Capitolul 20
Oqqapia s-a uitat prin bucătărie și a oftat resemnată. Toate farfuriile și paharele erau murdare. Teancul din chiuvetă se înălțase atât de mult, încât nu mai era posibil să speli doar ce-ți trebuia pe moment fără să riști ca toate farfuriile să se prăvălească pe podea. Nu-și putea permite să înlocuiască vesela, așa că în ultima vreme ajunsese să șteargă farfuriile și paharele de care avea nevoie, folosind o cârpă ponosită care nu era cu mult mai curată decât vasele. Nu le-ar fi putut spăla nici dacă ar fi reușit să se mobilizeze. Satul nu avea apă curentă, ceea ce însemna că mai întâi ar fi trebuit să umple rezervorul casei înainte să se apuce de treabă. Cu mulți ani în urmă, autoritățile săpaseră după apă, dar nu se gândiseră să construiască și o rețea de țevi care să aprovizioneze casele. Dacă sătenii voiau apă, trebuiau să și-o care singuri: o scoteau cu pompa dintr-o baracă special amenajată și o turnau în tot felul de recipiente. În gospodăria lor, asta era treaba lui Naruana, dar în ultima vreme fusese neobișnuit de leneș și căzuse în starea aceea în care devenea complet inutil. Oqqapia era cu totul altfel, poate pentru că nu-și permitea să nu-i pese. Nu avea cine știe ce slujbă, dar era destul de importantă. Treaba ei era ca, o dată la trei zile, să golească bazinele de colectare de la closetele tuturor caselor din sat și să le deverseze conținutul în mare. Făcea o mulțime de drumuri până pe plajă cu gălețile urât mirositoare și, cu toate că greutatea era considerabil mai mică la întoarcere, nu era în stare să ducă mai mult de două o dată. Cu trei ani în urmă, când începuse slujba asta, încercase adesea să care patru o dată, dar, în scurtă vreme, își dăduse seama că era o sarcină irealizabilă, pentru că aproape se goleau pe drum, așa că se mulțumise să facă mai multe drumuri cu mai puține găleți. Dacă se întâmpla cumva să sară o tură, era certată imediat, însă cei care o muștruluiseră de cele câteva ori când se întâmplase asta nu-i mulțumeau niciodată când își îndeplinea sarcinile potrivit calendarului. Și-ar fi dorit să facă și altceva, dar sătenii știau că nimeni nu era nerăbdător să-i preia îndatoririle, așa că aveau grijă să nu-i dea de veste când se iveau și alte slujbe.
De aceea, Oqqapia nu intenționa ca, pe lângă sarcina de a goli latrinele, să adauge și căratul apei în bazin. De asta trebuia să se ocupe Naruana. Dacă ar fi adus apa în locul său, lui Naruana ar fi început să i se pară ceva de la sine înțeles și, în scurtă vreme, ar fi devenit sarcina ei, iar el ar fi rămas fără nicio responsabilitate. Așa că, preț de câteva clipe, s-a uitat cu scârbă la gura murdară a unei cutii de suc și, în cele din urmă, a băut direct din ea. Din cutia veche se răspândea un miros urât de fiecare dată când o ducea la gură. Conținutul încă nu se stricase, dar clipa de dinainte ca lichidul să-i intre în gură era foarte neplăcută – de-ar fi avut măcar un pahar curat.
Naruana a apărut în prag. Părul lui negru era murdar și nu mai fusese tuns de foarte mult timp, iar bustul lui gol, deși încă era musculos, nu mai arăta nici pe departe ca atunci când îl văzuse dezbrăcându-se pentru prima oară. Era dureros de limpede că viața îi tocise foarte mult și că încă nu terminase cu ei. Oqqapia scosese oglinda de deasupra chiuvetei din baie cu mult timp în urmă. Oricum îi era greu să se trezească dimineața cu sentimentul că moartea i se cuibărise în pântece, așa că nu voia să-și mai vadă și chipul în oglindă. Dar asta nu rezolvase nimic. Pentru că încă se vedea pe sine – și halul în care ajunsese – ori de câte ori se uita la Naruana.
— Dă-mi și mie, a zis el, luându-i cutia din mână.
A dus-o la gură și a golit-o, apoi a pus-o pe masa din bucătărie, alături de cutiile de bere goale.
— Nu mai avem deloc? a întrebat el, iar Oqqapia n-avea nevoie să-i explice la ce se referea – semănau prea mult unul cu altul.
Tânăra a clătinat din cap.
— Ai băut ultima cutie azi-noapte.
Oqqapia cotrobăise prin casă după o bere, însă fără succes. De fapt, nici măcar nu-și amintea care dintre ei o băuse pe ultima, dar presupunea că fusese el. Așa se întâmpla de fiecare dată și așa avea să se întâmple mereu. Naruana avea prioritate, cu toate că ea aducea mai mulți bani în casă. De exemplu, cumpăraseră berea cu banii primiți de la străina cu care stătuse de vorbă. Dacă nu i-ar fi avut, noaptea de dinainte ar fi fost cât se poate de tristă; chiar și-așa fusese foarte plicticoasă, însă asta era altă poveste. Alcoolul îi amorțea sentimentele și îi făcea viața suportabilă. Dacă, în cele din urmă, s-ar fi pus pe picioare, Oqqapia n-ar mai fi avut niciun motiv să bea. Dar când avea să se întâmple asta și ce-ar fi trebuit să facă? Cu doi ani în urmă, la fel ca toți ceilalți săteni, își închipuise că aveau să vină zile mai bune odată cu mina care urma să se construiască în apropiere. În sfârșit, ea și alții ca ea urmau să aibă mai mult decât o slujbă ocazională de jumătate de zi, iar viața ei avea să-și recapete ritmul firesc: trezit, mers la muncă, somn. Ar fi fost mai bun decât cel de-acum: trezit, băut, somn. Încă își amintea dezamăgirea care i-a cuprins pe săteni atunci când au aflat că mina avea să fie construită într-un loc pe care fuseseră învățați să-l evite, un loc unde le era interzis să umble. Stupefacția produsă de această descoperire a fost îngrozitoare, iar viața devenise chiar mai rea decât înainte să fie îmbiați cu promisiunea unei bunăstări viitoare.
— N-ar fi trebuit să stai de vorbă cu femeia aia, i-a reproșat Naruana.
Dar când Oqqapia venise cu bani acasă, nu se arătase deloc nemulțumit, ci dăduse fuga la Kajoq, proprietarul magazinului din sat – dacă se putea numi așa. Nu știai niciodată dacă o să găsești acolo ce-ți trebuie, dat fiind că aprovizionarea se făcea de două ori pe an, primăvara și toamna. Alimentele proaspete erau disponibile doar câteva săptămâni pe an, însă din magazinul lui Kajoq nu lipseau niciodată berea și tăriile – Oqqapia nu-și amintea să-l fi găsit vreodată cu stocul epuizat.
— N-ar fi trebuit să vorbești cu femeia aia, a repetat Naruana, la fel ca bătrânii care stăteau pe chei și discutau zi de zi despre aceleași subiecte.
— Nu i-am zis nimic. Doar am sfătuit-o să stea de vorbă cu taică-tu.
Oqqapia știa că lucrul ăsta avea să-l necăjească. Veștile despre tatăl său – oricât de neînsemnate – îl întristau de fiecare dată. Cu toate astea, nu vedea de ce i-ar fi ascuns sfatul dat străinei. Când era mică, unul dintre învățătorii care locuiseră în sat o vreme îi sădise în suflet convingerea că trebuie să spună adevărul întotdeauna; tot de la el învățase și că, uneori, vorbele nespuse erau la fel de dăunătoare precum minciunile fățișe. Dar oare ce trebuia să mărturisești și ce era mai bine să lași deoparte? Și totuși, Oqqapia făcea tot posibilul să aplice acest principiu, deși nu mai respecta multe dintre virtuțile pe care le ținuse la mare cinste pe vremuri.
— De ce naiba i-ai zis asta? Dacă-i pe-așa, de ce n-ai invitat-o și la noi acasă?
Naruana s-a întors spre ea, luându-și privirea de la frigiderul deschis. Era mai furios decât înainte, și nu numai pentru că nu găsise nicio cutie de cola sau alt suc.
Oqqapia știa că dăduse de necaz, iar obrajii i se înroșiseră un pic. Să profite de ocazie și să-i spună că, de fapt, chiar îi promisese străinei că poate veni să sune de la ei, sau mai bine să tacă din gură? N-o invitase propriu-zis la ei, așa că putea nega acuzația aceea cu conștiința împăcată. Până la urmă, a hotărât să nu scoată o vorbă despre asta, deși poate nu era tocmai onest din partea ei. Poate că străina nici n-avea să vină, sau poate că avea să vină când Naruana nu era acasă – ar fi putut foarte bine să fie plecat pe chei sau în vizită la cineva care avea niște bere.
— Ei, hai, că doar ieri erai foarte bucuros.
— Nu-s bucuros niciodată. Ar trebui să știi asta.
A trântit ușa frigiderului, zgâlțâind borcanele cu gem și alte recipiente, dintre care multe erau goale. În afară de vasele nespălate, acesta era încă unul dintre lucrurile pe care le neglijaseră: curățenia în frigider.
— Nu vreau decât să fim lăsați în pace de oamenii de teapa lor, iar dacă vorbești cu ei, nu faci decât să tulburi apele. Dacă nu le spune nimeni nimic, până la urmă or să plece, și totul o să fie ca înainte.
Apoi au tăcut amândoi. Faptul că totul avea să fie ca înainte însemna două lucruri: că aveau să se îmbete în continuare și că urmau să fie priviți cu același dispreț de sătenii care nu o apucaseră pe același drum ca și ei. Iar oamenii de felul ăsta reprezentau majoritatea și ieșeau mai des din casă, așa că era foarte probabil să se întâlnească pe stradă cu unul dintre ei. Ceilalți – aflați în aceeași situație cu ei – ieșeau rar din casă și dormeau până târziu, așteptând să le treacă mahmureala, ca să se poată ridica din pat și să parcurgă încă o dată cercul vicios în care intraseră.
— I-am spus străinei și despre Usinna, a zis Oqqapia, fără să-și dea seama de ce făcuse această adăugire.
Dacă Naruana era foarte sensibil când venea vorba de tatăl lui, sora lui era un subiect și mai exploziv. Nu vorbea despre ea decât atunci când era atât de beat, încât nu mai știa ce spune, și de obicei adormea la scurt timp după aceea. Întrucât, de cele mai multe ori, și Oqqapiei i se întâmpla cam același lucru, rareori își putea aduce aminte ce spunea Naruana în momentele acelea. Și totuși, își amintea unele frânturi, dar erau atât de ciudate, încât era sigură că n-auzise bine sau înțelesese greșit. Niște bolboroseli despre semne și despre strămoșii care nu puteau fi trădați – o poveste înfiorătoare despre soarta Usinnei, pe care nu avea cum s-o verifice. Fie că o înșela memoria, fie că nu, cert e că, a doua zi după ce spunea acele lucruri ciudate despre Usinna, Naruana începea să vorbească despre copii, întrebând-o dacă nu cumva ar fi fost bine să facă și ei unul. În rest, nu pomenea niciodată de acest subiect – din punct de vedere oficial, nu alcătuiau un cuplu, și niciunul dintre ei n-ar fi fost în stare să crească un copil. La început, se simțise flatată când Naruana deschisese această discuție, dar, când și-a dat seama că nu era sincer până la capăt, l-a tras de limbă și a descoperit că dorința lui de-a face copii nu avea nicio legătură cu ea: pur și simplu, voia să aibă moștenitori și, din întâmplare, ea era la îndemână. Sufletul Usinnei avea nevoie ca în neamul lui să se nască niște urmași, și numai el mai putea asigura perpetuarea familiei. Oqqapia suferise mult de-a lungul anilor, dar ăsta era lucrul care o durea cel mai mult. Era dovada limpede că lui Naruana nu-i păsa deloc de ea. În mintea lui, Usinna încă era cea mai importantă, cu toate că murise cu mult timp în urmă.
— Ce i-ai spus? a întrebat-o Naruana.
Rămăsese lângă frigiderul închis, cu spatele la ea. Mușchii lungi și subțiri de pe spatele lui robust s-au încordat, iar respirația i-a încetinit.
— Nimic. I-am zis doar că Usinna a murit acolo. Nimic altceva.
Își dorea să nu-i fi pomenit despre asta. Poate că voise să-l pedepsească pentru că, în sufletul lui, o prețuia mai mult pe Usinna. Fusese o decizie prostească, care cu siguranță n-avea să schimbe nimic. Usinna n-ar fi făcut niciodată una ca asta – era prea desăvârșită. Preț de o clipă, Oqqapia s-a gândit să-i atragă atenția că sora lui era prea bună ca să rămână în satul ăla și că, dacă ar fi fost în viață, ar fi fost ultima persoană care să respecte tradițiile. Dacă destinele lor ar fi fost inversate, ea n-ar fi făcut niciodată copii numai ca să-i asigure întoarcerea sufletului în lumea asta. Usinna era cu câțiva ani mai mare decât ea, dar Oqqapia încă și-o amintea foarte bine. Nici n-ar fi avut cum s-o uite. Grația și firea ei aleasă erau admirate de toată lumea. Când Oqqapia era adolescentă, Usinna plecase în străinătate la studii și se întorsese câțiva ani mai târziu, chiar mai elegantă decât înainte: lumina pe care părea s-o degaje avea acum un aer cosmopolit. Deci nu era surprinzător că Naruana voia să-i asigure reincarnarea.
— Să nu îndrăznești să-i mai rostești numele vreodată, curvă nenorocită ce ești! a strigat Naruana, întorcându-se cu fața spre ea și lovind frigiderul cu toată puterea – pumnul lui a lăsat o urmă mare pe tabla zgâriată a frigiderului.
Oqqapia n-a zis nimic. Nu degeaba fusese crescută de o mamă bețivă și violentă: învățase câteva lecții. În astfel de momente, era mai înțelept să nu te aperi. Dar o făcuse curvă. Iar aceea era casa ei, oricât de urâtă ar fi fost. Nu era chiar atât de curvă încât Naruana să nu poată trăi sub acoperișul ei și să nu bea berea cumpărată cu banii obținuți de ea, prin divulgarea unor informații lipsite de importanță. Din punctul ăsta de vedere, el era curva, nu ea. Oqqapia nu decăzuse ca el, ci pur și simplu se născuse la marginea societății și rămăsese acolo. Când era mică, nu visase niciodată că Naruana, fiul marelui Igimaq, avea să trăiască sub același acoperiș cu ea, fata târfei satului și a unui târâie-brâu care, într-o iarnă, leșinase pe drum de beat ce era și murise înghețat. Nu-și aducea aminte de taică-su, dar maică-sa și alte persoane cărora le făcea plăcere să-i reproșeze ce moștenise de la el îi aminteau mereu cât de netrebnic era. Singurul lucru pentru care Oqqapia îi putea fi recunoscătoare era că fusese suficient de bărbat încât să ridice casa în care locuia acum. La fel ca în cazul multor case din sat, cele trebuincioase pentru ridicarea ei fuseseră donate de danezi – aceștia le ofereau materiale tuturor celor care voiau să-și construiască o locuință, iar dacă locuiau în ele timp de câțiva ani, deveneau proprietarii lor. Deci Oqqapia moștenise de la părinții ei și altceva decât un gust amar în gură. Singurii oameni care se purtaseră afectuos cu ea fuseseră învățătorii – pe când era mică, aceștia veneau uneori în satul lor. Își amintea de toți cu drag. Plecarea fiecăruia dintre ei îi pricinuise același sentiment de dezamăgire ca și promisiunea neîmplinită a unei slujbe mai bune la compania minieră. N-o făcuseră niciodată curvă și nici nu-i aruncaseră în obraz vreo altă insultă. O asigurau că era la fel de bună ca toată lumea, iar unii îi spuseseră chiar că Dumnezeu și Fiul Său o iubeau la fel de mult ca pe ceilalți oameni, oricât de netrebnici erau părinții ei.
Dintr-odată, s-a simțit la fel ca în copilărie, când, în inocența ei, îi credea pe oamenii care spuneau că nu era mai puțin demnă de respect decât ceilalți. La urma urmelor, era adevărat, iar dobitocul furios din fața ei dovedea asta din plin. Familia lui se trăgea din două neamuri bune, și totuși, Naruana ajunsese la fel de rău ca și ea. Mama lui era în aceeași situație și, cu toate că tatăl lui nu bea, reputația lui scăzuse în ochii sătenilor. Deci el era cel care se prăbușise mai jos, nu ea. Oqqapia nu putea să meargă decât în sus. Inima ei era plină de furie și revoltă față de toți și de toate, nu în ultimul rând față de sine. Viața ei era în propriile sale mâini și încă se putea salva de la ruină. Încă avea toți dinții în gură, așa că nu era la fel de consumată pe cât fusese maică-sa când era de-o seamă cu ea și, în ciuda vieții pe care o ducea, trupul ei se păstrase destul de bine și încă era puternic. Poate că, la urma urmelor, Dumnezeul despre care îi vorbeau învățătorii ținuse o mână protectoare în jurul ei, asigurându-se că va avea ocazia să se schimbe, dacă va găsi în ea dorința s-o facă. S-a ridicat în picioare.
— Tu vorbești? Eu nu i-am făcut niciun rău surorii tale.
Oqqapia a hotărât să caute cartea pe care i-o lăsase omul acela de la organizația împotriva alcoolismului. Cu toate că nu citise mult la viața ei, sigur n-o aruncaseră la gunoi, la fel cum nu aruncau nici celelalte gunoaie care ajungeau în casa lor. S-a uitat la Naruana și n-a văzut decât un om de nimic, la fel cum fusese și mama ei.
— Păcat că nu se poate zice același lucru și despre tine, a împroșcat ea vorbele care știa că aveau să-l doară cumplit. Când ești pe jumătate adormit și bolborosești despre ea, întotdeauna te plângi că, la urma urmelor, tu ai fost cel care s-a purtat cel mai rău cu Usinna.
Naruana a urlat ca un animal și s-a repezit asupra ei. Chiar înainte ca pumnul lui să-i izbească fața, Oqqapia și-a amintit de mama ei moartă, dându-și seama cât de puțin îi simțea lipsa.
•
În cele din urmă, Thóra a reușit să se spele pe față cu apa călduță care îi fusese alocată. De dimineață, Matthew umpluse o oală mare cu zăpadă, o topise în bucătărie, apoi le-o împărțise în mod egal, ceea ce, în absența dușului, era mai bine decât nimic. După ce s-a șters pe față cu prosopul, Thóra s-a simțit mult mai bine. Apoi s-a îmbrăcat în cea mai bună ținută pe care a găsit-o în valiză: o bluză de flanelă și o fustă, iar pe sub ea, o pereche de colanți pe care și-i luase pe post de izmene. S-a simțit ușurată când a văzut că avusese dreptate în legătură cu bagajul lui Matthew – deja își terminase hainele mai comode și începuse să poarte pantaloni la dungă, cămăși elegante și sacouri de lână. Amândoi făceau notă discordantă cu toți ceilalți, dar era ultimul lucru care conta – cu toții aveau treburi mai importante decât să se gândească la gafele lor vestimentare. Thóra n-ar mai fi ieșit atât de mult în evidență dacă ar fi găsit o salopetă pe măsura ei, cu care să-și acopere ținuta. Aveau să meargă direct în sat, în speranța că vor putea da telefon.
Toată lumea era în sala de mese, mai puțin Bella, care – la fel ca Thóra – își prelungise surogatul acela de baie. Lipsea și Friðrikka, dar Thórei nu i s-a părut deloc surprinzător, dat fiind că rămăsese fermă pe poziții și refuzase să pună piciorul în complexul pentru locuit. A fost de neclintit în decizia ei atunci când Thóra și Bella au plecat din clădirea administrativă. Nimeni n-a fost bine dispus în timpul micului dejun, care devenea din ce în ce mai mohorât cu fiecare zi. Și nu prea aveau poftă de mâncare, știind că era un cadavru în camera frigorifică, aflată atât de aproape de sala de mese. Thóra a luat loc, dar s-a mulțumit cu o cafea și un biscuit – ar fi preferat să se înfometeze până aveau să plece de-acolo, dar, la cât de frig era afară, n-ar fi fost o decizie tocmai înțeleaptă, după cum le sugerase și Finnbogi. Medicul le supraveghease îndeaproape meniul zilnic și, întrucât mulțumită lui nu mâncaseră nimic din alimentele pe care le găsiseră în tabără, Thórei i s-a părut că cel mai bine era să-i urmeze sfatul. Dacă Finnbogi n-ar fi fost atât de insistent, probabil că toți ar fi mâncat câte ceva din camera frigorifică.
— Când plecăm? a întrebat Thóra, rupând biscuitul și înmuind o jumătate în cafea.
— Imediat ce-o să fim gata, a zis Matthew, care terminase de mâncat și abia aștepta s-o ia din loc. Mergem doar noi doi. Am ajuns la concluzia că e mai bine să rămână în tabără cât mai multă lume, ca să fim siguri că nu intră nimeni în camera frigorifică. Or să se supravegheze unii pe alții, ca să zic așa.
Thóra a zâmbit în sinea ei, întrucât i se părea mai probabil ca restul grupului să cadă la învoială să se uite cu toții în cameră – în afară de Friðrikka, bineînțeles. În ceea ce-o privea, Thóra era sigură că ea ar fi cedat tentației. De multe ori, lucrurile înfiorătoare sunt și foarte fascinante. Cealaltă variantă ar fi fost să meargă cu toții în sat, ceea ce nu era tocmai indicat. Cu cât mergeau mai mulți, cu atât era mai puțin probabil să li se dea voie să folosească telefonul – nu trebuia să pară un fel de invazie asupra satului.
— Sunt gata, a molfăit Thóra, ducând la gură ultima bucată de biscuit.
Când au ajuns în vestibul, a căutat în cuier o salopetă cât mai mică și a avut noroc: în spatele uneia uriașe a găsit una care îi venea foarte bine. Când a luat-o și a dat să-și vâre picioarele în ea, a văzut ce era scris pe guler: Oddný H. Thóra a ezitat câteva clipe, dar, până la urmă, a câștigat rațiunea: ce importanță avea dacă purta hainele femeii dispărute? Și-a luat inima-n dinți și s-a îmbrăcat cu salopeta, dar, înainte să iasă afară, iarăși a trebuit să se încurajeze: nu avea niciun dubiu că Oddný Hildur murise și era foarte neplăcut să porți hainele unui mort. Din câte își amintea, nu mai făcuse asta niciodată. Nu putea scăpa de gândul că salopeta ar fi putut prelua controlul asupra ei și, împotriva voinței sale, s-o ducă acolo unde zăcea proprietara acesteia. Și-a imaginat propriul ei trup înghețat și abandonat în zăpadă, cu ochii sticloși privind spre cerul întunecat al dimineții, în speranța că va vedea o stea căzătoare și își va putea pune dorința de-a fi găsită și dusă înapoi în Islanda, pentru ca rămășițele ei să se odihnească în pământul natal.
— Totul e-n regulă? a întrebat-o Matthew, ținând mâna pe clanță.
— Da. Am căzut pe gânduri…
Ce-o fi fost în mintea ei? Ca și când hainele ar fi putut să-i aducă mesaje de pe lumea cealaltă!
Abia când a dat să iasă pe ușă a simțit agenda din buzunarul lateral al salopetei.