46

Dacă o să se încerce într-adevăr uciderea lui Noel, acest lucru o să aibă loc pe unul din drumurile de la nord de Freiburg sau de la sud de Koniz. Aceasta era concluzia la care ajunsese Iacov Ben-Gadiz. Distanţa era puţin mai mare de douăzeci de kilometri, având anumite porţiuni între dealuri unde traficul era aproape inexistent în această perioadă a anului. Era iarnă şi, deşi clima nu era alpină, abundau ninsorile uşoare iar starea drumurilor nu era grozavă, făcându-i pe conducătorii auto să rămână acasă. Dar Holcroft elaborase un itinerariu care evita şoselele, concentrându-se asupra orăşelelor a căror arhitectură susţinea că doreşte s-o studieze.

  În realitate, Iacov elaborase traseul iar Noel îl înmânase poliţiştilor cărora primul deputat le dăduse dispoziţie să-i asigure protecţia în drum spre nord. Faptul că nimeni nu încercase să-l abată pe Holcroft de la ruta aleasă confirma judecata israelianului.

  Iacov mersese mai departe, emiţând ipoteze asupra metodei de ucidere. Nici von Tiebolt, nici Kessler n-or să se afle în apropiere. Fiecare din ei o să aibă grijă să iasă în evidenţă cât mai mult cu putinţă în altă parte. Iar dacă o aibă loc o execuţie, aceasta o să fie dusă la îndeplinire de cât mai puţini oameni posibil, ucigaşi plătiţi care n-aveau nici un fel de legătură cu Wolfsschanze. N-o să-şi asume riscuri la atât de puţin timp după întrunirea de la Grande Banque de Geneve. Ucigaşul său ucigaşii or să fie la rândul lor asasinaţi de Sonnenkinderii, ştergându-se astfel toate urmele care puteau duce la Wolfsschanze.

  Aceasta era strategia aşa cum şi-o imaginase Iacov, ceea ce însemna că trebuia pusă la punct o contra-strategie. Una care să-l facă pe Noel să ajungă la Zurich, doar asta conta. Odată în Zurich, strategia devenea a lor. Existau o sumedenie de metode de a ucide într-un oraş mare iar Iacov era expert în toate.

  Călătoria începu şi odată cu ea contra-strategia fu pusă în aplicare. Holcroft conducea o maşină solidă închiriată de la Bonfils din Geneva. Cea mai scumpă firmă de închirieri din Elveţia, specializată în automobile neobişnuite pentru clienţi neobişnuiţi. Era un Rolls-Royce blindat, cu geamuri cu protecţie antiglonţ şi cauciucuri care funcţionau la fel de bine şi în cazul unor găuri succesive.

  Helden se afla la o milă în faţa lui Noel, conducând un Renault aparent obişnuit dar performant. Ben-Gadiz rămăsese în urmă la o distanţă de maximum o jumătate de milă, la volanul unui Maserati de genul celor întâlnite adeseori la oamenii înstăriţi din Geneva şi capabil de viteze foarte mari. Între Iacov şi Holcroft se afla maşina de poliţie cu cei doi oameni care trebuiau să-i asigure protecţia americanului. Poliţia nu ştia nimic.

  — O să fie imobilizaţi pe drum, spusese israelianul când studiaseră toţi trei nişte hărţi în camera de hotel a lui Noel.

  O să fie sacrificaţi, s-ar pune prea multe întrebări.

  — Sunt poliţişti în toată legea. Le-am notat numerele de pe cască şi am sunat pe Litvak. Am verificat. Sunt în primul an de activitate şi vin din cazărmile comandamentului. Prin urmare, nu sunt foarte experimentaţi.

  — Tot ei or să fie şi mâine? Poate. Au ordin să rămână lângă tine până când te preia poliţia din Zurich. Ceea ce cred că înseamnă că or să se trezească la un moment dat că au rămas în pană, o să-şi anunţe superiorii şi o să li se spună să se întoarcă la Geneva. Ordinul de protecţie formulat pentru tine o să se ducă pe apa sâmbetei.

  — Înseamnă că sunt doar praf în ochi.

  — Exact. De fapt, o să-şi servească scopul. Cât timp îi vezi, eşti în siguranţă. N-o să încerce nimeni nimic.

  Acum puteau fi văzuţi, spuse Noel, privind în oglinda retrovizoare şi acţionând frânele Rolls-Royce-ului pentru drumul lung şi şerpuitor care cobora din vârful dealului. Undeva dedesubt, zări maşina lui Helden care tocmai luase o curbă. Peste două minute o să încetinească şi o să aştepte până când se puteau observa reciproc şi abia pe urmă o să accelereze din nou; şi asta făcea parte din plan. Aşa procedase şi cu trei minute în urmă. Din cinci în cinci minute trebuiau să se afle în contact vizual. Ar fi vrut să poată vorbi cu ea. Doar să vorbească… simplu şi în linişte… fără nici un fel de legătură cu moartea, cu contemplarea ei sau cu strategiile folosite pentru a o evita.

  Însă puteau sta de vorbă în felul ăsta abia după episodul Zurich. La Zurich moartea o să lovească din nou, dar nu aşa cum îşi închipuise vreodată Holcroft. Fiindcă el şi nu altul o să fie ucigaşul. Nu altul. El ceruse acest drept. O să-l privească în ochi pe Johann von Tiebolt şi o să-i spună că era pe punctul să moară.

  Mergea prea repede. Mânia îl făcuse să apese prea tare pe accelerator. Încetini. N-avea rost să-l scutească de muncă pe von Tiebolt. Începuse să ningă iar drumul care cobora era alunecos.

Iacov înjură ninsoarea uşoară, nu fiindcă îngreuna controlul volanului ci fiindcă îi reducea vizibilitatea. Se bizuiau pe văz. Problema comunicării prin radio nici nu se punea, semnalele fiind prea uşor de interceptat.

  Mâna israelianului atinse câteva obiecte aşezate pe locul de alături. Alte obiecte asemănătoare se aflau şi în Rolls-ul lui Holcroft. Făceau parte din contra-strategie – erau, de fapt, partea cea mai eficientă.

  Explozibile. În total, opt. Patru încărcături, ambalate în plastic şi programate să se declanşeze exact la trei secunde de la producerea impactului, precum şi patru grenade antitanc. Existau, în plus şi două arme: un colţ automat din dotarea armatei americane şi o carabină, ambele încărcate, dezasigurate şi gata de tragere. Totul fusese achiziţionat prin oamenii de legătură ai lui Litvak din Geneva. Geneva cea paşnică, unde arsenalele de acest gen erau disponibile în cantităţi mai mici decât credeau teroriştii dar mai mari decât li se păruse firesc autorităţilor elveţiene.

  Ben-Gadiz privi prin parbriz. Dacă trebuia să se întâmple ceva, nu mai aveau mult de aşteptat. Maşina de poliţie aflată la câteva sute de metri mai în faţă o să fie imobilizată, probabil din cauza tacheţilor atacaţi de acidul programat să uzeze cauciucurile, sau a unui radiator defect, plin de o substanţă coagulantă capabilă să blocheze conductele… Existau atâtea feluri. Dar dintr-odată maşina poliţiei n-o să se mai afle în faţă iar Holcroft o să fie izolat.

  Iacov spera că Noel o să-şi amintească întocmai ce trebuia să facă dacă se apropia o maşină străină: să înceapă să meargă în zig-zag pe drum, în timp ce Iacov avea să accelereze, oprindu-se cu Maserati-ul la câţiva metri de automobilul necunoscut, aruncând încărcăturile de plastic aşteptând reacţia lui şi aşteptând cele câteva secunde preţioase ca exploziile să aibă loc, în vreme ce Holcroft ieşea din bătaia teroriştilor. Dacă apăreau probleme – încărcături defecte, rateuri ale explozibilelor – avea să apeleze la grenade.

  O să fie suficient. Von Tiebolt n-o să rişte mai mult de o echipă pentru execuţie. Trebuia ţinut cont şi de eventuala obsesie a automobiliştilor aflaţi întâmplător pe drum şi a observatorilor involuntari. Ucigaşii or să fie puţini la număr şi profesionişti. Conducătorul Sonnenkinder-ilor nu era un prost. Dacă moartea lui Holcroft nu avea loc în drum spre Koniz, urma să survină la Zurich.

  Asta a fost greşeala Sonnenkinder-ilor, îşi spuse israelianul, cuprins de un sentiment de satisfacţie. Von Tiebolt nu ştia de Iacov Ben-Gadiz. Care nu era prost nici el şi era tot profesionist. Americanul o să ajungă la Zurich, după care Johann von Tiebolt era un om mort, la fel de mort ca Erich Kessler, ucis de un bărbat pradă mâniei.

  Iacov înjură din nou. Ninsoarea se înteţea iar fulgii erau mai mari. Acest ultim lucru însemna că n-o să mai ningă mult dar cu toate acestea era o întrerupere care nu-i plăcea.

  Nu mai văzu maşina de poliţie! Unde era? Drumul era plin de curbe periculoase şi de căi de acces laterale. Maşina de poliţie nu era nicăieri. O pierduse! Cum Dumnezeu fusese cu putinţă aşa ceva?

  Pe urmă însă reapăru iar el respiră din nou, apăsând pe accelerator ca să se apropie. N-avea voie să-şi lase mintea să zburde în halul ăsta, doar nu se afla în sala de concerte din Tel Aviv. Maşina de poliţie era cheia; nu putea s-o scape din ochi nici o secundă.

  Mergea mai repede decât crezuse; vitezometrul indica şaptezeci şi trei de kilometri pe oră, mult prea mult pentru genul ăsta de drum. De ce?

  Imediat îşi dădu seama de ce. Încerca să micşoreze distanţa dintre el şi maşina de poliţie din Geneva dar aceasta accelera şi ea. Mergea mai repede ca înainte. Lua curbele cu viteză, gonind prin zăpada care cădea… şi apropiindu-se de Holcroft!

  Şoferul ăla era nebun!

  Ben-Gadiz privi ţintă prin parbriz, încercând să înţeleagă. Ceva îl deranja dar nu-şi dădea seama ce anume. Ce făceau cei din faţă?

  Iar apoi pricepu. Văzu un lucru care nu fusese acolo înainte.

  O urmă de lovitură în partea din spate a maşinii de poliţie. O urmă de lovitură! Nu existase aşa ceva în partea posterioară a automobilului pe care-l urmărise în ultimele trei ore!

  Era o altă maşină de poliţie!

  Dintr-una din căile laterale de acces care plecau din drumul care şerpuia se dăduse o comandă prin radio iar prima maşină fusese retrasă de pe traseu. O alta îi luase locul. Asta însemna că oamenii din maşina aceea ştiau de automobilul Maserati şi că, incomparabil mai periculos, Holcroft nu ştia de ei.

  Maşina de poliţie luă o curbă prelungită. Iacov auzi zgomotul insistent al claxonului prin zăpadă şi prin vânt. Îl semnaliza pe Holcroft. Începuse să-l dubleze.

  — Nu! N-o face! urlă Iacov în direcţia geamului, apăsând cu degetul mare pe claxon şi strângând puternic volanul în timp ce maşina patină la intrarea în curbă. Porni în goană spre maşina de poliţie aflată la vreo cincizeci de metri.

  — Holcroft! Nu!

  Deodată, parbrizul îi fu făcut ţăndări. Cerculeţe aducătoare de moarte apărură peste tot; simţi cum cioburile i se înfig în obraji şi în degete. Pe urmă fu lovit. Se trăsese asupra lui cu o puşcă mitralieră din geamul din spate al maşinii de poliţie care fusese spart.

  Din capotă se ridică un nor de fum iar radiatorul explodă. După o clipă cauciucurile fură găurite iar bucăţi de gumă furară în toate părţile. Maserati-ul o luă şovăitor spre dreapta, intrând cu zgomot într-un parapet.

  Ben-Gadiz urlă, implorând cerul şi proptindu-se cu umărul într-o portieră care nu voia să se deschidă. În spatele lui se declanşă incendiul provocat de benzina scursă.

Holcroft văzu maşina de poliţie în oglinda retrovizoare. Maşina începu să se apropie iar farurile se stinseră şi se aprinseră de mai multe ori. Dintr-un motiv sau altul poliţiştii îi făceau semn.

  N-avea unde să oprească în curbă; trebuia să fie o porţiune de vreo câteva sute de metri de drum întins ceva mai încolo. Încetini viteza Rolls-ului când maşina de poliţie fu pe punctul de a ajunge în dreptul lui, chipul tânărului poliţist desluşindu-se cu greu din cauza zăpezii.

  Auzi zgomotul claxonului şi văzu semnalele rapide şi prelungite ale farurilor. Lăsă în jos geamul.

  — Trag pe dreapta imediat după…

  Apoi ochii i se opriră asupra chipului. Şi asupra expresiei întipărită pe el. Nu era nici unul din tinerii poliţişti din Geneva! Era o figură pe care nu o mai văzuse până atunci. Pe urmă îşi făcu apariţia şi ţeava unei puşti.

  Încercă disperat să ridice la loc geamul. Era prea târziu. Auzi împuşcătura, văzu străfulgerările de lumină orbitoare şi simţi cum pielea îi e sfâşiată de o sută de lame deodată. Observă cum geamul e împroşcat cu sângele care curgea din el şi-şi auzi propriile urlete răsunând în interiorul unei maşini scăpată de sub control.

  Îi ajunseră la urechi scrâşnetele metalice ale mai multor părţi ale automobilului supus atât de multor şocuri. Tabloul de bord se învârti cu fundul în sus; pedalele ajunseră unde trebuia să se afle capota de care se sprijinea şi el; apoi îşi schimbă poziţia; fu când trântit pe spătarul locului, când lipit de geam şi tras înapoi, când înghesuit în volan, pentru ca, în cele din urmă, să fie ridicat în aer şi proiectat undeva în spaţiu.

  Acolo pacea domnea cu drepturi depline. Durerea provocată de lame dispăru iar el se pierdu în negura propriei minţi şi se avânta într-un abis fără fund.

Iacov sparse cu pistolul singurul geam care rămăsese intact. Carabina căzuse undeva jos, explozibilele din plastic erau tot în cutie iar grenadele nu se vedeau nicăieri.

  Toate armele erau inutile cu excepţia uneia, cea pe care o ţinea în mână şi pe care o s-o folosească până când o să rămână fără muniţie – şi fără viaţă.

  În falsa maşină de poliţie se aflau trei oameni dintre care al treilea, ochitorul, se ghemui din nou în spate. Ben-Gadiz îi zări capul în dreptul geamului de dinapoi. Acum! Ţinti cu grijă prin norii de abur şi apăsă pe trăgaci. Chipul făcu o mişcare oblică bruscă, după care căzu sprijinindu-se de ce mai rămăsese din geamul făcut ţăndări al portierei.

  Iacov izbi încă o dată cu umărul în uşă; aceasta se mişcă. Trebuia să iasă repede: flăcările din spate o să arunce cu siguranţă în aer rezervorul de benzină. Ceva mai în faţă, şoferul maşinii de poliţie tamponă zdravăn Rolls-ul; cel de-al doilea bărbat ieşise pe drum, vârând mâna pe geamul unde stătuse Holcroft şi smucind de volan. Încercau să arunce maşina dincolo de parapet.

  Ben-Gadiz se propti cu toată partea superioară a corpului de uşă. Aceasta se dădu în lături. Israelianul o luă la fugă pe drumul acoperit de zăpadă, în timp ce rănile lăsară o dâră roşie pe întinderea albă. Ridică pistolul şi trase două focuri unul după altul, cu privirea înceţoşată şi incapabil să ochească exact unde trebuia.

  Iar după aceea se întâmplară două lucruri cumplite în acelaşi timp.

  Rolls-ul dispăru dincolo de parapet iar o rafală de împuşcături răsună în văzduhul din care ninsoarea continua să cadă. O ploaie de gloanţe izbi asfaltul şi îl nimeri pe Iacov în ambele picioare. Acesta nu mai percepu nici un fel de durere.

  Nu avea ce să mai simtă dar continuă să se răsucească, să se întoarcă şi să se rostogolească oriunde putea. Mâinile îi atinseră cauciucurile sfâşiate ale roţilor, pe urmă mai multe fragmente de oţel iar într-un târziu nişte cioburi reci de geam îngropate în zăpadă.

  Atunci se produse explozia şi din rezervorul de benzină al Maserati-ului se înălţă o jerbă de foc. Iar Ben-Gadiz auzi câteva cuvinte strigate undeva în depărtare.

  — Au murit! Întoarce! Hai să ne cărăbănim de-aici!

  Atacatorii se făcură nevăzuţi.

Helden încetinise de mai bine de un minut. Noel ar fi trebuit să apară. Unde era? Opri la marginea drumului şi aşteptă. Trecură încă două minute. Nu mai putea rămâne pe loc.

  Întoarse rapid maşina şi începu să urce dealul înapoi. Apăsând cât putu pe accelerator, depăşi indicatorul de jumătate de milă şi tot nu-l văzu. Mâinile începură să-i tremure.

  Se întâmplase ceva. Ştia. Simţea!

  Deodată văzu Maserati-ul! Era făcut zob! Pradă flăcărilor!

  O, Doamne! Unde era maşina lui Noel? Unde era Noel? Dar Iacov?

  Frână brusc şi ieşi în goană din maşină, începând să strige. Căzu pe drumul alunecos, fără să-şi dea seama că rana de la picior o făcuse să-şi piardă echilibrul, se ridică, ţipă încă o dată şi reîncepu să alerge.

  — Noel! Noel!

  Lacrimile îi brăzdau chipul în aerul rece. Ţipetele erau atât de puternice încât o durea gâtul. Nu-şi mai putea stăpâni criza de isterie căreia îi căzuse pradă.

  Auzi un ordin venit nu se ştia de unde.

  — Helden! Încetează. Aici…

  O voce. Vocea lui Iacov! De unde? De unde venea? O auzi din nou.

  — Helden! Aici jos!

  Parapetul. Alergă spre parapet şi lumea întreaga prăbuşi pentru ea. Dedesubt se afla Rolls-Royce-ul – răsturnat cu roţile în sus, fumegând şi transformat într-o grămadă informă de fiare strivite. Îngrozită, văzu silueta lui Iacov Ben-Gadiz pe pământ, în apropierea Rolls-ului. Iar apoi observă dârele roşii lăsate pe zăpadă, care legau drumul de locul de dincolo de parapet unde zăcea Iacov.

  Helden se năpusti de partea cealaltă a parapetului, rostogolindu-se în zăpadă şi peste pietre şi ţipând la gândul morţii care ştia că o aşteaptă. Căzu lângă Ben-Gadiz şi privi pe geamul deschis la locul unde se afla iubitul ei. Era întins, cu picioarele desfăcute, nemişcat şi cu faţa plină de sânge.

  — Nu!… Nu!

  Iacov o prinse de braţ şi o trase spre el. Abia mai putea să vorbească dar ordinele erau clare.

  — Întoarce-te în maşină. Există un sătuc la sud de Treyvaux, cam la cinci kilometri de aici. Sună-l pe Litvak. Pres-du-Lac nu e chiar atât de departe… douăzeci, douăzeci şi doi de kilometri. Poate să angajeze nişte şoferi ca lumea pentru maşini de viteză. Ia legătura cu el. Spune-i.

  Helden nu-şi putea desprinde ochii de pe Noel.

  — A murit… A murit!

  — Poate că nu. Grăbeşte-te.

  — Nu pot. Nu pot să-l părăsesc!

  Ben-Gadiz ridică pistolul.

  — Dacă n-o faci, îl ucid în clipa asta.

Litvak intră în camera unde Ben-Gadiz stătea în pat, având partea de jos a corpului înfăşurată în bandaje. Iacov se uita pe geam la câmpul acoperit de zăpadă şi la munţii din depărtare; privi în continuare, fără să observe intrarea doctorului.

  — Vrei să ştii adevărul?

  Israelianul întoarse încet capul.

  — N-are sens să-l evităm, nu? Oricum, ţi-l citesc pe faţă. Putea să fie şi mai rău. N-o să mai poţi merge niciodată foarte bine, vătămările sunt prea mari. Dar în timp o să te pui pe picioare. La început cu o pereche de cârje: mai târziu, poate cu un baston.

  — Nu e chiar forma fizică optimă pentru genul meu de activitate, aşa-i?

  — Nu, dar mintea îţi este neatinsă iar mâinile or să se vindece. O să poţi cânta la fel ca înainte.

  Iacov zâmbi trist.

  — Niciodată n-am fost grozav. Prea îmi pleca mintea cu sorcova tot timpul. N-am reuşit să fiu un profesionist atât de bun ca în cealaltă viaţă pe care am dus-o.

  — Mintea asta poate fi folosită şi la altceva.

  Israelianul se încruntă, privind din nou pe fereastră.

  — O să vedem când o să ştim ce-a mai rămas acolo.

  — Se schimbă şi acolo lucrurile, Iacov. Se precipită totul, spuse doctorul.

  — Ce e cu Holcroft?

  — Nu ştiu ce să zic. În mod normal ar fi trebuit să moară. Dar încă trăieşte. Deşi nu prea e nici o scofală, în privinţa vieţii care-l aşteaptă. Nu mai poate continua să fie cine a fost. E căutat în şase ţări pentru crimă. Pedeapsa cu moartea s-a reintrodus cam peste tot pentru fel de fel de delicte, la adăpostul legilor care-l apără pe cetăţean. Pretutindeni. L-ar împuşca pe loc.

  — Au învins, spuse Iacov şi ochii i se umplură de lacrimi: Sonnenkinderii au învins.

  — O să vedem când o să ştim ce-a mai rămas acolo, spuse Litvak.