile. Și știe din proprie experiență ce poți păți dacă stai prea mult în locul ăla: acolo și-a pierdut fata.
— Ce vreți să spuneți? a insistat Thóra, gândindu-se iarăși la un urs polar. A murit înghețată?
— Întrebați-l pe Igimaq. Locuiește la vest de sat. Dacă o luați spre stânca aia neagră care se vede în fața ghețarului, o să dați de cortul lui.
Și-a luat privirea de la Thóra și s-a uitat la camionetă.
— N-o să ajungeți acolo cu mașina. Trebuie să faceți rost de sănii cu câini sau de snowmobile.
S-a întors iarăși cu spatele și a luat-o din loc.
— Sper să-l găsiți, a mai zis ea. Succes!
Au urmărit-o tustrei îndepărtându-se cu un aer foarte semeț, iar Thórei i s-a părut remarcabil felul cum reușea să-și țină coloana atât de dreaptă. Ai fi zis că se uitau la cea mai admirată femeie din sat. În ciuda ochilor îngălbeniți și a izului de alcool, cu toții i-au intuit mândria, care probabil venea din faptul că se trăgea dintr-un neam mai robust decât ei. Era ca și când în tânăra aceea ar fi locuit două persoane, una la vedere, iar cealaltă ascunsă: cea dintâi se poticnise pe drumul vieții, iar cea profundă încă era semeață și triumfătoare.
— Am înțeles, deci mergem la Igimaq, a zis Finnbogi.
Apoi s-a uitat spre cer, în speranța că-și va putea da seama cam unde ajunsese soarele în scurta sa zi de lucru. Dar și-a adus aminte imediat că era ceață, așa că n-a reușit să identifice sursa luminii cenușii care îi învăluia.
— Poate c-ar fi bine să vedem dacă nu putem găsi măcar un snowmobil.
Apoi a scos un oftat.
— Am uitat să-i arătăm osul și Tupilak-ul, a zis el, pipăindu-și buzunarul hainei.
— Nu contează, i-a răspuns Matthew. Oricum, cred că Igimaq știe despre lucrurile astea mai multe decât ea.
— Presupunând că acceptă să stea de vorbă cu noi, a precizat Thóra, ridicând geamul portierei.
Era de prisos să mai inspire aer rece și umed, din moment ce avea la dispoziție aer un pic mai cald. Nu întotdeauna putea să aleagă. Nu pe un snowmobil, de exemplu.