YRSA SIGURÐARDÓTTIR

ZILE ÎNTUNECATE

Prolog

31 octombrie 2007

Oddný Hildur și-a luat privirea de la ecranul laptopului, și-a dat jos căștile și a ascultat în tăcere. Vântul mugea, iar pereții din lemn trosneau la rafalele mai puternice, dar, în rest, nu se auzea nimic. Ciudat. Avusese impresia că mai era cineva în clădire. Și-a relaxat un pic umerii și s-a uitat la ceas. Câteva minute până la miezul nopții. Oare era chiar atât de târziu? Deci foarte puțin probabil să mai fi venit cineva, iar cei mai mulți dintre colegii ei sau dormeau duși, sau se pregăteau de călătoria spre țara viselor. Posibil că îi jucase o festă imaginația. Cine ar fi putut umbla de colo-colo la o oră atât de târzie? Oddný Hildur a oftat. Muncise fără încetare de când se întorsese în biroul ei, după ce luase cina. Vremea se schimbase complet, superbul calm înghețat transformându-se într-un viscol gălăgios care răscolea zăpada căzută dimineață. Vremea capricioasă de acolo deja nu o mai surprindea, dar tot nu reușea să se obișnuiască cu ea. Acum regreta că nu respectase instrucțiunile de siguranță și nu anunțase ce planuri are după masa de seară – nu făcuse asta de teamă că cineva ar fi vrut să i se alăture. Arnar spusese că și el ar fi vrut să mai lucreze un pic, dar, din fericire, nu venise. Oddný Hildur își dorise foarte mult să fie singură și să termine treaba pe care o tot amânase, dar care acum chiar trebuia terminată. Niciodată nu era liniște când veneau și ceilalți, mai ales seara, după o zi de lucru obositoare.

Dintr-odată, regreta că venise acolo neînsoțită. În loc să se bucure de singurătate, era copleșită de o ciudată senzație de disconfort, ceea ce nu i se întâmpla des: era cunoscută drept o persoană fără multă imaginație și, de obicei, se uita cu un aer nedumerit la cineva care spunea o glumă, în timp ce toți cei din jurul ei se prăpădeau de râs – unde mai pui că nu se prindea de poantă nici mai târziu. Pe scurt, nu era sensibilă decât la fapte, trăsătură care constituia un avantaj în domeniul geologiei, dar o piedică în sfera relațiilor umane.

A căscat și a îndepărtat sentimentul de neliniște care îi dădea târcoale. Înainte să închidă laptopul, s-a uitat să vadă dacă nu cumva soțul ei, Stebbi, era pe chatul MSN – dar bineînțeles că se băgase demult în pat. Din pricina diferenței de fus orar, la el deja era trecut de miezul nopții – și trebuia să înceapă lucrul la ora opt. Dimineața, traficul era foarte aglomerat, iar lui Stebbi îi lua destul de mult să ajungă la serviciu de la Hafnarfjörður, orașul în care își cumpăraseră un apartament. Tocmai investiția lor imobiliară o determinase să accepte această slujbă dificilă, care îi aducea un venit mai mare decât posturile similare din oraș – în parte datorită bonificației menite să compenseze absența de lângă familie. Așteptaseră prea mult înainte să cumpere, iar când, în cele din urmă, se hotărâseră, prețurile deja crescuseră foarte mult, iar acum trebuiau să se spetească muncind ca să plătească ratele. Din fericire, nu luaseră un credit în valută – așa cum procedaseră mulți dintre cei care acum erau nevoiți să suporte consecințele deprecierii coroanei islandeze –, dar ratele crescuseră și pentru ei, diminuându-le considerabil veniturile. Atunci când Oddný Hildur a văzut anunțul pentru postul din Groenlanda, scos la concurs de Berg Technology, simțul practic i-a spus c-ar fi bine să se înscrie. Stebbi nu fusese tocmai încântat, întrucât soția lui avea să lipsească de acasă câte patru săptămâni o dată. „De ce să fim împreună din moment ce locuim în țări diferite?”, argumentase el. Dar ea încercase să vadă partea plină a paharului: salariul consistent și cele două săptămâni libere dintre turele de câte o lună. După aceea, puteau să se gândească și dacă vor face copii – lucru pe care îl amânaseră din pricina dificultăților financiare. Însă până atunci, Oddný Hildur trebuia să facă față traiului într-o tabără de lucru dintr-un loc uitat de lume, departe de civilizație.

Se uita cu un aer neconsolat la fereastra de chat de pe ecranul laptopului. Uneori, când nu-l lua somnul, Stebbi intra să vadă dacă nu cumva mai era cineva online – dar nu și în noaptea aceea. A simțit că iarăși o cuprinde starea aceea neplăcută. Acum, avea senzația intensă că cineva o privește în ceafă. Bineînțeles, știa că e imposibil, dar tot a trebuit să-și ia inima în dinți și să se uite în spate ca să se asigure că n-o urmărește nimeni. Nu mai avea decât două zile din tura aceea și își dădea seama că era surmenată. Prognoza meteo era destul de sumbră și, în ultima vreme, își făcuse griji că s-ar putea să fie nevoită să se întoarcă acasă pe vreme rea sau poate chiar să rămână blocată acolo. În plus, îi părea rău pentru vorbele aspre aruncate în timpul certei pe care o avusese în seara aceea și regreta că reacționase atât de nechibzuit.

S-a crispat dintr-odată.

Fie își pierdea mințile, fie era urmărită. Oare era cineva la fereastră? Oricine ar fi fost, ar fi putut s-o observe foarte bine în biroul puternic luminat. S-a răsucit foarte ușor în scaun și a aruncat o privire în noaptea ca de smoală, dar n-a văzut decât propria-i reflecție în geam. Chipul reflectat părea să aparțină unei femei mult mai tinere decât ea – ochii mari și speriați îi dădeau un aer copilăros pe care nu-l mai avusese de ani de zile. Oare ce se întâmpla cu ea? Era singură în clădire, pentru că Arnar cu siguranță ar fi trecut pe la ea, dacă ar fi venit și el, așa cum plănuia. Și bineînțeles că nu era nimeni afară. Colegilor ei de muncă nu le-ar fi trecut prin cap s-o spioneze pe o vreme atât de urâtă, și nici nu era atât de atrăgătoare încât să convingă vreun bărbat să se supună la un asemenea chin. Dar oamenii din sat? Oare umbla pe afară vreunul dintre localnici? Iarăși s-a mustrat în gând pentru că nu închisese ușa. Ce-o fi fost în mintea ei? Bineînțeles că nu venise nimeni din sat pe un asemenea vânt. Singurii cărora le-ar fi putut trece prin cap una ca asta erau alcoolicii, dar știa că, la ora aceea, toți erau în pat demult – beți criță. Faptul că era marți nu schimba cu nimic situația: pentru bieții de ei, toate zilele erau la fel; deci era exclus ca vreunul să fie treaz și să hoinărească pe afară atât de târziu în noapte, și nimeni altcineva n-ar fi avut ce să caute pe la fereastră. Cu toate că localnicii nu priveau cu ochi buni Berg Technology, i se părea puțin probabil ca antipatia lor să fie atât de profundă, încât să încerce să le facă neplăceri.

În ciuda argumentelor, sentimentul de teamă nu dispărea. S-a apropiat de perete cu tot cu scaunul rotativ și a stins lumina, dar nu s-a grăbit să revină lângă fereastră și să arunce o privire afară. Dar, în cele din urmă, și-a luat inima în dinți.

O rafală puternică a izbit clădirea, apoi s-a potolit. Lui Oddný Hildur i s-a tăiat respirația. În parcare era un husky mare și murdar care se uita țintă la ea. Urechile îi fluturau în vânt, dar în rest părea o statuie. Ochii li s-au întâlnit, iar câinele i-a susținut privirea fără să clipească. Oddný Hildur se uita la el ca hipnotizată, simțindu-și în piept bătăile puternice ale inimii. Unul dintre primele lucruri care i se spuseseră când ajunsese acolo era să nu se apropie de câinii husky, nici ca să-i mângâie, nici ca să-i hrănească. Erau câini folosiți la muncă și nu se atașau de oameni la fel ca animalele de companie. Se convinsese de asta în mod indirect la scurtă vreme după ce începuse să lucreze în Groenlanda, atunci când călătorise cu un avion care făcea o cursă spre Reykjavík pentru o urgență medicală. Fusese prima și ultima oară când zburase cu un asemenea avion. O fetiță nimerise în mijlocul unui grup de câini husky, iar fața îi fusese sfâșiată. Plânsul ei, care nu contenise până în Islanda, încă îi răsuna în urechi, la fel ca încercările disperate ale mamei sale de a o liniști. Stomacul i s-a crispat amintindu-și cum arăta biata fetiță la câteva luni după aceea – într-una din puținele ei vizite în sat, o văzuse pe marginea drumului, jucându-se cu o păpușă. Era perfect posibil ca husky-ul de afară să fi fost unul din haita care o atacase pe fetiță – niciunul dintre ei nu fusese eutanasiat. S-a întrebat dacă nu cumva ar fi trebuit să-și calce pe mândrie și să-l cheme pe Gísli, care răspundea de securitatea taberei. Ar fi însoțit-o până la apartamentul ei fără să crâcnească, deși probabil că acum dormea dus. Gísli își lua slujba foarte în serios, punând în ea suflet și mult devotament și fiind incredibil de amabil. Pe de altă parte, nu voia să îndure tachinările colegilor ei pentru că scotea oamenii din pat în toiul nopții, numai ca s-o însoțească până acasă: Și-așa simțise ostilitate din partea lor în ultima vreme. Nu, avea să se descurce singură.

Auzise că un câine nu atacă niciodată dacă nu e provocat, că nu-ți face nimic dacă îl lași în pace. Avea să străbată distanța până acasă în pas vioi, iar câinele avea să rămână pe loc și să dispară în noapte. Avea să ajungă în pat imediat. Oddný Hildur și-a oprit laptopul și s-a pregătit să plece. Înainte să iasă pe hol, s-a mai uitat o dată pe fereastră și a văzut că husky-ul încă se uita la ea. Dar, dintr-odată, câinele a înclinat capul, ca și când s-ar fi întrebat de ce se ridicase în picioare. Regreta că cedase curiozității; acum, câinele știa că urma să iasă și avea s-o aștepte la ușă. Și totuși, nu părea să fie chiar atât de viclean – pur și simplu stătea în parcare, ca o stană de piatră. Oddný Hildur a dat să tragă perdeaua, ca să blocheze vederea câinelui, dar, când l-a auzit scoțând un urlet, a tresărit și a scăpat-o din mână. Apoi a auzit un lătrat înăbușit, dar ceea ce a surprins-o cel mai mult a fost mișcarea bruscă a câinelui. A lăsat perdeaua la locul ei și a ieșit în grabă din birou. Întreaga poveste devenea ridicolă. În drum spre ieșire, a stins lumina și în biroul lui Arnar – în celelalte camere era deja întuneric. Curentul electric venea de la un generator diesel, iar Oddný Hildur se obișnuise să-l folosească în mod chibzuit, deși cumpătarea era o idee complet străină pentru ea.

Când a ajuns în vestibul, și-a luat pe ea haina din puf de rață sălbatică – era de neprețuit pe timp de furtună –, iar apoi, având în minte imaginea chipului mutilat al bietei fetițe, a luat un fular din cuier și l-a înfășurat bine în jurul capului, lăsându-și descoperiți doar ochii. În cele din urmă, și-a pus mănușile cu un singur deget și s-a încălțat cu cei mai călduroși bocanci pe care i-a găsit, chiar dacă erau ai altcuiva. Ai ei erau uzi și reci, pentru că iarăși uitase să-i întoarcă cu talpa în sus și, cât timp lucrase, zăpada care îi intrase în ei în drum spre birou se topise. Același lucru era valabil și pentru căciula ei, care căzuse din cuier pe podea, așa că Oddný Hildur s-a văzut nevoită să ia și o căciulă străină, care să-i apere urechile de vânt și de frig. Dacă a doua zi venea la birou suficient de devreme, nimeni n-avea să simtă lipsa căciulii, a bocancilor și a fularului. Și-a vârât pantalonii în bocanci și și-a îndreptat anevoios spatele. Era îmbrăcată atât de gros, încât abia se putea mișca, iar afară sigur avea să-i fie și mai greu, dat fiind că trebuia să înfrunte și vântul. A inspirat adânc și a deschis ușa de la intrare. Dintr-odată, i-a trecut prin minte că poate câinele n-o amenințase, ci o avertizase cu privire la un pericol – oare afară era și altceva de care ar fi trebuit să se teamă?

Frigul a înviorat-o, iar Oddný Hildur a îndepărtat acest gând. Poate că sentimentul de neliniște îi fusese pricinuit de înregistrarea video a cărei enigmă încercase s-o descifreze în seara aceea. Chiar înainte de cină, ei și colegilor săi le fusese trimis pe e-mail un filmuleț care îi înfățișa pe Bjarki și Dóri – cei doi specialiști în foraje – lenevind în fumoar. Oddný Hildur habar n-avea cine îi filmase, deși nu era exclus să fi montat și să fi pornit camera ei înșiși, dat fiind că, în afară de ei, nu erau mulți cei care să suporte încăperea aceea impregnată cu miros de tutun. Și totuși, ceea ce-i atrăsese atenția nu fuseseră glumele lor neroade, ci ceva care trecuse prin dreptul ferestrei din spatele lor, fără ca ei să-și dea seama. Întrucât nu era interesată de prostiile de genul ăsta, nu deschisese e-mailul cu pricina înainte de cină, când ar fi putut să-și întrebe colegii despre ce era vorba. Cine știe, poate că apariția din spatele lor făcea parte din glumă. Încercase de mai multe ori să pună pe pauză ca să vadă ce era, dar mișcarea era atât de rapidă, încât nu reușise să oprească unde trebuie.

I se păruse că era un om cu o broboadă ciudată sau un fel de mască, în urma căruia rămăsese o dâră roșie pe geam. Persoana cu pricina – sau ce-o fi fost – ținea în mână un obiect roșu care probabil se lovise de fereastră sau pe care poate că-l atinsese intenționat de geam. Dar oare ce era? Mișcarea rapidă și dunga neregulată, de un roșu întunecat, alcătuiau un fel de fundal macabru pentru poantele muncitorilor, iar neputința de a-și da seama ce era o neliniștea. Poate că a doua zi avea să râdă pe seama acestei întâmplări, însă și-ar fi dorit să aibă o explicație în clipa aceea. Nu-și dădea seama de ce, dar nu-i venea deloc să arunce o privire în fumoar, să vadă dacă mai era vreo urmă pe geam. Și totuși, în adâncul ei, se temea ca nu cumva să fie sânge.

Oddný Hildur a inspirat adânc, vârându-și mâinile în buzunar. Câinele nu se zărea nicăieri. Apoi a pornit în noapte, pășind prin zăpada răscolită de vânt pentru ultima oară.