3

Avionul uriaş trecu pe deasupra insulei Cape Breton şi se aplecă uşor spre stânga, coborând la o nouă altitudine şi îndreptându-se într-o altă direcţie. Mergea acum spre sud-vest, cu destinaţia Halifax, Boston şi apoi New York.

  Holcroft îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului în holul de sus, într-un fotoliu aşezat în colţul din dreapta spate, de care sprijinise servieta diplomat de culoare neagră. Îi era mai uşor să se concentreze acolo; ochii pasagerilor din apropiere nu mai puteau cădea, întâmplător sau nu, pe hârtiile pe care le recitea acum nici el nu ştia pentru a câta oară.

  Începuse cu scrisoarea de la Heinrich Clausen, omul a cărui umbră era imprecisă dar omniprezentă. Aceasta în sine era un document incredibil. Informaţiile pe care le conţinea aveau un caracter atât de neliniştitor încât Manfredi dăduse glas dorinţei colective a directorilor de la Grande Banque de a fi distrusă ulterior citirii, întrucât preciza în linii mari sursele milioanelor depuse la Geneva cu trei decenii în urmă. Deşi cea mai mare parte a acestora erau intangibile în sens juridic contemporan – hoţi şi asasini care furau din avutul obştesc al unui guvern condus de alţi hoţi şi asasini – existau, totuşi, anumite surse care nu erau imune în faţa unei eventuale anchete. În timpul războiului, Germania organizase veritabile expediţii de jaf, prădând şi între propriile graniţe şi în afara lor. Opozanţii din interior fuseseră deposedaţi de tot ce aveau, cuceriţii din exterior fuseseră furaţi fără milă. Dacă existenţa acestor furturi era readusă în actualitate, tribunalul internaţional de la Haga putea bloca fondurile ani de zile în procese fără sfârşit.

  — Distrugeţi scrisoarea, îi spusese Manfredi la Geneva. E nevoie doar să înţelegeţi de ce a făcut ce-a făcut, nu să aprofundaţi metodele. Acestea reprezintă o complicaţie care oricum nu mai poate fi schimbată. Însă există oameni care s-ar putea să încerce să vă oprească, fapt care ar atrage după sine apariţia altor hoţi. E vorba de sute de milioane.

  Noel reciti scrisoarea, poate pentru a douăzecea oară. De fiecare dată când o parcurgea, încerca să şi-l imagineze pe omul care o scrisese. Pe tatăl său natural. N-avea idee cum arăta Heinrich Clausen. Mama lui distrusese toate fotografiile, mesajele şi referinţele privitoare la acest om pe care îl ura din adâncul sufletului.

Berlin, 20 aprilie 1945.

FIULE,

Îţi scriu aceste rânduri în timp ce armatele Reichului se prăbuşesc pe toate fronturile. Berlinul va cădea în curând, rămânând un oraş mistuit de flăcări şi atins de aripa morţii. Fie. Nu voi pierde vremea vorbind despre ce a fost sau ce ar fi putut fi. Despre trădători sau despre triumful răului asupra binelui, prin trădarea unor conducători prăbuşiţi din punct de vedere moral. Învinuirile plăsmuite în infern sunt suspecte şi sunt puse prea uşor pe seama diavolului. În schimb, voi lăsa faptele să vorbească în locul meu. E posibil să găseşti în ele o mică urmă de mândrie. Mă rog pentru asta.

  Greşelile trebuie reparate, iată crezul pe care mi l-am însuşit cu toată fermitatea. Nu numai eu, ci şi cei doi prieteni dragi şi asociaţi apropiaţi ale căror nume se află în documentul alăturat. Trebuie îndreptate distrugerile pe care le-am pricinuit şi trădările odioase pe care lumea nu le va uita şi nu le va ierta niciodată. Am făcut ceea ce am făcut în scopul unei iertări, fie ea şi parţială. Cu cinci ani în urmă, mama ta a luat o hotărâre pe care n-am putut s-o înţeleg, într-atât de orbit eram de Noua Ordine căreia îi declarasem loialitate neabătută. Cu două ierni în urmă, în februarie 1943, cuvintele pe care mi le adresase cuprinsă de furie şi pe care eu le-am nesocotit cu aroganţă ca fiind scorneli ale celor care ne dispreţuiau patria, s-au dovedit a fi adevărate. Noi, cei care lucraserăm în cercurile restrânse ale finanţelor şi politicii, fuseserăm induşi în eroare. De doi ani era limpede că Germania se îndrepta spre o înfrângere severă. Ne-am prefăcut că nu ştiam că asta era situaţia dar în sinea noastră eram conştienţi de adevărata stare de lucruri. Au existat şi alţi oameni la fel de conştienţi dar acestora nu le-a mai păsat. Aşa au ieşit la iveală ororile şi s-au dat în vileag înşelăciunile.

  Cu douăzeci şi cinci de luni în urmă, am pus la punct un plan şi am solicitat sprijinul bunilor mei prieteni din Finanzministerium. Mi l-au acordat din toată inima. Obiectivul nostru era să deturnăm sume de bani extraordinar de mari şi să le trimitem în Elveţia cea neutră, unde să poată fi folosite într-o bună zi în folosul multelor mii de oameni ale căror vieţi au fost distruse de atrocităţile inimaginabile comise în numele Germaniei de nişte animale care nu ştiau nimic despre onoarea germană, între timp am aflat şi de lagăre. Numele lor vor rămâne una din grozăviile istoriei, Lielsen, Dachau, Auschwitz.

  Ni s-a spus despre execuţiile în masă, despre bărbaţii, femeile şi copiii neajutoraţi înşiraţi în faţa unor gropi săpate cu propriile lor mâini şi apoi măcelăriţi. Am aflat de cuptoare – o, Dumnezeule mare! — Cuptoare în care au ars oameni. Am aflat de duşurile care nu împrăştiau apă de spălat ci gaze otrăvitoare, precum şi de experimentele obscene şi intolerabile duse la îndeplinire asupra unor fiinţe omeneşti conştiente de practicanţii iresponsabili ai unei pretinse ştiinţe medicale necunoscută omului. Sunt imagini care ne umplu inimile de durere şi ne fac să plângem dar numai cu lacrimile nu putem face nimic. Cu toate acestea, minţile noastre nu sunt chiar atât de neajutorate. Putem să punem la cale planuri. Greşelile trebuie îndreptate.

  Nu putem readuce pe nimeni la viaţă. Nu putem da înapoi ceea ce a fost luat atât de brutal şi sălbatic. Dar îi putem căuta pe toţi cei care au supravieţuit, pe copiii supravieţuitorilor dar şi pe cei ai victimelor, ca să facem ce depinde de noi. Trebuie căutaţi peste tot în lume, ca să li se arate că nu i-am uitat. Ne e ruşine şi vrem să fim de ajutor, indiferent cum. Acesta e motivul pentru care am făcut ce am făcut.

  Nu cred absolut deloc că acţiunile ne pot absolvi de păcate şi de crimele la care am fost părtaşi fără s-o ştim. Cu toate acestea, facem tot ce putem. Şi eu la fel, amintindu-mi în permanenţă de spusele şi de clarviziunea mamei tale. Doamne care eşti în ceruri, de ce n-am ascultat-o pe femeia aceea minunată? Să ne întoarcem la plan.

  Folosind dolarul american drept monedă de schimb, ne-am propus o sumă de zece milioane lunar, cifră care ţi s-ar putea părea prea mare dar care nu este, ţinând cont de fluxul de capital manevrat de Finanzministerium în plin război. Suma aceasta a fost chiar depăşită. Colaborând cu Finanzministerium, ne-am însuşit fonduri din sute de surse din interiorul Reichului dar în bună parte şi din exterior, de dincolo de graniţele din ce în ce mai mari ale Germaniei. Am deturnat impozite, am cheltuit sume enorme în beneficiul ministerului de război pentru achiziţionarea unor arme inexistente, am modificat statele de plată ale Wehrmachtului, am pierdut banii interceptaţi de oamenii noştri înainte de a ajunge în teritoriile ocupate. Fondurile găsite pe moşiile confiscate, averile, zestrea fabricilor şi a companiilor particulare, nimic din toate acestea nu au intrat în economiile Reichului, ci în conturile noastre. Vânzările unor obiecte de artă din zeci de muzee aflate pe teritorii cucerite au fost puse tot în slujba cauzei noastre. A fost un plan conceput şi îndeplinit cu măiestrie. Indiferent de riscurile asumate şi de teroarea care ne-a pândit – şi care ajunsese un fenomen obişnuit, de zi cu zi – am rămas consecvenţi acestui crez pe lângă care nimic nu ni s-a mai părut a avea vreo importanţă: greşelile trebuie îndreptate. Totuşi, nici un plan nu izbuteşte până când obiectivul nu este asigurat în permanenţă. Strategia militară prin care azi capturezi un port pe care îl pierzi mâine în urma unui atac dinspre mare nu mai poate fi numită strategie. Trebuie ţinut seamă de tot ceea ce ar putea zădărnici această strategie, indiferent că e vorba de un asediu sau de intervenţia unei forţe străine. Trebuie anticipate schimbările ce pot apărea în timp şi trebuie asigurată protecţia obiectivului atins, în esenţă, timpul trebuie folosit în avantajul strategiei. Ne-am străduit şi noi să facem acest lucru prin condiţiile precizate în documentul alăturat.

  Am fi vrut din suflet să putem interveni mai devreme în folosul victimelor şi al supravieţuitorilor dar, dacă am fi făcut-o, am fi atras atenţia asupra sumelor pe care ni le-am însuşit. Şi am fi putut pierde totul. Pentru reuşita strategiei trebuie să treacă o generaţie. Riscul va exista şi mai târziu dar timpul îl va fi diminuat.

  Alarmele aeriene continuă să se audă ca nişte tânguiri. Vorbind de timp, nu mai avem foarte mult. În ce ne priveşte, pe mine şi pe asociaţii mei. Aşteptăm doar confirmarea faptului că această scrisoare a ajuns la Zurich printr-un agent secret. După ce o vom primi, ne vom putea onora pactul. Pactul cu moartea, fiecare de propria lui mână. Dă curs rugăminţii mele. Ajută-ne să ajutăm. Greşelile trebuie reparate.

  Acesta este testamentul nostru, fiule. Singurul meu fiu, pe care nu l-am cunoscut dar căruia i-am adus atâta supărare. Respectă-l şi cinsteşte-l cum se cuvine, fiindcă lucrul pe care ţi-l cer este un lucru de onoare.

Tatăl tău,

HEINRICH CLAUSEN.

Holcroft puse scrisoarea cu faţa în jos pe masă şi se uită pe gemuleţ la cerul albastru de deasupra norilor. Undeva în depărtare se zărea dâra lăsată de un alt avion; urmări firicelul de abur până reuşi să vadă licărul argintiu al fuzelajului.

  Se gândi din nou la scrisoare. Stilul era lacrimogen iar cuvintele aveau o încărcătură melodramatică, venind parcă dintr-un alt timp. Dar acest fapt nu dilua conţinutul ci, dimpotrivă, îl făcea să fie şi mai convingător. Sinceritatea lui Clausen era indiscutabilă iar frământările lui autentice.

  Cu toate acestea, singurul lucru care fusese explicat doar în parte era însăşi isteţimea planului. De o simplitate sclipitoare şi folosind într-un mod extraordinar atât factorul timp cât şi legile finanţelor pentru a asigura şi ducerea la îndeplinire dar şi protecţia. Întrucât cei trei bărbaţi înţeleseseră că nişte sume atât de mari ca acelea pe care le furaseră nu puteau fi ascunse pe fundul unui lac sau încuiate în seifuri. Sutele de milioane trebuiau să existe pe piaţa financiară, fără a fi supuse fluctuaţiilor monetare şi fără a ajunge la discreţia agenţilor de bursă nevoiţi să convertească şi să vândă pe ascuns o parte din bunuri.

  Trebuiau depuşi bani peşin iar răspunderea pentru garantarea securităţii fusese atribuită uneia dintre instituţiile cele mai respectate din lume, La Grande Banque de Geneve. O asemenea instituţie nu avea de gând şi nu putea să tolereze abuzurile când era vorba de bani lichizi. Era o stâncă a economiei mondiale. Aveau să fie respectate toate condiţiile prevăzute în contractul încheiat cu deponenţii. Din punctul de vedere al legilor elveţiene, totul avea să fie în regulă: secret (aşa cum se obişnuia în acest domeniu) dar în deplinul respect al prevederilor legale şi trecând astfel cu succes şi proba timpului. Obiectul contractului, documentul, n-o să poată fi modificat iar instrucţiunile lui aveau să fie respectate cu stricteţe.

  Modificările sau infracţiunile erau de neconceput. Treizeci de ani… chiar cincizeci… însemnau într-adevăr foarte puţin din perspectiva calendarului financiar.

  Noel se aplecă şi-şi deschise servieta diplomat. Puse paginile scrisorii într-o despărţitură şi scoase documentul emis de La Grande Banque de Geneve. Acesta fusese introdus într-o mapă de piele dintre cele folosite în cazul testamentelor şi moştenirilor, ceea ce nu era deloc lipsit de legătură cu situaţia dată. Se lăsă în fotoliu şi deschise mapa, dând la iveală prima pagină a documentului.

  „Testamentul” lui, îşi spuse Holcroft, căzând pe gânduri.

  Parcurse în grabă cuvintele şi paragrafele cu care între timp se familiarizase atât de bine, dând pagină după pagină şi concentrându-se asupra punctelor esenţiale.

  Numele celor doi asociaţi ai lui Clausen în furtul de proporţii care avusese loc erau Erich Kessler şi Wilhelm von Tiebolt. Numele în sine erau importante nu atât pentru identificarea celor doi, ci pentru căutarea şi contactarea primului născut dintre copiii fiecăruia. Aceasta era prima condiţie a documentului. Deşi proprietarul nominalizat al contului era numitul Noel C. Holcroft, american de origine, fondurile urmau să fie deblocate doar în cazul în care existau semnăturile celor trei prim-născuţi şi doar dacă directorii de la Grande Banque se convingeau personal că fiecare din aceşti urmaşi se angaja să accepte condiţiile şi obiectivele stabilite de proprietarii iniţiali referitor la alocarea fondurilor.

  Cu toate acestea, dacă vlăstarele n-ar fi corespuns pretenţiilor directorilor elveţieni sau dacă ar fi fost considerate incompetente, fraţii şi surorile lor ar fi fost examinaţi, urmând a se face aranjamentele de rigoare. Dacă toţi copiii s-ar fi dovedit incapabili să-şi asume răspunderea, milioanele ar fi aşteptat o altă generaţie, când alte instrucţiuni sigilate ar fi fost deschise de executori, în beneficiul celor ce aveau să vină. Hotărârea era distrugătoare: o altă generaţie.

FIUL LEGITIM AL LUI HEINRICH CLAUSEN TRĂIEŞTE ACUM SUB NUMELE DE NOEL HOLCROFT. UN COPIL CARE LOCUIEŞTE ÎMPREUNĂ CU MAMA ŞI CU TATĂL VITREG ÎN AMERICA. LA DATA EXACTĂ ALEASĂ DE DIRECTORII DE LA GRANDE BANQUE DE GENEVE – MINIMUM TREIZECI DE ANI, MAXIMUM TREIZECI ŞI CINCI – NUMITUL FIU LEGITIM AL LUI HEINRICH CLAUSEN URMEAZĂ SĂ FIE CONTACTAT, EXPLICÂNDU-I-SE RĂSPUNDERILE CARE ÎL REVIN. EL VA LUA LEGĂTURA CU CO-MOŞTENITORII ŞI VA ACTIVA CONTUL ÎN CONDIŢIILE STABILITE. VA FI OMUL DE LEGĂTURĂ PRIN CARE FONDURILE VOR FI DISTRIBUITE VICTIMELOR HOLOCAUSTULUI, FAMILIILOR ŞI SUPRAVIEŢUITORILOR…

Cei trei germani îşi dăduseră motivele pentru alegerea fiului lui Clausen drept om de legătură. Copilul se integrase unei familii bogate şi importante… o familie americană, mai presus de orice bănuială. Toate urmele primei căsătorii ale mamei lui şi ale plecării ei din Germania fuseseră şterse de devotatul Richard Holcroft. Era de la sine înţeles că, în acest scop, la Londra fusese emis un certificat de deces pentru un nou-născut de sex bărbătesc numit Clausen, datat 17 februarie 1942; şi că în acelaşi timp un alt certificat, de data asta de naştere, era înregistrat la New York pe numele copilului de sex bărbătesc Holcroft. Anii următori aveau să şteargă şi mai bine urmele până când nu avea să mai existe nimic. Într-o bună zi, copilaşul pe nume Clausen o să se transforme într-un bărbat numit Holcroft, care să nu aibă nici o legătură vizibilă cu adevărata lui origine. Totuşi, această origine nu putea fi negată. Iată de ce alegerea lui era cea optimă, dând satisfacţie atât condiţiilor, cât şi obiectivelor documentului.

  La Zurich avea să se înfiinţeze o agenţie servind drept cartier general al distribuirii fondurilor, sursa acestora rămânând confidenţială pentru totdeauna. Dacă era nevoie de un purtător de cuvânt, acesta avea să fie americanul, Holcroft, întrucât ceilalţi nu puteau fi menţionaţi folosindu-li-se numele. Sub nici o formă. Erau copii de nazişti iar descoperirea lor ar fi declanşat inevitabil o anchetă legată de fonduri şi de dezvăluirea surselor de provenienţă. Iar dacă acest cont era cumva examinat şi dacă se făcea vreo aluzie la respectivele surse, atunci lumea avea să-şi aducă aminte de confiscări şi însuşiri de bunuri uitate atâta timp. Tribunalele ar fi avut de rezolvat un val de contestaţii.

  Dar dacă purtătorul de cuvânt era un om fără nici o pată legată de nazism, nu se mai punea problema îngrijorării, a examinărilor, a cererilor de exhumare şi a contestaţiilor. El urma să acţioneze în consens cu ceilalţi, având fiecare votul său în toate hotărârile dar lăsându-l doar pe el la vedere.

  Copiii lui Erich Kessler şi Wilhelm von Tiebolt aveau să rămână anonimi.

  Noel se întrebă cum or fi arătând „copiii” lui Kessler şi von Tiebolt. O să afle în curând.

  Dispoziţiile finale ale documentului erau la fel de surprinzătoare ca tot ceea ce le precedase. Toţi banii trebuiau alocaţi în şase luni de la deblocarea contului. O asemenea însărcinare reclama implicarea totală a fiecăruia dintre urmaşi şi exact asta doreau deponenţii: ataşamentul necondiţionat faţă de cauza lor. O să existe pierderi de vieţi omeneşti şi o să fie nevoie de sacrificii. Angajamentul trebuia plătit. Prin urmare, la sfârşitul termenului de şase luni şi după distribuirea cu succes a fondurilor pentru victimele Holocaustului, agenţia din Zurich urma să fie dizolvată şi fiecare dintre urmaşi avea să primească suma de două milioane de dolari.

  Şase luni. Două milioane de dolari.

  Două milioane.

  Noel se gândi ce însemna asta pentru el din punct de vedere personal şi profesional. Însemna libertatea. Manfredi îi spusese la Geneva că era talentat. Asta aşa era, însă adeseori talentul era pus în umbră de produsul final. Trebuise să accepte comenzi pe care ar fi preferat să le refuze, să accepte proiecte mediocre când arhitectul din el îi dictase altceva şi să refuze lucruri pe care ar fi vrut foarte mult să le facă, din cauza obligaţiilor financiare care nu-i permiteau să piardă timp cu alte comenzi mai puţin importante. Se transformase treptat într-un cinic.

  Nimic nu era veşnic. Atrofierea impusă de acest gen mergea mână în mână cu deprecierea şi amortizarea datoriilor. Nimeni nu ştia acest lucru mai bine decât un arhitect care avusese cândva şi o conştiinţă. Poate că o să-şi regăsească acea conştiinţă. Cu ajutorul libertăţii. Cu ajutorul celor două milioane.

  Holcroft era uimit de felul cum gândea. Deja luase hotărârea, deşi nu-şi propusese s-o facă până nu cântărea atent lucrurile. Totul. Dar iată-l că îşi căuta deja conştiinţa rătăcită, cu ajutorul unor bani pe care iniţial se convinsese că era în stare să-i refuze.

  Oare cum arătau aceşti copii, primii născuţi din familiile lui Erich Kessler şi Wilhelm von Tiebolt? Unul dintre ei era o femeie, celălalt un bărbat, savant de profesie. Însă dincolo de diferenţele de sex şi de meserie, făcuseră amândoi parte din anumite evenimente care pentru el rămăseseră necunoscute. Fuseseră prezenţi în mijlocul evenimentelor, ca martori oculari. Nici unul nu fusese prea mic ca să-şi poată aduce aminte. Fiecare trăise în lumea aceea ciudată şi diabolică a celui de-Al Treilea Reich. Americanul o să aibă atât de multe întrebări de pus.

  Să pună întrebări? Întrebări!

  Se hotărâse. Lui Manfredi îi spusese că o să aibă nevoie de timp – cel puţin câteva zile – înainte de a ajunge la o decizie finală.

  — Chiar credeţi că aveţi de ales? îl întrebase bancherul elveţian.

  — Sunt convins, răspunse Noel. Nu sunt de vânzare, indiferent de condiţii. Şi nu mă sperie ameninţările făcute de nişte nebuni acum treizeci de ani.

  — Nici nu trebuie. Discutaţi şi cu mama dumneavoastră.

  — Poftim? făcu Holcroft, uluit. Parcă spuneaţi…

  — Secret absolut? Da, dar mama dumneavoastră e singura excepţie.

  — De ce? Aş zice că e ultima…

  — Ba e chiar prima. Şi singura. O să vă răsplătească încrederea.

  Manfredi avusese dreptate. Dacă răspunsul lui era afirmativ, era obligat să întrerupă activitatea firmei şi să-şi înceapă călătoriile, ca să ia legătura cu urmaşii lui Kessler şi von Tiebolt. Asta avea să-i deştepte curiozitatea mamei sale, care nu era genul de femeie care să-şi lase acest sentiment să se potolească de la sine. O să se intereseze ce se întâmpla şi dacă întâmplător, deşi şansele erau foarte mici, o să afle informaţii despre milioanele din Geneva şi despre rolul lui Heinrich Clausen în acel furt de proporţii, nu se ştie dacă n-o să aibă o reacţie violentă. Amintirea gangsterilor paranoici ai celui de-Al Treilea Reich îi rămăsese întipărită în memorie fără a putea fi ştearsă vreodată. Dacă dădea publicităţii aceste descoperiri dezonorante, fondurile aveau să ajungă în faţa tribunalelor internaţionale în procese care o să dureze ani de zile.

  — Şi dacă nu mă crede?

  — Trebuie să fiţi convingător. Scrisoarea sună exact aşa iar, la nevoie intrăm şi noi în acţiune. Indiferent ce s-ar putea întâmpla, e bine să-i cunoaşteţi poziţia de la bun început.

  Care era poziţia asta? se întrebă Noel. Althene nu era o mamă obişnuită, atât cât putea el înţelege ce înseamnă să fii mamă. Îşi dăduse seama de foarte tânăr că Althene era altfel. Nu corespundea tiparului matroanei înstărite din Manhattan, chiar dacă gătelile fuseseră prezente sau încă mai erau. Existaseră cai, bărci, sfârşituri de săptămână la Aspen şi Hampton, nu însă şi goana nebunească după o acceptare din ce în ce mai vizibilă în cercurile lumii bune şi nici un statut social bine definit.

  Trecuse prin aşa ceva şi înainte. Trăise în anii tulburi ai deceniului patru în Europa, o americancă tânără şi fără griji, a cărei familie plecase după marea criză şi o ducea mult mai bine decât semenii lor mai puţin norocoşi. Cunoscuse tribunalul din St. James, saloanele pariziene pline de expatriaţi… şi pe moştenitorii noi şi îndrăzneţi ai Germaniei. Toţi acei ani îi conferiseră o seninătate modelată de un amestec ciudat de dragoste, epuizare, ură şi mânie.

  Althene era un om cu totul deosebit, în egală măsură prietenă şi mamă, iar prietenia ei era adâncă şi nu avea nevoie de confirmări la tot pasul. La urma urmei, îşi spuse Holcroft, era în primul rând prietenă şi abia în al doilea mamă. Nu se simţise niciodată prea în largul ei în această a doua ipostază.

  — Am făcut prea multe greşeli, dragul meu, îi spusese odată, râzând, ca să-mi pot permite o autoritate bazată pe biologie.

  Acum o s-o roage să se gândească la amintirea unui om pe care încercase din răsputeri să-l uite o bună parte a vieţii. O să fie înfricoşată? Greu de crezut. O să pună la îndoială obiectivele expuse în documentul care-i fusese înmânat de Ernst Manfredi? Nu prea avea cum, mai ales după ce ar fi citit scrisoarea de la Heinrich Clausen. Indiferent de amintirile care îi rămăseseră întipărite în minte, mama lui era o femeie inteligentă şi înţelegătoare. Toţi oamenii erau supuşi schimbării şi remuşcărilor. O să fie nevoită să accepte acest lucru, oricât i s-ar părea de neplăcut în acest caz.

  Se afla în plin sfârşit de săptămână; a doua zi era duminică. Mama şi tatăl lui vitreg îşi petreceau weekend-urile la casa lor de la ţară, din Bedford Hills. De dimineaţă o să se aştearnă la drum şi o să stea de vorbă.

  Iar luni o să facă primii paşi ca să se pregătească de o călătorie care o să-l ducă înapoi în Elveţia. La o agenţie încă necunoscută din Zurich. Luni o să înceapă vânătoarea.

  Noel îşi aminti de dialogul cu Manfredi. Era vorba de ultimele cuvinte schimbate înainte ca Holcroft să se dea jos din tren.

  — Familia Kessler are doi fii. Cel mare, Erich – numit aşa după tatăl lui – profesor de istorie la Universitatea din Berlin. Cel mic, Hans, e medic la Munchen. Din câte ştim, amândoi se bucură de consideraţia tuturor în comunităţile unde trăiesc. Sunt foarte ataşaţi unul de celălalt. După ce o să fie pus la curent cu situaţia existentă, s-ar putea ca Erich să insiste pentru includerea fratelui său în combinaţie.

  — E permis aşa ceva?

  — În document nu există nimic care s-o interzică. În orice caz, suma rămâne aceeaşi şi fiecare familie are un singur vot pentru toate hotărârile.

  — Cum stau lucrurile cu familia von Tiebolt?

  — Mă tem că e o altă poveste. S-ar putea să aveţi de lucru aici. După război, documentele arată că mama şi doi dintre copii s-au refugiat la Rio de Janeiro. În urmă cu cinci sau şase ani au dispărut. La propriu. Poliţia n-are nici un fel de informaţii. Nici adrese, nici legături de afaceri, nici măcar liste din celelalte oraşe mari. Iar asta e ceva neobişnuit. Mama a avut un succes destul de mare câtva timp. Nimeni nu pare a şti ce s-a întâmplat sau, dacă sunt totuşi oameni care ştiu, nu vor să spună.

  — Aţi spus doi copii. Cine sunt?

  — De fapt, sunt trei copii. Cel mai mic, o fată, Helden, s-a născut după război în Brazilia, fiind concepută, evident, în timpul ultimelor zile ale Reichului. Cel mai mare este tot o fată, Gretchen. Mijlociul este un băiat, Johann.

  — Şi ziceţi că au dispărut?

  — Poate că termenul e prea puternic. Suntem bancheri, nu anchetatori. Cercetările noastre nu au fost chiar atât de întinse iar Brazilia este o ţară foarte mare. Cercetările voastre trebuie să fie complete. Urmaşul fiecărui bărbat trebuie să fie găsit şi examinat cu atenţie. Este prima condiţie a documentului; dacă nu o respectăm, contul nu poate fi deblocat.

  Holcroft împături documentul şi-l puse la loc în servieta diplomat. Făcând acest lucru, degetele lui atinseră marginea singurei foi de hârtie tipărită cu majuscule şi scrisă de supravieţuitorii de la Wolfsschanze cu treizeci de ani în urmă. Manfredi avea dreptate: erau oameni bătrâni şi bolnavi care-şi jucau cu disperare ultimul rol într-o dramă a viitorului pe care nici n-o prea înţelegeau. Dacă ar fi înţeles-o, ar fi apelat la „fiul lui Heinrich Clausen”. Ar fi intervenit pe lângă el în loc să-l ameninţe. Ameninţarea era adevărata enigmă. De ce apelaseră la ameninţare? În ce scop? Poate că şi de data asta Manfredi avea dreptate. Hârtia aceea ciudată nu avea acum nici un sens. Existau alte lucruri mai importante.

  Holcroft prinse privirea stewardesei care stătea de vorbă cu doi bărbaţi la o masă mai îndepărtată şi-i făcu semn, cerându-i încă un whisky. Ea zâmbi amabil, dădu din cap şi lăsă să se înţeleagă că băutura va sosi imediat. El se întoarse la gândurile care nu-i dădeau pace.

  Inevitabilele îndoieli începură să iasă la iveală. Era pregătit să-şi sacrifice un an din viaţă pentru un proiect atât de vast încât, înainte de cercetarea copiilor lui Kessler şi von Tiebolt, se cuvenea să-şi examineze propria competenţă – şi asta dacă îi găsea într-adevăr pe copii. Îşi aduse aminte de cuvintele lui Manfredi. Oare chiar ai de ales? Răspunsul la această întrebare era şi da şi nu. Cele două milioane, care însemnau propria lui libertate, reprezentau o tentaţie greu de refuzat dar pe care o putea refuza. Nemulţumirile lui erau adevărate însă, din punct de vedere profesional, lucrurile mergeau bine. Reputaţia îi creştea iar calităţile ajungeau să fie cunoscute de un număr din ce în ce mai mare de clienţi care, la rândul lor, comunicau cu alţi clienţi potenţiali. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar opri pe neaşteptate? Ce efect ar avea retragerea lui bruscă din cele douăsprezece comenzi în care era implicat? Şi acestea erau întrebări la care trebuia să se gândească profund; nu acţiona doar în funcţie de bani.

  Cu toate acestea, în timp ce mintea i-o luase razna, Noel înţelese inutilitatea propriilor gânduri. În comparaţie cu tot ce însemna testamentul lui Holcroft, asemenea probleme erau lipsite de importanţă. Indiferent de situaţia personală, distribuirea milioanelor acelor supravieţuitori aparţinând unei omeniri necunoscute în istorie trebuia făcută deja de mult; era o obligaţie din faţa căreia nu putea da înapoi. O voce i se adresase disperată prin ani, vocea unui om pradă chinurilor, care era tatăl pe care nu apucase să-l cunoască. Din motive pe care nu era în stare să şi le explice, nu putea fi surd în faţa acestei voci; nu putea părăsi un om deznădăjduit. O să meargă cu maşina la Bedford Hills de dimineaţă şi o să-şi vadă mama.

  Holcroft îşi ridică privirile, întrebându-se unde era stewardesa cu băutura. O văzu la o tejghea slab luminată care servea drept bar în salonul avionului 747. Cei doi bărbaţi de la masă o însoţiseră, urmaţi acum de un al treilea. Un al patrulea bărbat stătea liniştit într-un loc din spate şi citea ziarul. Cei doi bărbaţi şi stewardesa băuseră mult în timp ce al treilea, încercând să intre în vorbă cu ei, se prefăcea mai puţin treaz decât era de fapt. Stewardesa văzu că Noel o priveşte şi-şi arcui sprâncenele, simulând ironic disperarea. Îi turnase whisky-ul dar unul din beţivani îl vărsase; acum ea ştergea tejgheaua cu o cârpă. Deodată însoţitorul beţivanilor se lovi de un scaun, pierzându-şi echilibrul. Stewardesa ocoli în grabă tejgheaua ca să-l ajute pe pasagerul căzut; prietenul lui râse, aşezându-se pe un scaun din apropiere. Al treilea bărbat întinse mâna după o băutură de la bar. Al patrulea îl privi scârbit, îndoindu-şi ziarul cu un zgomot care exprima dezaprobarea. Noel se întoarse la fereastră, nevrând să participe la această mică încurcătură.

  După câteva minute, stewardesa se apropie de masa lui.

  — Îmi pare rău, domnule Holcroft. Aşa-s băieţii, mai ales când trec pe deasupra Atlanticului. Whisky cu gheaţă aţi comandat, nu-i aşa?

  — Da. Mulţumesc.

  Noel luă paharul pe care i-l adusese fata aceea atrăgătoare şi-i observă atent privirea. Părea să-i spună: Mulţumesc, omule de treabă, fiindcă n-ai dat buzna ca plicticoşii ăia. În alte condiţii poate că ar fi încercat să închege o conversaţie dar acum avea alte lucruri pe cap. Îşi făcu în minte o listă cu ceea ce trebuia să rezolve luni.

  Închiderea biroului nu era o treabă dificilă din punctul de vedere al personalului. Avea puţini angajaţi: o secretară şi doi proiectanţi pe care putea să-i paseze uşor unor prieteni – probabil cu salarii mai mari. Dar de ce oare firma Holcroft Incorporated din New York închidea tocmai când intenţiile ei de proiecte erau pe punctul de a aduce un personal de trei ori mai mare şi un venit brut înmulţit cu patru? Trebuia că explicaţia să fie plauzibilă şi în acelaşi timp să nu trezească nici un fel de bănuieli.

  Deodată, fără nici un fel de semnal prealabil, un pasager din cealaltă parte a cabinei ţâşni de la locul lui, dând un ţipăt de durere răguşit şi îngrozit, care venea de undeva din gât. Se arcui din pricina convulsiilor, ca şi cum n-ar fi avut aer, ducându-şi mâinile la stomac, iar apoi la piept. Se prăbuşi peste raftul de lemn unde se găseau revistele şi orarele liniilor aeriene şi se răsuci nebuneşte, cu ochii lărgiţi şi cu venele din zona gâtului purpurii şi umflate. Se împletici şi căzu rămânând întins pe podeaua cabinei.

  Era cel de-al treilea bărbat, cel care li se alăturase celorlalţi doi şi stewardesei la bar.

  Urmară clipe de confuzie totală. Stewardesa dădu fuga la bărbatul care căzuse, îl privi îndeaproape şi începu să acţioneze conform instrucţiunilor. Le recomandă celorlalţi trei pasageri să rămână la locurile lor, aşeză o pernă sub capul bărbatului şi se întoarse la tejghea, lângă aparatul de intercomunicaţie din perete. După câteva clipe un însoţitor de zbor urcă în goană scara în spirală; căpitanul de la British Airways ieşi din cabina pilotului. Schimbară amândoi câteva cuvinte cu stewardesa deasupra bărbatului care zăcea fără cunoştinţă. Însoţitorul de zbor coborî rapid scara şi se întoarse după câteva secunde cu o hârtie prinsă de un carton. Era, evident, lista pasagerilor.

  Căpitanul se ridică în picioare şi li se adresă celor aflaţi în salon.

  — Vă rugăm să vă întoarceţi cu toţii jos la locurile pe care le aveţi. Avem un medic la bord pe care tocmai l-am chemat. Vă mulţumim foarte mult.

  În timp ce Holcroft cobora scările cu paşi mari, o stewardesă trecu repede pe lângă el ducând o pătură. Pe urmă îl auzi pe căpitan dând ordine prin interfon. „Radio Kennedy pentru aparatură de urgenţă. Medicală. Pasager de sex bărbătesc, pe nume Thornton. Cred că atac de cord.”

  Medicul îngenunche lângă siluetă întinsă pe scaunul din spate al salonului şi ceru o lanternă. Comandantul adjunct dădu fugă în cabina de zbor şi se întoarse aducând una. Medicul deschise ochii bărbatului pe nume Thornton, după care se întoarse şi-i făcu semn căpitanului să se apropie; avea să-i spună ceva. Căpitanul se aplecă iar medicul vorbi încet.

  — E mort. E greu de spus fără aparate şi fără o analiză a sângelui şi a ţesutului dar nu cred că acest bărbat a avut un atac de cord. Cred că a fost otrăvit. Probabil cu stricnină.

În biroul inspectorului vamal se lăsase deodată liniştea, în spatele mesei inspectorului se afla un detectiv de la brigada criminalistică a poliţiei portului New York, care avea în faţă lista pasagerilor care călătoreau cu British Airways. Inspectorul stătea ţeapăn undeva într-o parte, vădit stingherit. Cele două scaune de lângă perete erau ocupate de căpitanul avionului 747 şi de stewardesa care răspundea de salonul de la clasa întâi. Lângă uşă se afla un poliţist în uniformă. Detectivul îl privea neîncrezător pe inspectorul vamal.

  — Vrei să-mi spui că doi oameni s-au dat jos din avion, au străbătut coridoarele cu acces interzis, au ajuns în zona vamală cu acces interzis şi au dispărut!

  — Nu pot să-mi explic, spuse inspectorul, clătinând din cap deznădăjduit. Nu s-a mai întâmplat până acum.

  Detectivul se întoarse spre stewardesă.

  — Eşti convinsă că erau beţi, domnişoară?

  — Acum nu prea mai sunt, replică fata. Trebuie să mă gândesc mai bine. Au băut foarte mult; de asta sunt sigură, n-aveau cum să se prefacă. Doar eu i-am servit. Mi s-au părut destul de ameţiţi. Inofensivi dar ameţiţi.

  — Ar fi putut turna băuturile în altă parte? Adică fără să le bea.

  — Unde? întrebă stewardesa.

  — Nu ştiu. În nişte scrumiere mai adânci, sub pernele de pe scaune. Ce aveţi pe podea?

  — Mochetă, răspunse pilotul.

  Detectivul i se adresă poliţistului de la uşă.

  — Ia legătura prin radio cu cei de la judiciar. Spune-le să cerceteze mocheta, pernele de la scaune, scrumierele. Partea stângă a porţiunii delimitate cu sfoară din faţă. Ajunge dacă descoperă umezeală pe undeva. Ţine-mă la curent.

  — Da, domnule.

  Poliţistul ieşi în grabă, închizând uşa după el.

  — Fireşte că toleranţa la alcool poate să varieze, se încumetă căpitanul.

  — Dar nu la cantităţile pe care le-a descris tânăra domnişoară, spuse detectivul.

  — Pentru Dumnezeu, ce importanţă are? întrebă căpitanul. E clar că ăştia sunt oamenii pe care-i căutaţi. Au dispărut, cum aţi spus. Îndrăznesc să afirm că a fost o treabă plănuită dinainte.

  — Totul este important, explică detectivul. Metodele pot fi puse în relaţie cu alte delicte anterioare. Orice descoperim poate fi util. Oameni nebuni. Oameni bogaţi şi nebuni care merg cu avionul în jurul lumii căutând senzaţii tari. Semne de psihoză ale celor pe care-i apucă atunci când dau de un stimulent puternic – alcool sau narcotice, nu contează. Din câte ştim până acum, cei doi bărbaţi nici măcar nu-l cunoşteau pe acest Thornton; stewardesa dumitale susţine că atunci au făcut prezentările. De ce l-au ucis? Şi, acceptând că au făcut-o, de ce atât de brutal? A fost într-adevăr stricnină, domnule căpitan şi cu aşa ceva nu te joci, ascultă-mă pe mine.

  Telefonul zbârnâi. Inspectorul vamal răspunse, ascultă câteva clipe, după care trecu receptorul detectivului de la paza portuară.

  — E Departamentul de Stat. Pentru dumneavoastră.

  — Departamentul? Sunt locotenentul Miles de la poliţia portului New York. Aveţi informaţiile pe care le-am cerut?

  — Le avem dar n-o să-ţi placă…

  — Staţi puţin, întrerupse Miles.

  Uşa se deschisese şi poliţistul îşi făcuse din nou apariţia.

  — Ce-ai descoperit? îl întrebă Miles pe poliţist.

  — Pernele scaunelor şi mocheta din partea stângă a salonului sunt îmbibate.

  — Înseamnă că au fost treji, spuse detectivul ca pentru sine.

  Dădu din cap şi reveni la telefon.

  — S-auzim, Departamentule. Ce n-o să-mi placă?

  — Paşapoartele în discuţie au fost declarate nule cu mai bine de patru ani în urmă. Fuseseră pe numele a doi bărbaţi din Flint, Michigan. Vecini de-ai noştri. Lucrau la aceeaşi companie din Detroit. În iunie 1973 au plecat amândoi într-o călătorie de afaceri în Europa şi nu s-au mai întors.

  — De ce-au fost anulate paşapoartele?

  — Au dispărut din camerele de hotel. După trei zile cadavrele le-au fost găsite în râu. Fuseseră împuşcaţi.

  — Isuse! Ce râu? Unde?

  — În Isar. Erau la Munchen, în Germania.

Unul câte unul, pasagerii iritaţi ai zborului 591 trecură prin sala de verificare. Numele, adresele şi numerele de telefon le fură controlate pe lista de pasageri a avionului 747 de un reprezentant de la British Airways. Lângă el se afla un membru al poliţiei portuare care îşi făcea propriile lui semne pe o copie a listei. Verificarea durase aproape patru ore.

  La ieşirea din încăpere, pasagerii fură dirijaţi spre un hol din zona încărcăturilor de mare greutate, de unde îşi recuperară bagajele care fuseseră cercetate şi se îndreptară spre uşile de la ieşirea principală. Cu toate acestea, unul dintre pasageri nu făcu nici o mişcare să părăsească zona de depozitare a încărcăturilor. Bărbatul, care nu avea bagaj, ci numai un impermeabil pe care-l purta pe braţ, porni în schimb drept spre uşa pe a cărei tăblie stătea scris cu litere îngroşate şi făcute după şabloane:

  VAMA S.U.A. CENTRUL DE CONTROL.

ACCESUL PERMIS DOAR PERSONALULUI AUTORIZAT.

După ce se legitimă, păşi înăuntru.

  Un bărbat cărunt, îmbrăcat în uniforma unui funcţionar vamal de rang înalt, stătea în picioare lângă o fereastră cu ramă de oţel, fumând o ţigară. Auzind că intră cineva, se întoarse.

  — Te aşteptam, spuse el. Nu puteam să fac nimic cât timp erai la verificare.

  — Aveam oricum o legitimaţie în caz că nu erai aici, replică pasagerul, punându-şi şi ecusonul la loc în buzunarul de la haină.

  — Ţine-o la îndemână. S-ar putea să mai ai nevoie de ea, e plin de poliţişti. Ce vrei să faci?

  — Să mă duc la avion.

  — Crezi că sunt acolo?

  — Da. Ascunşi pe undeva. E singura explicaţie.

  Cei doi bărbaţi părăsiră încăperea şi străbătură în grabă zona de depozitare a încărcăturilor, trecând pe lângă numeroasele benzi rulante şi ajungând la o uşă din oţel pe care scria ACCESUL INTERZIS. Folosind o cheie, funcţionarul vamal deschise uşa şi o luă înaintea tânărului cu impermeabil. Se aflau în interiorul unui tunel lung de ciment care ducea spre aerodrom. După patruzeci de secunde ajunseră la altă uşă de oţel păzită de doi bărbaţi, unul de la vamă iar celălalt de la paza portuară. Primul îl recunoscu pe funcţionarul cu păr cărunt.

  — Să trăiţi, domnule căpitan. Afurisită noapte, nu?

  — Mă tem că ăsta-i doar începutul, spuse funcţionarul. S-ar putea s-avem de lucru.

  Îl privi pe poliţist.

  — Dânsul e agent federal, continuă el, făcând un semn cu capul spre cel care-l însoţea. Îl duc la zborul 591. S-ar putea să dăm peste o filieră de narcotice.

  Poliţistul păru încurcat că unul care primise ordin să nu lase pe nimeni să iasă pe uşă. Paznicul de la vamă interveni.

  — Ei hai, las-o mai moale. Omul ăsta supraveghează tot aeroportul Kennedy.

  Poliţistul ridică din umeri şi deschise uşa.

  Afară o ploaie deasă se cernea din cerul întunecat al nopţii iar vălătuci de ceaţă se apropiau dinspre Golful Jamaica. Bărbatul care-l însoţea pe funcţionarul vamal îşi puse impermeabilul. Se mişcă rapid; în mâna de sub haina de ploaie pe care o ţinuse pe braţ se aflase un pistol. Acum îl avea la centură, lăsându-şi nasturele de la talie deschis.

  Avionul 747 strălucea în lumina reflectoarelor iar ploaia îi şiroia pe fuzelaj. Echipajele de poliţie şi cele de întreţinere se aflau peste tot, deosebindu-se între ele prin contrastul dintre mantalele negre şi portocalii.

  — Le explic eu poliţiştilor dinăuntru ce-i cu tine, spuse funcţionarul vamal, arătând treptele metalice care urcau din partea posterioară până la o uşă din fuzelaj. Succes la vânat.

  Bărbatul în impermeabil dădu din cap fără să-l asculte. Ochii lui cercetau zona milimetru cu milimetru. Avionul 747 era în centrul atenţiei, la o distanţă de treizeci de iarzi în toate direcţiile se aflau stâlpi legaţi prin funii iar undeva la jumătatea drumului stătea câte un poliţist. Bărbatul cu impermeabil se găsea înăuntrul acestei împrejmuiri; putea să se mişte în voie. O luă la dreapta, la capătul funiilor paralele şi se îndreptă spre partea din spate a avionului. Dădu din cap la adresa poliţiştilor aflaţi la posturi şi-şi arătă cu un aer degajat legitimaţia celor care îi aruncară priviri întrebătoare. Continuă să se uite prin ploaie la chipurile celor care intrau sau ieşeau din avion. De partea cealaltă a aparatului, undeva într-o zonă laterală, se auzi strigătul înfuriat al unuia din mecanicii de întreţinere.

  — Ce dracu faci acolo? Leagă troliul ăla cum trebuie!

  Motivul acestei izbucniri de furie era un alt membru al echipei de întreţinere care stătea pe platforma unui rezervor de combustibil. Acesta nu avea manta de ploaie iar salopeta îi era murată. Pe locul şoferului cisternei se afla un alt mecanic care nu avea nici el ţinută de protecţie împotriva ploii.

  Asta era, îşi spuse bărbatul cu impermeabil. Ucigaşii aveau salopete pe sub costume. Dar nu se gândiseră că s-ar putea să plouă. Fără această greşeală, planul de evadare ar fi fost sclipitor.

  Bărbatul se îndreptă spre cisternă, ţinându-şi mâna pe pistolul ascuns sub impermeabil. Prin ploaia care cădea, se uită ţintă la silueta de dincolo de geamul cisternei, aflată pe locul şoferului; al doilea bărbat era deasupra lui, la dreapta pe platformă, întors cu spatele. Chipul din spatele ferestrei îl privi nevenindu-i să creadă şi încercă imediat să se ascundă ducându-se pe celălalt loc. Dar bărbatul cu impermeabil fu prea rapid. Deschise uşa, scoase revolverul şi trase, împuşcătura auzindu-se înăbuşit din cauza amortizorului. Bărbatul de pe scaun se prăbuşi peste tabloul de bord, cu sângele ţâşnindu-i din frunte.

  Auzind agitaţia de dedesubt, al doilea bărbat se roti pe călcâie pe platforma de fier a cisternei şi privi dedesubt.

  — Tu! Cel din salon! Cu ziarul!

  — Intră în cisternă, îi ordonă bărbatul cu impermeabil, cuvintele auzindu-i-se desluşit prin ploaia care continua să cadă iar pistolul stând ascuns în spatele tăbliei de la uşă.

  Silueta de pe platformă şovăi. Bărbatul cu pistolul privi în jur. Poliţiştii care-i înconjurau erau preocupaţi de propriul disconfort pricinuit de ploaie, pe jumătate orbiţi de luminile reflectoarelor. Nimeni nu era atent la scena aducătoare de moarte. Bărbatul în impermeabil întinse mâna, înhăţă pânza albă a salopetei de pe ucigaşul rămas în viaţă şi-l trânti de portiera uşii deschise a cisternei.

  — Ai ratat. Fiul lui Heinrich Clausen trăieşte, spuse el calm. Pe urmă trase un al doilea foc. Ucigaşul se prăbuşi pe scaun.

  Bărbatul cu impermeabil închise uşa şi-şi puse pistolul la loc lângă centură. Se îndepărtă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, luând-o de-a dreptul pe sub fuzelaj şi mergând spre pasajul de trecere izolat cu funii care ducea spre tunel. Îl văzu pe funcţionarul vamal ieşind pe uşa avionului 747 şi coborând treptele în grabă. Se întâlniră şi porniră împreună spre uşa tunelului.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă funcţionarul.

  — Am avut noroc la vânătoare iar ei nu. Problema e, ce facem cu Holcroft?

  — Asta nu-i treaba noastră, ci a lui Tinamou. Tinamou trebuie să fie informat.

  Bărbatul cu impermeabil zâmbi ca pentru sine, ştiind că surâsul său nu putea fi văzut din cauza ploii torenţiale.