Capitolul 30

23 martie 2008

Igimaq stătea nemișcat ca o stană de piatră, uitându-se spre zona interzisă. Îi displăcea profund să întârzie acolo multă vreme, dar neliniștea din mintea lui îl împiedica să se întoarcă. Câinii chelălăiau cu toții, unul mai tare ca altul, neînțelegând de ce fuseseră obligați să se oprească în locul acela, unde nu era nimic. Doar o gaură neagră într-un perete de stâncă, înăuntrul căreia palpita inima răului. Acum se vedea limpede că era o peșteră. Cu fiecare an, devenea din ce în ce mai vizibilă, deși totul începuse doar cu o dungă neagră pe fundalul cenușiu al stâncii. Acela era locul de care trebuiau să se ferească, locul care îl atrăgea în fundul abisului pe cel care se apropia prea mult. Spiritul i-ar fi fost smuls din trup, și n-ar mai fi rămas din el decât o carcasă goală, asemenea cochiliilor de scoici pe care Igimaq le arunca după ce le sugea carnea. Dar nu mica peșteră îl tulbura cel mai tare. O mai văzuse de multe ori și, de fiecare dată, avusese grijă să stea la o distanță suficient de mare, la fel ca acum. Nu, nu acea deschizătură din ce în ce mai mare din stâncă îi săgeta inima și îl umplea de disperare.

Tumulul Usinnei dispăruse. Acolo unde înainte se afla mica grămadă de pietre, acum era un drum pe care zăpada nu reușise să-l ascundă cu totul. Pe el se vedeau urme de cauciuc ce dădeau de înțeles că cineva fusese acolo cu puțin timp în urmă. Urmele în zăpada afânată – fie că fuseseră lăsate de animale, oameni sau vehicule – erau spulberate de vânt la fel ca spuma valurilor, așa că rafalele tăioase din ultimele zile le-ar fi șters pe toate, mai puțin pe cele foarte recente. Dar era limpede că tumulul dispăruse mai înainte. Igimaq a sărit din sanie și a făcut câțiva pași în direcția în care ar fi trebuit să se afle grămada de pietre. Nu avea nevoie de repere sau de alte mijloace ca să-l găsească. Pur și simplu știa unde fusese și avea să țină minte mereu. Îi era suficient să se uite cu coada ochiului la stâncile joase aflate de o parte și de alta a noului drum, ca să identifice locul unde fusese dusă Usinna să-și doarmă somnul de veci. S-a oprit în locul acela și a coborât privirea. Oare când fusese construit drumul acela? Fusese acolo cu câteva luni mai înainte, ca să se asigure că oamenii din tabără se ținuseră departe de zona aceea. Își simțise inima mai ușoară când întorsese sania, nu numai pentru că pleca dintr-un loc unde se simțea rău, ci și mulțumită speranței deșarte care îi încolțise în suflet, anume că Sikki, prietenul lui de-o viață, se ținuse de cuvânt. Igimaq făcuse ca și ceilalți: crezuse ceea ce voia să creadă. Dar își amintea și că se simțise mândru de el, întrucât, pe vremea aceea, locul acela încă nu fusese invadat de oamenii din tabără: poate fuseseră speriați de faptul că le sabotase utilajele care trebuiau mutate cu orice preț din zona periculoasă.

Chelălăielile câinilor deveneau din ce în ce mai puternice, dar lui Igimaq i se părea ca erau amestecate cu niște zgomote umane, cu tânguirile jalnice ale sufletelor chinuite care așteptaseră mai mult de-o viață de om să fie eliberate din peșteră. Voiau să se avânte în zbor împreună cu păsările, să privească pământul de deasupra, nu să stea vârâte înăuntrul lui, unde domnea întunericul veșnic, asemenea unei nopți de iarnă din nordul cel mai îndepărtat, atâta doar că în peșteră era chiar mai rău: lumina lunii sau a stelelor nu putea pătrunde acolo, să mai împrăștie bezna și s-o facă suportabilă. Sau poate că fusese plânsul unui singur suflet – sufletul care era mai aproape de inima lui decât oricare altul. Nu putea fi sigur, însă trebuia neapărat să plece de acolo. Plânsul acela semăna supărător de mult cu glasul tânguitor al fiicei lui din ziua când murise sub privirea tatălui și a fratelui ei. Amândoi stătuseră acolo, chiar în locul acela, încercând să nu ia în seamă rugămințile ei și să n-o lase să vadă că erau pe punctul de-a ceda și de a-i da o mână de ajutor. Igimaq nu regreta că se ținuse deoparte și urmărise totul de la o distanță sigură, dar când Sikki îi ceruse să fie de față, nici nu i-a trecut prin cap să se uite cum îi moare propria-i fiică într-o ascunzătoare. Bineînțeles c-ar fi putut proceda așa – erau suficiente stânci în spatele cărora se putea ascunde –, dar mândria îl împiedicase să urmărească totul dintr-un loc ferit. Își îndeplinise datoria față de strămoși și față de sufletele care cereau răzbunare. Dacă Igimaq și-ar fi pierdut curajul, ar fi abătut asupra lui și asupra satului o soartă încă și mai cruntă. Nu putea să-și salveze fiica și să-i sacrifice pe ceilalți. Oricum, n-ar fi fost decât o simplă amânare. Fiica lui era însemnată, și de aceea murise. Usinna i-ar fi tras în ghearele morții și pe ei doi – pe el și pe Naruana. Mesajul era limpede: cei pe care îi însemnează moartea vor muri, și trebuie să moară singuri și neconsolați, întrucât cei care încearcă să le ușureze suferința vor avea aceeași soartă. Iar Igimaq nu voia să moară în locul acela.

Câinii se liniștiseră și așteptau în aerul rece și nemișcat, iar Igimaq putea auzi fiecare zgomot. Pacea care domnea în locul acela era foarte diferită de liniștea din jurul cortului său – era mai profundă. Darul de a descifra semnele venite din lumea de dincolo era din ce în ce mai rar; pe măsură ce se subția calota glaciară, cunoașterea păstrată în țara aceea timp de secole dispărea și ea, iar într-o bună zi, după moartea lui și a generației lui, avea să piară cu totul, la fel ca gheața. Liniștea l-a încurajat s-o ia din loc, să nu rămână acolo mai mult decât era necesar, dându-i de înțeles că haita îi aștepta comanda și devenea neliniștită și bănuitoare cu privire la intențiile lui. Câinii voiau să meargă mai departe în sălbăticie, până când n-aveau să mai vadă decât linia orizontului. Igimaq a tras adânc aer în piept și s-a uitat la drumul acoperit de zăpadă de sub tălpile sale. Avea să afle mai târziu dacă îndepărtarea tumulului și construirea drumului erau opera acelorași oameni sau dacă cele două n-aveau nicio legătură una cu alta. Oricum, era un detaliu lipsit de importanță. Răul deja fusese făcut. Se întâmplase ce nu trebuia să se întâmple. Usinna dispăruse din locul în care trebuia să se odihnească până când n-avea să mai rămână nimic din ea. Singurul lucru îmbucurător era că poliția nu avusese nicio legătură cu asta. Dovezile de la fața locului indicau că drumul era mult mai vechi – de fapt, numai oamenii din tabără ar fi putut să îndepărteze tumulul.

Vânătorul trebuia să remedieze situația. Usinna trebuia să-și doarmă somnul de veci acolo, chiar în locul acela. Nu pentru că așa considera el, ci pentru că așa îi promisese tatălui său și nu putea să-și încalce cuvântul. Când era tânăr și depusese jurământul, nu le trecuse prin minte – nici lui, nici tatălui său – că însăși fata lui Igimaq avea să încalce interdicțiile vechilor generații, abătând chinuri veșnice asupra sufletului ei, care n-avea să-și găsească liniștea niciodată. La fel ca Naruana, nici Usinna nu avea urmași. Și, la cum stăteau lucrurile, părea puțin probabil ca Naruana să-și îndeplinească datoria în privința asta, ceea ce însemna că sufletul Usinnei nu avea nicio șansă de scăpare – singura lui șansă ar fi fost să se întrupeze într-un copil al fratelui său. Până când avea să se întâmple asta, oasele ei trebuiau să se odihnească acolo, în apropierea sufletului ei, departe de cei vii, cărora le putea face rău în multe feluri – chiar să le provoace moartea. Igimaq știa foarte bine toate astea: trebuia să te temi și să te ferești de sufletele rătăcitoare. Nu puteau fi oprite nici cu un glonț, nici cu o salvă de împușcături. Cine era deja mort nu putea fi omorât încă o dată. Lui Igimaq nu-i era frică de moarte și nici nu-i înțelegea pe cei care spuneau că voiau să trăiască mai mult decât era firesc. Pentru a crea condițiile necesare unei noi vieți, trebuia să faci loc, și în curând avea să vină și rândul lui. Accepta lucrul acesta și totuși, voia să aibă un cuvânt de spus cu privire la propria-i moarte. Voia să moară așa cum trăise: sub cerul liber, cu pușca în mână, în armonie cu natura care avea să-l curețe de carne după ultima suflare. Nu voia să moară cu inima cât un purice, fugind de ceva fără nume care se ținea întruna după el. Nu putea accepta așa ceva. Trebuia să aducă înapoi oasele Usinnei. Știa cum trebuia să procedeze. Dacă era un lucru la care se pricepea, acesta era negoțul, pe care îl practicase de tânăr. Cei din tabără aveau să-i primească pe cei pe care îi căutau – sau un indiciu despre locul unde îi puteau găsi – în schimbul rămășițelor Usinnei. Igimaq a întors capul spre intrarea în peșteră și, preț de câteva clipe, a zăbovit privind gaura aceea neagră. Semăna cu gura unui monstru care fusese îngropat sub zăpadă și gheață și care acum încerca să iasă în iadul alb și rece, croindu-și drum cu gura. S-a răsucit pe călcâie și a pornit spre sanie. Câinii au ciulit urechile, iar harnașamentul s-a întins. Igimaq i-a urmărit ridicându-se unul câte unul și, deși știa că abia așteptau să alerge, i-a trecut prin minte că, de fapt, își doreau să plece de-acolo din pricina a ceva care ieșise din peșteră imediat ce se întorsese cu spatele la ea și care acum se apropia de el, târându-se pe zăpadă. Nu știa cum arătau sufletele și nici nu voia să afle. Așa că n-a întors capul, ci s-a uitat în continuare la câini, făcând pași din ce în ce mai mari spre sania care îl putea duce – repede și în siguranță – departe de locul acela.

•

— O urai, a zis Friðrikka – se îndepărtase de la fereastră, iar acum era așezată la masă, aplecată deasupra tăbliei pline cu urme circulare de la ceștile de cafea.

— Ce-ai pățit? a ripostat Eyjólfur, care încă stătea pe podea, cu spatele sprijinit de perete și cu picioarele întinse – de data asta, cearta izbucnise mult mai repede decât de obicei: trecuseră aproape imediat de la niște remarci prostești la un conflict deschis. N-o uram. Nu ești în toate mințile. Abia dacă o cunoșteam.

Informaticianul se uita la spatele Friðrikkăi cu aerul că i-ar fi plăcut să arunce cu ceva în ea.

— Tu ți-ai găsit să vorbești de ură? Dacă-mi aduc bine aminte, îl urai pe Arnar! Poți să te prefaci cât vrei în fața acestor oameni, dar adevărul e că-l urai din toată inima!

— Taci dracului din gură! a sărit Friðrikka, aproape țipând. De ce l-aș fi urât? Îmi părea rău pentru el. Tu te purtai îngrozitor cu el.

— Hai, tu să taci. Nu mă purtam nicicum cu nimeni. E drept că nu contribuiai la glumele pe seama lui, dar nici nu făceai nimic să-l ajuți: tolerai tachinările și, câtă vreme nu te vedea Oddný Hildur, râdeai și tu la poantele răutăcioase ale celorlalți. Dar când ea era de față, aveai grijă să nu zâmbești.

— Ba tu să taci! N-am râs niciodată. Poate că nu eram la fel de curajoasă ca Oddný Hildur, dar nici n-am încurajat glumele colegilor. E o minciună sfruntată! Și e o minciună că-l uram pe Arnar, la fel ca tot ce-ți iese pe gură, de altfel. Ce motiv aș fi avut să-l urăsc? Nu mi-a făcut niciodată nimic, a zis Friðrikka, apoi s-a întors dintr-odată și s-a uitat țintă în ochii lui Eyjólfur: Dacă în tabăra asta era cineva care ura, voi, bărbații, erați aceia. O urați pe Oddný Hildur pentru că v-a reclamat proprietarului că-l hărțuiți pe Arnar. Nu pe mine m-a reclamat!

— Îl urai pe Arnar, pentru că Oddný Hildur era nemulțumită de felul în care te purtai cu el.

Eyjólfur și-a încleștat dinții, iar mușchii mandibulei i s-au umflat, ceea ce a făcut ca fața lui tinerească să pară mai matură, căpătând expresia de adult pe care avea s-o dobândească odată cu trecerea timpului.

— Și să știi că nici eu n-am fost reclamat, a adăugat el.

Thóra a căscat discret. Ciondăneala lor începuse să se potolească, așa cum bănuia în clipa când luase decizia de a nu interveni.

— Ei, gata, ajunge, a zis ea, fără multă convingere.

— Nu pot să ascult cu indiferență lucrurile astea, a zis Friðrikka, uitându-se la Thóra în speranța că avea să primească sprijin din partea ei – se vedea limpede că se aștepta să găsească un aliat într-o altă femeie, dar se înșela.

— Din câte-mi amintesc, tu ai început, a zis Thóra pe un ton la fel de indiferent ca mai înainte.

Îi era iarăși foame și îl invidia pe Matthew, care reușise să ațipească pe scaunul de lângă ea. Finnbogi părea pe punctul de a-i urma exemplul.

— Da, dar…, a ripostat Friðrikka, părând să abandoneze lupta.

I-a aruncat o privire furioasă Thórei și s-a aplecat iarăși deasupra mesei.

— Dar Bjarki și Dóri sigur o urau pe Oddný Hildur.

— Doamne ferește! a răbufnit Eyjólfur, rămânând o clipă cu gura căscată. Nu pot să cred că arunci cu lături în oameni care nu-s de față și nu se pot apăra. Dar ăsta ți-e stilul, așa că nici nu știu de ce mă mai mir.

Niciunuia dintre ei nu i se spusese despre descoperirea cadavrelor ciopârțite, și nici n-ar fi fost bine să li se aducă la cunoștință în ziua aceea, întrucât păreau condamnați să rămână împreună în sala aia nenorocită pentru o veșnicie.

— Ce contează dacă-s de față sau nu? a ripostat Friðrikka, ridicându-se iarăși de pe masă.

Zumzetul neoanelor s-a întețit, iar unul dintre ele a început să pâlpâie – nu era tocmai lucrul care ar fi putut calma niște nervi întinși la maximum.

— O urau pentru că îi reclamase, a continuat Friðrikka, și, dacă n-ar fi dispărut, ar fi început s-o tachineze pe ea. Nu poți nega chestia asta.

— Dumnezeule! a clătinat furios din cap informaticianul. Nu pot să cred! De unde știi tu cum ar fi decurs lucrurile dacă s-ar fi întâmplat cutare sau cutare lucru?

— Gata, m-am săturat de ciondănelile voastre! Îmi vine să vărs când vă aud! a zis Bella, ridicându-se în picioare și lovind cu pumnul în masă.

Cărțile de Solitaire au sărit de pe tăblie și s-au împrăștiat, iar Eyjólfur și Friðrikka au întors capul spre secretara furioasă și se uitau prostește la ea.

— Tăceți dracu’ din gură dacă nu sunteți în stare să vorbiți ca doi oameni normali! și-a încheiat ea intervenția, apoi s-a trântit pe scaun cu un aer teatral, a adunat cărțile și a început o nouă partidă de Solitaire ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Thóra a zâmbit în sinea ei, dar amuzamentul i-a fost de scurtă durată. Oare cum ar fi evoluat situația, dacă ar fi trebuit să mai stea acolo multă vreme? Polițiștii cu siguranță aveau să descopere și alte cadavre. A aruncat o privire în jur și a încercat să-și imagineze cum ar fi fost să lucreze acolo. Să fie obligată să trăiască cu colegii ei de serviciu săptămâni întregi, să nu poată scăpa de ei, să trebuiască să rămână în preajma lor indiferent de starea în care se afla. Dacă adăugai și conflictele – care era limpede că nu lipseau din tabără –, atunci probabil că fusese o adevărată încercare să suporți atmosfera de-acolo o perioadă îndelungată. Poate că Eyjólfur și Friðrikka se certau întruna pentru că așa se obișnuiseră în tabără. Probabil că nu cunoșteau niciun alt mod de comunicare.

Dintr-odată, afară s-au aprins reflectoarele. Thóra s-a ridicat în picioare și s-a dus la fereastră, mai mult pentru că nu avea nimic altceva de făcut. Reflectoarele se aprinseseră și se stinseseră de mai multe ori din pricina polițiștilor care tot plecau și veneau cu mașina. Thóra habar n-avea ce făceau, dar bănuia că se duceau pe insulă să caute bucățile de cadavru care lipseau. Și totuși, afară se lăsase întunericul, deci probabil că nu asta făceau, însă era limpede că se întâmpla ceva. Poate că aveau treabă în sat: sigur voiau să-i interogheze pe fiul vânătorului și pe tânăra în casa căreia trăia. Și, bineînțeles, pe vânător. Probabil că asta și făceau: îl căutau peste tot. Thóra a văzut o mașină apropiindu-se de sala de mese. După cum bănuia, din ea au coborât niște polițiști.

— Aș da orice pentru o cană de cafea, a zis Alvar, încercuind cu degetul una dintre urmele de cafea de pe tăblie. Din moment ce nu putem da nicio mână de ajutor, măcar ar trebui să avem ceva de băut.

Thóra s-a întors spre el.

— Să-i întreb dacă ne pot da ceva?

Abia aștepta să iasă din sala de ședințe, măcar pentru câteva minute. Aerul proaspăt ar mai fi înviorat-o și ar fi ajutat-o să treacă de noaptea aceea.

— Și eu aș bea o cafea, a zis ea.

Îi părea bine că Matthew și Finnbogi dormeau, pentru că altminteri s-ar fi dus unul dintre ei. S-a apropiat încet de ușă, ca să nu-i trezească, și a deschis-o cu multă grijă. După ce-a ieșit pe coridor, a inspirat adânc, bucuroasă că scăpase de aerul stătut din sala de ședințe. Dar plămânii ei au primit ce-și doreau abia când a ajuns pe platforma de-afară. A rămas pe loc preț de câteva clipe și s-a bucurat de aerul rece care i-a năvălit în piept. Apoi a luat-o din loc, având grijă să nu meargă prea repede, ca să se bucure de libertatea aceea cât mai mult cu putință. Dar bucuria i-a fost curmată repede. Când a dat colțul clădirii de birouri, a fost atât de uluită, încât energia care simțea c-o invadase s-a evaporat brusc în noaptea rece. Lângă perete era vânătorul. Thóra nu l-ar fi văzut, dacă acesta n-ar fi strigat-o în șoaptă când a trecut pe lângă el – se ascunsese în spatele unui troian care se formase în apropierea peretelui. Probabil că se strecurase în tabără atunci când mașina poliției declanșase reflectoarele.

Vânătorul nu era nicidecum invizibil și nici nu părea capabil să se facă nevăzut, dar, într-un mod imposibil de înțeles, părea să se contopească cu el, astfel încât cei care nu-și propuneau să-l caute, nu l-ar fi observat niciodată. Poate pentru că stătea complet nemișcat.

— Cred că vă caută poliția, a zis Thóra cu o voce stridentă – era din pricina șocului, și nu se putuse controla.

— Cu toții căutăm câte ceva, a replicat vânătorul, părând că nu-și mișcă niciun mușchi. Și eu caut ceva, dar nu pentru mine. O caut pe fiica mea. Oamenii din tabără au mutat-o de la locul ei și trebuie să aflu unde a fost dusă.

Thóra ar fi preferat s-o întrebe despre oricare dintre lucrurile care se întâmplaseră în tabără, numai despre acesta nu. A simțit că i se pune un nod în stomac. „Ah, la ea vă referiți… Păi, a fost scoasă din mormânt și băgată în niște sertare de birou.”

— Nu e la mine, a fost singurul lucru care i-a trecut prin minte.

— Am să fac un târg cu dumneavoastră. Știu că ați venit să căutați o femeie care a dispărut din tabără. O s-o primiți la schimb. Știu că ați mutat-o pe fiica mea ca să faceți drumul. Și vreau să facem schimb.

Vânătorul părea că vorbește serios. A făcut o mișcare discretă ca să-și aranjeze pușca pe care o ținea la șold. Thóra n-o observase până atunci, iar arma a neliniștit-o și mai tare.

— Aveți femeia care a dispărut din tabără? a zis Thóra, întrebându-se în sinea ei cam cât le-ar fi luat polițiștilor să vină dacă ar fi țipat cu toată puterea. E în viață?

— Nu, nu mai e în viață, i-a răspuns vânătorul, mijind ochii. Și nici fiica mea. Așa că e un schimb corect.

Thóra trebuia neapărat să-i pună o întrebare, cu toate că vânătorul avea o pușcă, iar ajutorul era la mare distanță:

— Dumneavoastră ați tăiat cadavrele?

Igimaq a părut sincer surprins.

— Nu. Nu știu la ce vă referiți. Vreți să faceți schimbul sau nu?

— Nu pot. Oasele fiicei dumneavoastră sunt la polițiști, l-a lămurit Thóra, care și-a dat seama că vânătorul nu era mulțumit de veste. Cu siguranță o să le primiți înapoi, însă nu foarte curând.

— Dar când?

Din depărtare s-a auzit urletul unui câine, căruia i s-au alăturat alți câțiva.

— Trebuie să le primesc înapoi, a adăugat Igimaq.

Thóra a încercat să gândească logic.

— Vă promit c-o să le primiți, dar în momentul ăsta nu e posibil. Oasele sunt în grija polițiștilor pentru că au fost găsite aici, în tabără. Tumulul ei a fost îndepărtat când s-a construit drumul, iar muncitorii au fost nevoiți să ia oasele de-acolo. Au încercat să stea de vorbă cu oamenii din Kaanneq iar, dacă sătenii ar fi fost de-acord să discute cu ei, probabil că oasele ar fi ajuns la dumneavoastră, nu în tabără.

A inspirat adânc, apoi a continuat:

— Trebuie să aveți încredere în mine și să înapoiați femeia dispărută. Înseamnă foarte mult pentru noi, și are un soț în Islanda, care trebuie să afle ce s-a întâmplat.

A regretat aceste ultime cuvinte, întrucât, dacă Oddný Hildur fusese omorâtă de vânător, era caraghios să aducă vorba despre asta.

— Are dreptul să nu mai spere că soția lui e încă în viață, a adăugat ea.

— De multe ori, speranța e mai bună decât certitudinea, a zis vânătorul.

Dar, în clipa următoare, a devenit brusc foarte atent. Părea să fi auzit ceva care îi scăpase Thórei. S-a uitat la ea, apoi a încuviințat ușor din cap.

— În foarte scurt timp, o s-o găsiți aici, în spatele clădirii. Duceți-vă înăuntru și nu mai ieșiți afară decât după jumătate de oră. Nu chemați polițiștii înainte să plec și nu le spuneți c-am fost aici, i-a cerut el, dându-și seama că Thórei îi era greu să accepte aceste condiții. Altminteri n-am s-o aduc. Și trebuie să primesc oasele Usinnei cât mai repede cu putință.

— Bine. De acord, i-a răspuns Thóra, simțindu-și bătăile inimii ca niște lovituri de ciocan. Iar acum, plec.

Igimaq a încuviințat iarăși din cap. Când și-a dat seama că vânătorul n-avea de gând să mai adauge ceva, Thóra s-a răsucit pe călcâie și s-a întors în clădirea de birouri. A rămas mult timp în vestibul, încercând să-și facă ordine în gânduri. Dacă le spunea colegilor ei ce se întâmplase, sigur avea să afle și poliția. Nu-i putea povesti decât lui Matthew despre întâlnirea cu Igimaq. Problema ei era nu cum să-și ușureze povara, ci cum să le dea de știre polițiștilor că Oddný Hildur fusese găsită – și cât mai repede cu putință. Nu putea aștepta ca vulpile sau alte jivine să dea peste cadavru înainte ca poliția să-l găsească. Deja scotociseră zona din jurul taberei, și era puțin probabil să repete căutările fără un motiv întemeiat. Și-a scos bocancii și, în cele din urmă, a luat o decizie – deși n-o încânta deloc ideea de-a o duce la îndeplinire.

— Fără cafea? a întâmpinat-o Alvar cu un aer surprins atunci când a intrat în sala de ședințe.

— Ah, până la urmă, nu m-am mai dus să-i întreb, i-a răspuns Thóra, care deja uitase cu ce treabă plecase. Mi-am dat seama că n-are rost să-i deranjez: probabil că sunt ocupați cu treburi mult mai importante și nu le-ar plăcea să fie deranjați. Nu-i ca și când ar fi uitat că suntem aici, așa că, în scurtă vreme, sigur o să vină cineva să ne aducă de mâncare și ceva de băut.

S-a străduit să zâmbească, apoi a luat loc lângă Matthew, care încă dormea, și a încercat să se poarte ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Friðrikka și Eyjólfur tăceau cu un aer îmbufnat, iar Bella continua să joace Solitaire. Minutele se scurgeau foarte greu, iar un sfert de oră mai târziu, radiatorul a pornit din nou. Thóra a tresărit ușor pe scaun, înțelegând imediat ce se întâmplă. Din fericire, nimeni nu i-a observat reacția, în afară de Bella, care a ridicat din sprâncene, dar apoi a plecat iarăși privirea spre cărțile de joc întinse pe masă. La jumătate de oră după ce se întorsese în sala de ședințe, Thóra s-a prefăcut că aude ceva neobișnuit.

— Ce-a fost asta? Ați auzit și voi?

S-a uitat de jur împrejur, sperând ca jocul ei să nu fie chiar atât de fals pe cât i se părea ei.

— Ce? a întrebat Eyjólfur, care s-a arătat singurul interesat.

Alvar ridicase bărbia din piept, dar întrebarea Thórei nu părea să-i fi stârnit curiozitatea. Și totuși, când informaticianul s-a ridicat în picioare, la fel a procedat și el.

— Mi s-a părut că aud un zgomot de pe coridor sau din spatele clădirii, a continuat Thóra, ridicându-se de pe scaun. Mă duc să văd despre ce-i vorba.

A căscat în speranța că acțiunile ei aveau să pară mai puțin premeditate decât erau de fapt, apoi a ieșit pe hol împreună cu Eyjólfur și Alvar. Matthew și Finnbogi dormeau în continuare, Bella era prea absorbită în partida de Solitaire ca să se ridice de la masă, iar Friðrikka încă era bosumflată. Thóra s-a prefăcut că se uită cu interes în ambele direcții ale coridorului, dar apoi s-a dus direct în biroul deschis aflat vizavi de sala de ședințe. S-a apropiat de fereastră și s-a uitat afară. Acum, talentul ei actoricesc avea să fie pus la grea încercare, dar Eyjólfur a salvat-o în ultima clipă, apropiindu-se de geam să arunce și el o privire afară.

— Hopa! a sărit el de lângă fereastră. Ce dracu’…?

Thóra se uita în tăcere la cadavrul lui Oddný Hildur, care zăcea cu fața în jos în spațiul dintre clădirea de birouri și cele două clădiri cu apartamente. Era îmbrăcată cu o haină largă, de un galben-deschis, în cap avea o căciulă de blană cu clapete, iar în picioare, ghete căptușite la exterior cu blană de aceeași culoare.

— Dumnezeule! a zis ea, rămânând cu gura uscată preț de o clipă. Cine e?

S-a întors spre Eyjólfur, care stătea alături de ea, palid la față.

— E cumva Oddný Hildur?

Tânărul a clătinat din cap. Expresia de om matur i-a dispărut de pe chip, iar acum părea și mai tânăr decât era de fapt.

— E Arnar. Doamne, ce se întâmplă aici?