7

Funcţionarul de la recepţia hotelului Porto Alegre scoase rezervarea lui Holcroft din dosar. Un plic mic şi galben e prins pe versoul cărţii de vizită. Funcţionarul îl desprinse i-l înmâna lui Noel.

  — Asta a venit pentru dumneavoastră imediat după şapte aseară, senhor.

  Holcroft nu cunoştea pe nimeni în Rio de Janeiro şi nu spusese nimănui la New York unde merge. Desfăcu plicul scoase mesajul. Era de la Sam Buonoventura. Trebuia să sune cât mai curând cu putinţă, indiferent de oră.

  Holcroft se uită la ceas; era aproape miezul nopţi. Semnă în registru şi vorbi cât putu de normal, cu gândul Sam.

  — Trebuie să telefonez la Curaçao. O să am greutăţi la ora asta?

  Funcţionarul păru uşor jignit.

  — Cu telefonistas de la noi în nici un caz, senhor. Nu pot să mă pronunţ pentru cei din Curaçao.

  Indiferent unde puteau apărea problemele, abia la unu şi un sfert noaptea auzi vocea aspră a lui Buonoventura la celălalt capăt al firului.

  — Cred că ai o problemă, Noley.

  — Am mai multe, nu una. Ce s-a întâmplat?

  — Centrala ta i-a dat numărul meu unui sticlete din New York, un anume locotenent Miles; e detectiv. Era făcut foc. Mi-a spus că trebuia să anunţi poliţia şi dacă plecai din oraş, darămite din ţară.

  Dumnezeule, uitase! Iar acum înţelegea cât de importante erau acele instrucţiuni. Stricnină îi fusese destinată lui! Ajunsese oare şi poliţia la aceeaşi concluzie?

  — Ce i-ai spus, Sam?

  — M-am înfuriat şi eu. E singurul fel în care te poţi înţelege cu un sticlete plin de draci. I-am zis că ai plecat pe una din insule şi că întocmeşti un studiu pentru o posibilă instalaţie de care e interesat Washingtonul. Puţin spre nord, nu foarte departe de Zona Canalului. Poate să însemne orice. Nu vorbeşte nimeni.

  — A crezut?

  — Greu de spus. Vrea să-l suni. Oricum, ţi-am câştigat ceva timp. I-am zis că ai trimis un mesaj prin radio azi după-masă, că o să mai am veşti de la tine abia peste trei-patru zile şi că nu pot să te găsesc. Atunci a început să urle că un apucat.

  — Dar a înghiţit-o?

  — Ce putea să facă? E convins că toţi ăştia de-aici suntem nişte idioţi de gradul unu şi am fost de acord cu el. Mi-a dat două numere pe care să ţi le transmit. Ai un creion?

  — S-auzim.

  Holcroft îşi notă numerele – unul de la poliţia portului, celălalt de acasă de la Miles – îi mulţumi lui Buonoventura. Şi-i spuse că o să ia legătura cu el săptămâna viitoare.

  Noel îşi desfăcuse bagajele în timpul aşteptării interminabile pentru convorbirea cu Curaçao. Se aşeză într-un scaun cu spătar din trestie, în dreptul ferestrei şi privi plaja albă în contrast cu noaptea şi apele întunecate de dincolo de ea, care reflectau semiluna strălucitoare, dedesubt, în acea porţiune izolată a străzii care se învecina cu aleea ce ducea spre ocean, se aflau curburile paralele, alb cu negru, ale Copacabanei, ţărmul de aur al Guanabarei. Scena sugera o pustietate care nu avea nici o legătură cu faptul că era nepopulată. Avea o perfecţiune neobişnuită, era prea frumoasă. El n-ar fi proiectat-o aşa niciodată; se simţea absenţa unui caracter specific. Îşi concentră privirea pe geam. Nu-i rămânea decât să se gândească, să se odihnească şi să spere că va putea dormi. Somnul îl prinsese greu în ultima săptămâna; acum avea să fie şi mai greu. Fiindcă între timp aflase un lucru pe care înainte nu-l ştiuse: cineva încercase să-l ucidă.

  Conştiinţa acestui fapt îi produse o senzaţie bizară. Nu îi venea să creadă că există cineva care voia să-l vadă mort. Şi totuşi, cineva luase în mod obligatoriu această hotărâre şi dăduse ordinul. De ce? Ce făcuse? Era vorba de Geneva? De testament?

  Operăm cu milioane. Acestea nu erau nişte cuvinte oarecare rostite de răposatul Manfredi; erau un avertisment la adresa lui. Era singura explicaţie posibilă. Informaţia se scursese dar nu se putea şti până unde ajunsese, cine era afectat de ea sau pe cine deranja. După cum nu se putea şti nici identitatea persoanei – sau persoanelor – necunoscute care voiau să oprească deblocarea contului din Geneva şi să-l supună judecăţii tribunalelor internaţionale.

  Manfredi avea dreptate: singura soluţie morală se afla în ducerea la îndeplinire a intenţiei documentului redactat de trei oameni extraordinari, în mijlocul ravagiilor provocate de propriul lor monstru. Greşelile trebuie reparate. Acesta era crezul lui Heinrich Clausen; era într-adevăr onorabil; era într-adevăr justificat. Chiar dacă nu procedau cum s-ar fi cuvenit, oamenii din Wolfsschanze înţeleseseră.

  Noel îşi turnă ceva de băut, se apropie de pat şi se aşeză pe marginea lui, uitându-se la telefon. Alături se aflau cele două numere scrise pe o foaie dintr-un bloc-notes cu antetul unui hotel, dăruit de Sam Buonoventura. Erau legăturile lui cu locotenentul Miles de la poliţia portului. Dar Holcroft nu se putea convinge să sune. Începuse vânătoarea; făcuse primul pas în încercarea de a descoperi familia lui Wilhelm von Tiebolt. Pe dracu’ pas! Era un salt uriaş de patru mii de mile. Nu putea să se mai întoarcă.

  Erau atâtea de făcut. Noel se întrebă dacă era în stare să le facă, dacă era capabil să-şi croiască drum prin pădurea necunoscută.

  Simţi cum i se îngreunează pleoapele. I se făcea somn şi era recunoscător. Lăsă paharul şi-şi zvârli pantofii din picioare, fără să mai aibă grijă de restul hainelor. Căzu cu faţa în sus pe pat şi preţ de câteva clipe se uită ţintă la tavanul alb. Se simţea atât de singur, dar ştia că nu este. Un om pradă chinurilor, cu treizeci de ani în urmă, îi cerea ajutor prin timp. Se gândi la omul acela până când adormi.

Holcroft îl urmă pe traducător în cămăruţa slab luminată şi fără ferestre. Discuţia dintre ei durase puţin; Noel solicitase o informaţie precisă. Numele era von Tiebolt; familia era de naţionalitate germană. O mamă şi doi copii – o fiică şi un fiu – emigraseră în Brazilia pe dată sau în jurul datei de 15 iunie 1945. Un al treilea copil, tot o fiică, se născuse la câteva luni după aceea, probabil la Rio de Janeiro. Arhiva trebuie să conţină anumite informaţii. Chiar dacă se folosise un nume fals, o simplă verificare a săptămânilor în cauză – cu o marjă de două-trei în ambele direcţii – ar descoperi cu siguranţă o femeie însărcinată şi cu doi copii care au intrat în ţară. Dacă erau mai multe, nu una singură, se ocupa el de găsirea lor. Cel puţin un nume tot trebuia să apară, dacă nu mai multe.

  Nu, nu era o anchetă oficială. Nu existau acuzaţii penale; nu căuta nimeni să se răzbune pentru crime comise cu treizeci de ani în urmă. Dimpotrivă, era o „acţiune de bune intenţii”.

  Noel ştia că avea să i se ceară o explicaţie şi-şi aminti de una din lecţiile învăţate la consulatul din New York: fundamentează-ţi minciuna pe un fapt adevărat. Familia von Tiebolt avea cunoştinţe în Statele Unite, suna minciuna! Oameni care imigraseră în America în anii ’20 şi ’30. Rămăseseră foarte puţini, iar la mijloc era o mare sumă de bani. Cu siguranţă că funcţionarii de la Ministerio de Imigraçao ar fi dispuşi să-l ajute să-i găsească pe moştenitori. Era foarte posibili ca familia von Tiebolt să fie recunoscătoare… iar el, în calitate de intermediar, fireşte că va avea grijă să-l informeze despre ajutorul lor.

  Fură aduse registrele de stare civilă. Fură studiate sute de fotocopii din altă epocă. Copii şterse şi murdărite ale unor documente, dintre care foarte multe erau evident acte false, procurate contra cost din Berna, Zurich şi Lisabona.

  Paşapoarte.

  Dar nu exista nici un document legat de familia von Tiebolt, nici o descriere a vreunei femei însărcinate, cu doi copii, care să fi intrat în Rio de Janeiro în decursul lunilor iunie sau iulie 1945. Sau, în orice caz, nici una care să semene cu soţia lui Wilhelm von Tiebolt. Existau femei însărcinate, chiar şi cu copii, dar nici una ai cărei copii să fi putut fi ai lui von Tiebolt. Conform spuselor lui Manfredi, Gretchen, fiica, avea doisprezece sau treisprezece ani iar Johann, fiul, zece ani. Toate femeile care intraseră în Brazilia în acele săptămâni fuseseră însoţite fie de soţul adevărat fie de unul fals, iar unde erau copii, nici unul din ei – nici măcar unul – nu avea mai mult de şapte ani.

  Faptul i se păru lui Holcroft nu doar neobişnuit, ci şi imposibil matematic. Privi paginile scrise cu cerneală decolorată, însemnările adeseori ilizibile făcute de bieţii funcţionari de la serviciul de imigrări cu mai bine de treizeci de ani în urmă.

  Ceva nu era în regulă; ochiul arhitectului din el era deranjat. Avea impresia că studiază proiecte neterminate care: erau pline de modificări mărunte – linii subţiri, şterse şi schimbate dar cu foarte mare grijă, ca să nu afecteze liniile principale ale proiectului în ansamblu.

  Şterse şi schimbate. Şterse pe cale chimică, schimbate cu mare grijă. Asta-l deranja! Datele de naştere! Pagini întregi de cifre scrise mărunt, de numere modificate subtil! Un 3 transformat în 8, un 1 în 9, un 2 în 0, bucla rămânea, se mai trăgea o linie jos, se adăuga un zero. În pagini întregi din registrele de stare civilă, pe durata săptămânilor din iunie şi iulie 1945, datele de naştere ale tuturor copiilor care intraseră în Brazilia fuseseră schimbate, aşa încât nici unul să nu fie născut înainte de 1938!

  Era un şiretlic deosebit de inteligent, unul care fără îndoială că fusese plănuit după multă chibzuinţă. Să opreşti vânătoarea din prima fază. Dar s-o faci în aşa fel încât să pară mai presus de orice bănuială. Date scrise mărunt, înregistrate consecvent deşi în grabă – de membrii unui personal de imigrări cu peste treizeci de ani în urmă. Înregistrate pe baza unor documente din care majoritatea fuseseră distruse de multă vreme, fiindcă erau false în cea mai mare parte. Nu există nici o modalitate de a demonstra, de a confirma sau de a contesta acurateţea. Timpul şi conspiraţiile făcuseră ca acest lucru să fie imposibil. Bineînţeles că nu există nici o familie care să semene cu familia von Tiebolt! Sfinte Dumnezeule, ce înşelăciune!

  Noel îşi scoase bricheta; flacăra ei va aduce mai multă lumină asupra unei pagini unde ochii lui îi spuneau că se făcuseră multe modificări de amănunt.

  — Senhor! Nu e voie!

  Dispoziţia strictă fu rostită cu voce tare de traducător.

  — Aceste pagini vechi se aprind uşor. Nu ne putem asuma asemenea riscuri.

  Holcroft înţelese. Asta explica şi lumina insuficientă şi cămăruţa fără ferestre.

  — Cred şi eu că nu puteţi, spuse el stingând bricheta. Şi presupun că registrele astea nu pot fi scoase de aici din cameră.

  — Nu, senhor.

  — Şi bineînţeles că nu aveţi lămpi de rezervă, nici măcar o lanternă. Aşa e?

  — Senhor, îl întrerupse traducătorul, pe o voce devenită politicoasă, chiar deferentă. Am petrecut aproape trei ore cu dumneavoastră. Am încercat să vă ajutăm cât mai mult dar, după cum sunt sigur că vă daţi seama, avem de îndeplinit şi alte îndatoriri. Prin urmare, dacă aţi terminat…

  — Cred că aţi avut grijă încă înainte să încep, i-o tăie Holcroft. Da, am terminat. Aici.

Ieşi la plimbare în lumina strălucitoare a soarelui de după-masă, în timp ce adierile blânde dinspre ocean îi mângâiau chipul, domolindu-i mânia şi nemulţumirea. Porni pe promenada din scânduri albe care se ridica deasupra nisipului imaculat al golfului Guanabara. Din când în când se oprea şi se sprijinea de balustradă, privindu-i pe copiii mai mari care se jucau. Oamenii frumoşi stăteau la soare şi făceau furori. Graţia, aroganţa şi ingeniozitatea coexistau. Banii erau pretutindeni, fapt evidenţiat de corpurile arămii şi date cu ulei împotriva arsurilor, perfecte de prea multe ori, prea frumoase, fără urmă de defect. Dar încă o dată, unde era caracterul specific? Oare lipsea de pe Copacabana în această după-amiază?

  Trecu pe lângă porţiunea de plajă care se afla în faţa hotelului unde stătea şi-şi ridică privirea spre ferestrei încercând s-o localizeze pe a lui. Pentru o clipă crezu că o găsise, apoi îşi dădu seama că se înşelase. Zări două siluete în spatele geamului, de cealaltă parte a perdelelor.

  Se întoarse la balustradă şi-şi aprinse o ţigară. Bricheta îl trimise înapoi cu gândul la registrele de stare civilă, vechi de treizeci de ani şi modificate cu atâta minuţiozitate. Oare fuseseră schimbate doar pentru el? Sau existaseră şi alţi oameni care de-a lungul anilor căutaseră familia von Tiebolt? Indiferent care-ar fi răspunsul, trebuia să găsească altă sursă. Sau alte surse.

  La comunidad alemana. Holcroft îşi aminti de cuvintele ataşatului din New York. Îşi aduse aminte că omul spusese că existau trei sau patru familii care erau arbitrii comunităţii germane. Asta însemna că asemenea oameni trebuiau să ştie secretele cel mai bine păzite. Identităţile se ascund în fiecare zi… Un străin care vine la Rio căutând nişte germani dispăruţi se lansează într-o acţiune potenţial primejdioasă… „la otra cara de los alemanes”. Se protejează unii pe alţii.

  Exista o modalitate de eliminare a pericolului, îşi spuse Holcroft. Ea se afla în explicaţia pe care i-o dăduse traducătorului de la Serviciul de Imigrări. Călătorea foarte mult, aşa că era plauzibil să-l abordeze cineva, cândva, ştiind că urma să plece cu avionul în Brazilia şi să-l roage să localizeze familia von Tiebolt. Trebuia să fie o persoană care să acţioneze într-un mod legitim confidenţial, un avocat sau un bancher. Cineva a cărui proprie reputaţie să fie ireproşabilă. Fără să analizeze profund situaţia, Holcroft îşi dădu seama că, indiferent pe cine ar fi ales, acel om va constitui elementul cheie al explicaţiei.

  Îi veni în minte un candidat în privinţa căruia riscurile erau evidente iar ironia avea o adresă precisă. Richard Holcroft, singurul tată pe care-l cunoscuse vreodată. Agent de bursă, bancher, ofiţer de marină… tată. Omul care dăduse unei mame tinere şi disperate şi copilului ei şansa de a trăi din nou. Fără teamă şi fără pată!

  Noel se uită la ceas. Era cinci şi zece minute – la New York trecuse de trei. Luni la jumătatea după-amiezii. Nu credea în semne dar tocmai dăduse peste unul. În fiecare luni după-amiază Richard Holcroft mergea la New York Athletic Club, unde vechii prieteni jucau în linişte squash, se aşezau la nişte mese groase din stejar aflate în bar şi depănau amintiri, Noel ar fi putut să-l cheme prin paging, să stea de vorbă doar cu el. Şi să-i ceară ajutorul. Un ajutor care avea să-i fie dat confidenţial, întrucât confidenţialitatea era nu numai esenţa Paravanului, ci şi temelia protecţiei lui. Cineva, oricine, luase legătura cu Richard Holcroft – om de mare ţinută – şi-l rugase să localizeze o familie pe nume von Tiebolt în Brazilia. Ştiind că fiul său mergea la Rio, i-a cerut, logic, să efectueze cercetări. Era o chestiune confidenţială; nu trebuia să fie discutată. Nimeni nu se pricepea să-i potolească pe curioşi cu mai mare autoritate că Dick Holcroft.

  Dar Althenei nu-i va spune. Asta era cea mai grea parte a rugăminţii. Dick o adora; între ei nu existau secrete. Însă tatăl lui – tatăl vitreg, fir-ar să fie n-o să-l refuze dacă rugămintea era făcută fiindcă avea efectiv nevoie de el. N-o făcuse niciodată.

  Străbătu pardoseala din marmură albă din holul hotelului, îndreptându-se spre grupul de ascensoare, fără să vadă şi să audă nimic, concentrat asupra a ceea ce urma să îi spună tatălui său vitreg. Prin urmare, tresări când un turist american obez îl bătu pe umăr.

  — Pe tine te strigă, tipule?

  Bărbatul arătă spre biroul din faţă.

  În spatele tejghelei, funcţionarul îl privea pe Noel. În mâna ţinea de-acum cunoscutul plic galben pentru mesaje; i-l dădu unui băiat de serviciu care începu să străbată holul.

  Singurul nume de pe bucăţica de hârtie îi era necunoscut! CARARRA. Dedesubt se afla un număr de telefon dar nici un mesaj. Holcroft era nedumerit. Absenţa mesajului era neobişnuită; nu aşa procedau latinii. Senhor Cararra n-avea decât să telefoneze din nou; el trebuia să prindă New York-ul. Era obligat să facă rost de o altă mască.

  Cu toate acestea, ajungând la el în cameră, Holcroft citi încă o dată numele: CARARRA. Curiozitatea îi fusese stârnită. Cine era acest Cararra care aştepta să fie sunat doar pe baza unui nume, un nume despre care omul ştia că nu-i spune nimic lui Holcroft? Din punctul de vedere al unui sud-american, acest lucru era o impoliteţe vecină cu jignirea. Tatăl său vitreg mai putea să aştepte câteva minute până când se lămurea. Formă numărul.

  Cararra nu era un bărbat ci o femeie şi în plus, judecând după vocea ei înceată şi încordată, o femeie înfricoşată. Engleza ei era acceptabilă dar nu grozavă; n-avea importanţă. Mesajul era la fel de limpede ca şi teama pe care o degaja.

  — Nu pot să vorbesc acum, senhor. Nu mai sunaţi la acest număr. Nu e nevoie.

  — L-aţi lăsat la centrală. Ce v-aţi fi aşteptat să fac?

  — A fost o… erro.

  — Yerro7? Greşeală?

  — Da. O greşeală. O să vă sun eu. O să vă sunăm noi.

  — În legătură cu ce? Cine sunteţi?

  — Mas tarde!

  Vocea fu redusă la o şoaptă scurtă şi se întrerupse brusc o dată cu declicul care se auzi pe fir.

  Mas tarde… mas tarde. Mai târziu. Femeia o să-l sune din nou. Holcroft simţi deodată un gol în stomac. Nu-şi putea aminti dacă mai auzise vreodată o voce de femeie atât de plină de frică.

  Primul lucru la care se gândi fu că era legată într-un fel de dispăruta familie von Tiebolt. Dar cum? Şi de unde Dumnezeu aflase despre el! Sentimentul de spaimă puse din nou stăpânire pe el… odată cu imaginea chipului cumplit şi schimonosit de moarte la zece mii de metri în aer. Era sub observaţie; existau nişte străini care îl supravegheau.

  Sunetul telefonului îi întrerupse gândurile; uitase să închidă. Apăsă pe buton, ridică degetul şi solicită o convorbire cu New York-ul. Avea nevoie repede de protecţia lui; acum ştia acest lucru.

  Rămase în picioare lângă fereastră, privind porţiunea de plajă din faţa lui şi aşteptând să-l sune centralista. Jos în stradă se produse o străfulgerare de lumină. Cromul de pe botul unei maşini prinsese razele soarelui şi le reflectase spre cer. Maşina trecuse prin dreptul porţiunii din promenadă unde stătuse el. Doar cu câteva minute în urmă. Privind absent de pe loc spre ferestrele hotelului şi încercând să-şi repereze propria cameră.

  Ferestrele… Unghiul de vedere. Noel se apropie de geamuri şi studie linia diagonală dintre punctul de dedesubt – unde stătuse mai devreme – şi locul unde se afla acum. Ochiul lui de arhitect era versat; unghiurile nu-l puteau păcăli. În plus, ferestrele nu erau chiar atât de aproape una de alta încât să corespundă camerelor dintr-un hotel de pe Copacabana care dădea spre ocean. Se uitase la această fereastră, crezând că nu era camera lui fiindcă văzuse două siluete înăuntru, în spatele geamului. Dar fusese camera lui. Şi fuseseră oameni înăuntru.

  Se apropie de dulap şi se opri să-şi privească hainele. Avea încredere în memorie cu privire la detalii, la fel cum avea încredere în ochi atunci când era vorba de linii şi unghiuri. Îşi aduse aminte de dulap când îşi schimbase hainele de dimineaţă. Adormise în costumul pe care-l purtase venind de la New York. Pantalonii de toată ziua deschişi la culoare fuseseră în dreapta în fund, aproape atingând peretele dulapului. Aşa se obişnuise: pantalonii în dreapta, vestoanele în stânga. Pantalonii erau tot în dreapta dar nu lipiţi de perete. Fuseseră deplasaţi cu câţiva centimetri spre centru. Bluza-sport albastru închis se afla în mijloc, nu în partea stângă.

  I se umblase prin haine.

  Se îndreptă spre pat şi spre servieta diplomat. Ea îi ţinea loc de birou când călătorea; o ştia milimetru cu milimetru, fiecare compartiment, poziţia fiecărui articol din fiecare despărţitură. N-avu nevoie să se uite prea mult.

  I se umblase şi în servieta diplomat.

  Telefonul zbârnâi, iar sunetul se auzi exact când nu trebuia. Ridică receptorul şi auzi vocea centralistei de la Athletic Club, dar îşi dădu seama că acum nu mai putea să-l ceară pe Richard Holcroft; nu putea să-l amestece şi pe el.

  Lucrurile deveniseră brusc prea complicate. Trebuia să se gândească foarte atent.

  — New York Athletic Club. Alo? Alo?… Alo, centrală din Rio? Nu e nimeni pe fir, Rio? Alo? New York Athletic Club…

  Noel puse receptorul în furcă. Fusese cât pe-aci să facă un lucru nebunesc. Cameră îi fusese percheziţionată! Având atât de mare nevoie de un paravan la Rio de Janeiro, fusese pe punctul de a conduce pe cineva direct la singura persoană apropiată de mama lui, cândva soţia lui Heinrich Clausen. Unde-i fusese gândul.

  Iar apoi îşi dădu seama că nu era nimic pierdut. În schimb, mai învăţase o lecţie. Continuă să minţi logic, pe urmă examinează din nou şi foloseşte partea cea mai credibilă. Dacă ar putea inventa un motiv pentru care un om ca Richard Holcroft să ascundă identitatea celor care căutau familia von Tiebolt, atunci ar putea inventa chiar şi omul.

  Noel respira cu dificultate. Fusese la un pas de-a comite o greşeală teribilă dar începea să afle ce trebuia să caute în pădurea necunoscută. Potecile erau presărate cu capcane; trebuia să ţină garda sus şi să se mişte cu atenţie. Nu-şi mai putea permite o greşeală ca aceea pe care fusese cât pe-aci să o comită. Încă puţin şi ar fi riscat viaţa adevăratului său tată pentru un altul pe care nu-l cunoscuse vreodată.

  Când se ocupa Heinrich de ceva, rezultatul era de mică valoare şi în bună parte fals. Cuvintele mamei sale, ca şi ale lui Manfredi, fuseseră rostite ca un avertisment. Însă mama sa – spre deosebire de Manfredi – se înşelase. Heinrich Clausen era o victimă în aceeaşi măsură în care fusese un criminal al timpului său. Scrisoarea pe care o compusese pradă chinurilor în timpul căderii Berlinului confirma acest lucru, la fel ca şi lucrurile pe care le făcuse. Într-un fel sau altul, fiul lui o s-o dovedească.

  La comunidad alemana. Trei-patru familii din comunitatea germană, arbitrii care luau hotărâri ireversibile.

  Una din ele o să fie sursa lui. Şi ştia exact unde trebuia să caute.

Bătrânul corpolent cu maxilare puternice şi păr cărunt de culoarea oţelului, tuns scurt ca al unui iuncăr, îşi ridică ochii de la uriaşa masă din sufragerie şi-l privi pe intrus. Mânca singur, fără tacâmuri aranjate pentru restul familiei sau pentru prieteni. Lucrul părea straniu întrucât, când intrusul deschise uşa, se auziră vocile mai multor oameni; în casa cea mare se aflau şi restul familiei şi câţiva musafiri dar nu erau invitaţi la masă.

  — Avem informaţii suplimentare despre fiul lui Clausen, Herr Graff, spuse intrusul, apropiindu-se de scaunul bătrânului. Ştiţi despre convorbirea cu Curacao. Au mai existat două apeluri în după-amiaza asta. Unul pentru femeia aceea, Cararra, iar celălalt pentru un club al bărbaţilor din New York.

  — Cei din neamul lui Cararra o să-şi facă treaba bine spuse Graff, rămânând cu furculiţa în aer, în timp ce carnea buhăită din jurul ochilor se încreţi. Ce e cu clubul ăsta din New York?

  — Un loc numit New York Athletic Club. Este…

  — Ştiu ce este. Toţi membrii sunt bogătani. Pe cine a căutat?

  — Apelul a fost făcut pentru o adresă, nu pentru o persoană. Oamenii noştri din New York încearcă să afle.

  Bătrânul lăsă furculiţa din mină. Vorbi încet, insultător.

  — Oamenii noştri din New York sunt înceţi la minte, la fel ca tine.

  — Poftim?

  — Fără îndoială că printre numele membrilor va fi găsit şi cel al lui Holcroft. Dacă aşa stau lucrurile, fiul lui Clausen şi-a călcat cuvântul; i-a spus lui Holcroft despre Geneva. Asta e o treabă periculoasă. Richard Holcroft e un om bătrân, dar nu e deloc slab. Am ştiut tot timpul că dacă va trăi suficient de mult va putea să ne creeze mari greutăţi.

  Graff îşi schimbă poziţia capului mare şi se uită la intrus.

  — Plicul a ajuns la Sesimbra; nu există nici o scuză. Probabil că fiul a înţeles exact evenimentele din noaptea trecută. Transmite-i un mesaj prin cablu lui Tinamou. N-am încredere în asociatul lui de aici din Rio. Foloseşte codul vulturului şi spune-i ce cred. Oamenii noştri din New York o să aibă altă misiune. Eliminarea unui moşneag băgăreţ. Richard Holcroft trebuie să fie îndepărtat. Tinamou o va cere.