13

La Londra trăia un bărbat, scenograf de profesie, care fusese la modă pentru o scurtă perioadă de timp, ca decorator al caselor bogătanilor construite de o parte şi de alta a Atlanticului. Noel bănuia că Willie Ellis era angajat de cele mai multe ori pentru personalitatea lui scandaloasă şi pentru talentul de povestitor, nu pentru eventualele calităţi propriu-zise de creator de decoraţiuni interioare. Lucrase cu Willie de patru ori, promiţându-şi solemn de fiecare, dată că n-o să repete greşeala dar ştiind de fiecare dată că o s-o facă probabil din nou. Fiindcă adevărul era că lui Noel îi plăcea nespus de mult de Willie. Englezul nebun însemna şi altceva în afară de meşteşug şi eleganţă. Dincolo de acestea, în momentele mai liniştite, se afla un om de teatru chibzuit şi talentat, care ştia mai mult despre istoria scenografiei decât toţi cei pe care-i întâlnise Holcroft vreodată. Putea să fie fascinant. Când nu era scandalos.

  Păstraseră legătura de-a lungul anilor şi ori de câte ori Noel se afla în Londra îşi făcea timp şi pentru Willie. Crezuse că de data asta n-o să mai reuşească dar lucrurile se schimbaseră. Avea nevoie de Willie. Făcu rost de număr de la informaţiile din Londra şi-l sună.

  — Noel, amice, nu eşti întreg la cap! Doar păsările care halesc stârvuri şi gunoierii sunt treji la ora asta.

  — Am dat de bucluc, Willie. Am nevoie de ajutor.

Ellis cunoştea sătucul de unde sunase Holcroft şi-i promisese c-o să ajungă acolo cât putea de repede, ceea ce, după aprecierea lui, însemna cam o oră. Sosi cu o întârziere de treizeci de minute, înjurându-i pe idioţii de pe drum. Noel urcă în maşină, strângând mâna întinsă a lui Willie şi înghiţindu-i jignirile caracteristice.

  — Arăţi ca naiba şi miroşi ca subţiorile unei chelneriţe. Lasă fereastra deschisă şi spune-mi ce dracu s-a întâmplat.

  Holcroft se limită la explicaţii simple, fără să dea nume şi omiţând anumite fapte.

  — Trebuie să ajung la Paris şi sunt câţiva oameni care vor să mă oprească. Nu pot să-ţi spun mult mai mult, decât că n-am făcut nimic rău sau ilegal.

  — Răul e întotdeauna relativ, nu? Iar legalitatea depinde de obicei de interpretare şi de un avocat bun. Să înţeleg că e vorba de o fată frumoasă şi un soţ făcut foc?

  — E bine aşa.

  — M-am liniştit. Ce te împiedică să mergi la aeroport şi să iei primul avion spre Paris?

  — Hainele, servieta şi paşaportul au rămas la hotel la Londra. Dacă m-aş duce acolo să le iau, oamenii care vor să mă oprească m-ar găsi.

  — Judecând după cum arăţi, au intenţii destul de serioase, nu?

  — Da. Cam asta ar fi, Willie.

  — Soluţia e clară, spuse Ellis. O să-ţi iau eu lucrurile şi o să-ţi rezolv situaţia la hotel. Eşti un colonist ursuz pe care l-am pescuit într-un şanţ din Soho. N-o să se lege nimeni de preferinţele mele.

  — S-ar putea să ai probleme la recepţie.

  — Nu văd de ce. Banii mei sunt cei mai tari de pe glob şi în plus o să-mi laşi un bilet; n-au decât să compare semnăturile. Nu suntem nici pe departe atât de paranoici ca verii noştri de cealaltă parte a mării.

  — Sper să ai dreptate dar cred că oamenii care vor să mă găsească au luat deja legătura cu recepţionerii. Aceştia s-ar putea să ţină morţiş să afle unde sunt înainte de a-ţi da lucrurile mele.

  — Atunci o să le spun, rosti Willie zâmbind. O să le las o adresă de reexpediere a corespondenţei şi un număr de telefon unde prezenţa ta poate fi confirmată.

  — Ce?

  — Las pe mine. A propos, vezi că ai nişte apă de colonie în compartimentul pentru mănuşi. Foloseşte-o, pentru numele lui Dumnezeu.

Ellis aranjă ca hainele îmbibate de whisky să fie luate de cei de la curăţătorie şi înapoiate în cursul după-amiezii, după care părăsi apartamentul din Chelsea şi se îndreptă spre Belgravia Arms.

  Holcroft făcu un duş, se bărbieri, îşi puse hainele murdare într-un coş cu capac din faţa uşii şi sună la agenţia de închiriat maşini. Se gândi că dacă s-ar duce după maşina din Aldershot i-ar găsi acolo pe cei de la M.I. 5. Iar când ar pleca, englezii l-ar urmări îndeaproape.

  Celor de la agenţia de închirieri nu le conveni dar Holcroft nu le oferi altă posibilitate. Dacă voiau automobilul, trebuiau să se ducă ei şi să-l ia. Lui Noel îi părea rău dar intervenise ceva urgent; puteau să-i trimită nota de plată pe adresa biroului. Său din New York.

  Trebuia să plece din Anglia trecând cât mai neobservat cu putinţă. Fără îndoială că oamenii de la M.I. 5 o să supravegheze atât aeroporturile cât şi vasele care traversau Canalul. Poate că soluţia trebuia căutată într-un bilet luat în ultima clipă la unul din avioanele de capacitate mică spre Paris. Cu un dram de noroc, putea să ajungă la aeroportul din Orly înainte ca M.I. 5 să afle că părăsise Anglia. Cursele spre Paris erau foarte dese iar controlul la vamă destul de superficial. Sau ar putea să cumpere două bilete – unul pentru Amsterdam, unul pentru Paris – să treacă de punctul de control iar pe urmă, sub un pretext oarecare, să iasă înapoi şi să dea fugă la locul unde aşteptau pasagerii pentru Paris, unde Willie avea să-l aştepte cu bagajele.

  La ce-i umbla mintea? Trucuri, evadări, înşelătorii. Era un criminal care nu comisese nici o crimă, un om care nu putea spune adevărul, fiindcă acel adevăr însemna distrugerea atât de multor lucruri.

  Începu să transpire din nou iar durerea i se cuibări la loc în stomac. Se simţea slăbit şi dezorientat. Se întinse pe canapeaua lui Willie, îmbrăcat cu halatul lui Willie şi închise ochii. Imaginea corpului dispărut îi reveni în minte. Chipul apăru din nou; auzi strigătul desluşit iar apoi adormi, păstrând în urechi sunetele tânguitoare.

  Se trezi brusc, dându-şi seama că deasupra lui stătea cineva care-l privea. Îngrijorat, se rostogoli pe spate, după care scoase un suspin de uşurare văzând că era Willie care rămăsese în picioare lângă canapea.

  — Te-ai odihnit puţin şi se vede. Arăţi mai bine şi, slavă Domnului, miroşi mai bine.

  — Mi-ai adus lucrurile?

  — Da şi ai avut dreptate. Vroiau neapărat să ştie unde eşti. Când am achitat nota de plată şi-a făcut apariţia directorul şi s-a purtat ca un personaj al Scotland Yardului ajuns pe scena unui teatru. L-am domolit, chiar dacă a rămas niţel încurcat. I-am dat şi un număr de telefon unde te poate găsi în mod obişnuit.

  — Mă poate găsi?

  — Da. Mă tem că reputaţia ta n-a prea avut de câştigat, dacă nu cumva te-ai schimbat între timp. Numărul e al unui spital din Knightbridge aflat foarte jos în ierarhia Ministerului Sănătăţii. E specializat în boli venerice. Îl cunosc destul de bine pe unul din doctori.

  — Eşti culmea, spuse Noel ridicându-se. Unde-mi sunt lucrurile?

  — În camera de oaspeţi. Credeam că vrei să te schimbi.

  — Mulţumesc.

  Holcroft porni spre uşă.

  — Ştii vreun tip pe numele de Buonoventura? întrebă Ellis.

  Noel se opri. Îi trimisese lui Sam o telegramă prin cablu de la aeroportul din Lisabona, cu doar trei cuvinte: BELGRAVIA ARMS LONDRA.

  — Da. A sunat?

  — De câteva ori. Parcă stătea pe jar, din câte mi-am dat seama. Centrala hotelului mi-a spus că telefona din Curaçao.

  — Ştiu numărul, spuse Holcroft. Trebuie să dau de el. O să trec convorbirea pe cartea mea de credit.

  După cinci minute auzi vocea aspră a lui Sam şi după alte cinci secunde îşi dădu seama că nu era cinstit să-i ceară inginerului constructor să mintă în continuare.

  — Miles nu mai ştie de glumă, Noley. Mi-a spus că o să facă rost de o hotărâre judecătorească prin care să te aducă înapoi în New York. O să le-o arate şi proprietarilor de aici, închipuindu-şi că sunt americani. Ştie că ei nu te pot sili să te întorci dar zice că o să afle şi ei că eşti căutat. E cam nasoală treaba, Noley, fiindcă nu figurezi pe nici un stat de plată.

  — A spus de ce?

  — Doar că bănuieşte că ai informaţii de care au nevoie ei.

  Dacă o să poată ajunge la Paris, îşi spuse Noel, o să vrea ca Buonoventura să poată da de el dar nu voia să-l mai încarce şi cu o adresă.

  — Ascultă, Sam. În cursul zilei de azi plec la Paris. Pe Champs-Elysées, lângă bulevardul Georges V, se află un birou American Express. Dacă se întâmpla ceva, trimite-mi o telegramă acolo.

  — Ce să-i spun lui Miles dacă mai sună? Nu vreau nici eu s-o păţesc.

  — Spune-i că ai dat de mine şi m-ai anunţat că încearcă să mă găsească. Spune-i că o să iau legătura cu el cât pot de repede. Doar atât ştii, zise Noel, făcând o scurtă pauză. Mai spune-i că a trebuit să ajung în Europa. Nu te grăbi dar dacă vezi că insistă poţi să-i spui despre biroul American Express. Pot să telefonez pentru eventualele mesaje.

  — Mai e ceva, spuse Sam încurcat. M-a sunat şi mama ta. M-am simţit ca un idiot spunându-i minciuni; n-ar trebui s-o minţi pe maică-ta, Noley.

  Holcroft zâmbi. O viaţă de matrapazlâcuri nu îl distrusese pe italianul din Sam.

  — Când a sunat?

  — Alaltăieri seară. Vorbeşte ca o adevărată doamnă. I-am spus că aşteptam veşti ieri, cum ar veni; de atunci am început să sun.

  — O să-i dau telefon când ajung la Paris, spuse Noel. Altceva?

  — Nu-ţi ajunge?

  — Cu vârf şi îndesat. Te mai caut peste câteva zile dar să ştii cum să dai de mine.

  — Da, dar dacă mai sună maică-ta îi spun şi ei.

  — Nu-ţi face griji. Şi mulţumesc, Sam. Îţi sunt dator.

  Închise telefonul, observând că Willie Ellis plecase în bucătărie, unde dăduse drumul la radio. Una din calităţile lui Willie era că se comporta ca un gentleman. Noel rămase lângă telefon câteva clipe, încercând să pună lucrurile în ordine. Faptul că sunase mama lui nu era surprinzător. Nu mai vorbise cu ea din acea dimineaţă de duminică, la Bedford Hills, cu aproape două săptămâni în urmă.

  Cu Miles treburile stăteau altfel. Holcroft nu se gândea la detectiv ca la o persoană; nu avea nici chip, nici glas. Dar Miles ajunsese la anumite concluzii; de asta era sigur. Iar concluziile acelea îl legau pe el de cele trei morţi din timpul zborului făcut de cursa 591 British Airways de la Londra la New York. Miles n-avea de gând să-l lase în pace; dacă insista îi putea crea o problemă pe care Noel nu ştia precis dacă era în stare s-o rezolve. Detectivul putea solicita colaborarea poliţiei din alte ţări. Şi dacă făcea acest lucru, atenţia multora se concentra asupra activităţilor unui cetăţean al Statelor Unite care părăsise ţara chiar când aveau loc cercetări legate de nişte crime.

  Geneva n-avea cum să fie de acord cu o asemenea atenţie; ar însemna distrugerea testamentului. Miles trebuia să fie oprit. Dar cum?

  Pădurea lui necunoscută era presărată la tot pasul cu capcane; instinctul de apărare, atâta cât mai rămăsese, îl sfătuia să se întoarcă. Geneva avea nevoie de un om incomparabil mai viclean şi mai experimentat decât el. Şi totuşi, nu se putea întoarce. Iar în străfundurile propriei conştiinţe ştia că nici nu voia. Era la mijloc acel chip care se ivea din întuneric. Trebuia să-şi găsească tatăl şi, găsindu-l, să arate lumii un om pradă chinurilor care fusese suficient de curajos şi înţelegător ca să ştie că greşelile trebuiau reparate. Şi a cărui inteligenţă strălucită făcuse să supravieţuiască acest crez.

  Noel se apropie de uşa dinspre bucătărie. Ellis stătea lângă chiuvetă şi spăla nişte ceşti de ceai.

  — O să-mi iau hainele peste vreo câteva săptămâni, Willie. Hai să mergem la aeroport.

  Ellis se întoarse, cu o privire preocupată.

  — Pot să te-ajut să câştigi timp, spuse el, întinzând mâna după o cană de porţelan de pe o poliţă. O să-ţi trebuiască niscai bani francezi până o să poţi să schimbi. Am un vas plin pentru deplasările mele bilunare în ţara huzurului. Ia cât ai nevoie.

  — Mulţumesc.

  Holcroft luă cana, uitându-se la braţele dezgolite ale lui Willie care îşi suflecase mânecile. Erau cele mai puternice şi musculoase din câte văzuse în viaţa lui. Lui Noel îi trecu prin cap că Willie putea frânge un om în două.

  Nebunia începu la Heathrow şi se amplifică la Orly.

  La Londra îşi cumpără un bilet KLM pentru Amsterdam, bazându-se pe faptul că povestea pe care le-o spusese celor de la M.I. 5 fusese verificată şi considerată plauzibilă. Bănui că aşa stăteau lucrurile, fiindcă văzu un bărbat îmbrăcat cu un impermeabil privindu-l nedumerit când se întoarse în fugă de la poarta de plecare pentru KLM şi se îndreptă spre Air France. Acolo îl aştepta Willie cu un bilet pentru un avion de capacitate mică spre Paris.

  Formalităţile de intrare în ţară de la Orly erau superficiale dar cozile erau lungi. Aşteptându-şi rândul, Noel avu timp să cerceteze mulţimea care se înghesuia la vamă şi dincolo de uşile batante care dădeau spre aeroportul propriu-zis. După uşile acelea zări doi bărbaţi; ceva îi atrase atenţia la ei. Poate chipurile posomorite, expresiile lipsite de voie-bună care erau nepotrivite într-un loc unde lumea venea să-i întâmpine pe pasageri. Vorbeau încet, fără să mişte din cap, în timp ce-i priveau pe călătorii care ieşeau din vamă. Unul ţinea în mână o bucată de hârtie; era mică şi lucioasă. O fotografie? Da. O fotografie de-a lui.

  Nu erau oamenii din Wolfsschanze. Aceştia îl ştiau din vedere; iar oamenii din Wolfsschanze nu erau văzuţi niciodată. M.I. 5 luase legătura cu agenţii lor din Paris. Îl aşteptau.

  — Monsieur.

  Funcţionarul de la vamă îi ştampilă paşaportul lui Holcroft cu un gest de rutină. Noel îşi ridică bagajele şi porni spre ieşire, simţindu-se cuprins de panică, aidoma unui om pe punctul de a cădea într-o capcană pe care n-o poate evita.

  Când uşile fură date în lături, văzu cum cei doi bărbaţi se întorc ca să nu fie observaţi. N-aveau de gând să se apropie de el; aveau de gând să-l… urmărească.

  Dându-şi seama de acest lucru, se gândi cu greu la o soluţie nu prea limpede. Cu greu, fiindcă era ceva atât de neobişnuit, nu prea limpede fiindcă nu ştia precis cum să procedeze. Ştia doar că trebuia să meargă din punctul A în punctul B şi înapoi în A, scăpând de urmăritori undeva în apropierea lui B.

  Undeva deasupra, în sala aglomerată, văzu anunţul: LIGNES AÉRIENNES INTÉRIEURES.

  Cursele interne din Franţa străbăteau ţara cu o minunată lipsă de regularitate. Oraşele erau grupate pe trei coloane: ROUEN, LE HÀVRE, CAEN… ORLÉANS, LE MANS, TOURS… DIJON, LYON, MARSILIA.

  Noel trecu în grabă pe lângă cei doi bărbaţi, ca şi cum ar fi fost atent doar la ceea ce-l preocupa pe el. Se grăbi să ajungă la ghişeul pentru curse interne. În faţa lui mai erau patru persoane.

  Îi veni rândul. Se interesă de zborurile spre sud. Spre Mediterană. Spre Marsilia. Dori să i se spună ora de plecare a câtorva curse.

  Era una care ateriză în cinci oraşe într-un arc sud-vestic de la Orly spre Mediterană, după cum aflase de la ghişeu. Escalele erau Le Mans, Nantes, Bordeaux, Toulouse şi Marsilia.

  Le Mans. Durata de zbor până la Le Mans era de patruzeci de minute. Durata aproximativă a unui drum cu maşina era între trei ore şi trei ore şi jumătate. Acum era patru fără douăzeci.

  — O să merg cu ăsta, spuse Noel. Ajung la Marsilia exact când vreau.

  — Pardon, monsieur, dar sunt şi curse mai directe.

  — Mă aşteaptă cineva la aeroport. N-are rost să sosesc mai devreme.

  — Cum doriţi, monsieur. Să văd ce avem liber. Avionul pleacă peste douăzeci de minute.

  După cinci minute, Holcroft stătea lângă poarta de Plecare, cu Herald Tribune deschis în faţă. Privi pe deasupra Paginii. Unul din cei doi englezi morocănoşi vorbea cu tânăra care îi vânduse biletul.

  Cincisprezece minute mai târziu, avionul se desprinse de la sol. Noel străbătu de două ori intervalul, mergând spre toaletă şi privindu-i pe pasagerii din avion. Nici unul din cei doi bărbaţi nu se afla la bord; nimeni altcineva nu părea interesat în vreun fel de persoana lui.

  La Le Mans aşteptă până când pasagerii care trebuiau să se dea jos coborâră din avion. Îi numără; erau şapte. Cei care veneau pe locurile lor începură să urce.

  Îşi luă servietă din plasă de bagaje, se îndreptă repede spre uşa de la ieşire şi coborî treptele metalice până ajunse pe pământ. Intră în clădirea aeroportului şi se postă lângă o fereastră.

  Nu mai ieşi nimeni din avion; nu-l urmărea nimeni.

  Ceasul lui arăta cinci fără şaptesprezece. Se întrebă dacă mai avea timp să o caute pe Helden von Tiebolt. Iarăşi avea doar datele esenţiale care îi trebuiau – un nume şi un loc de muncă. Se îndreptă spre cel mai apropiat telefon, recunoscător pentru cană plină de franci – monezi şi bancnote – a lui Willie.

  I se adresă centralistei, folosindu-şi cunoştinţele elementare de franceză.

  — S’il vous plaît, le numéro de Gallimard à Paris…

  Era acolo. Domnişoara Tennyson nu avea telefon la dânsa pe birou dar dacă putea să aştepte puţin o s-o cheme cineva. Femeia de la centrala editurii Gallimard vorbea englezeşte mai bine decât majoritatea americanilor din Texas.

  Vocea lui Helden von Tiebolt avea acelaşi amestec ciudat de portugheză şi germană ca a surorii ei, dar nu chiar atât de pronunţat. Exista, de asemenea, o vagă urmă a ecoului pe care Noel şi-l amintea atât de bine din cuvintele lui Gretchen, fără însă a fi la fel de frapant şi de distant. Helden von Tiebolt – Mademoiselle Tennyson – ştia foarte bine ce voia să spună şi o spunea.

  — De ce să mă întâlnesc cu dumneavoastră? Nu vă cunosc, domnule Holcroft.

  — E ceva urgent. Vă rog să mă credeţi.

  — Am avut parte de prea multe lucruri urgente în viaţă. M-am cam săturat de ele.

  — Nu se compară cu situaţia de acum.

  — Cum de m-aţi găsit?

  — Nişte oameni… oameni pe care nu-i cunoaşteţi, din Anglia, mi-au spus unde lucraţi. Dar m-au anunţat că nu locuiţi la adresa lăsată la direcţie, aşa că a trebuit să vă sun aici.

  — I-a interesat atât de mult încât au vrut să afle unde locuiesc?

  — Da. Face parte din ceea ce vreau să vă spun.

  — De ce erau atât de interesaţi de persoana mea?

  — O să vă spun când ne întâlnim. Trebuie să vă spun.

  — Spuneţi-mi acum.

  — Nu la telefon.

  Se lăsă tăcerea. Când fata vorbi, cuvintele ei erau scurte, precise… temătoare.

  — Care este motivul exact pentru care vreţi să mă vedeţi? Ce poate fi atât de urgent între noi?

  — E vorba de familia dumneavoastră. De familiile noastre. Am văzut-o pe sora dumneavoastră. Am încercat să dau de fratele dumneavoastră…

  — N-am vorbit cu nici unul din ei de mai bine de un an, îl întrerupse Helden Tennyson. Nu pot să vă ajut.

  — Lucrul despre care trebuie să discutăm a avut loc cu mai bine de treizeci de ani în urmă.

  — Nu!

  — E vorba de bani. O mare sumă de bani.

  — Trăiesc onorabil. Nevoile mele sunt…

  — Nu doar pentru dumneavoastră, insistă Noel, tăindu-i vorba. Pentru mii de oameni. De pretutindeni.

  Avu loc o nouă pauză. Când ea vorbi din nou, vocea îi era moale.

  — Are legătură cu fapte… cu oameni din timpul războiului?

  — Da.

  Reuşea în sfârşit s-o convingă?

  — O să ne întâlnim, spuse Helden.

  — Putem să facem în aşa fel încât să nu… să nu…

  Nu ştia cum să-şi formuleze întrebarea fără s-o sperie.

  — Să nu fim văzuţi de cei care ne urmăresc? Da.

  — Cum?

  — Am experienţă. Faceţi exact cum vă spun. Unde sunteţi?

  — La aeroportul din Le Mans. Închiriez o maşină şi vin la Paris. O să-mi trebuiască două-trei ore.

  — Lăsaţi maşina la un garaj şi luaţi un taxi spre Montmartre. La catedrala Sacré-Coeur. Intraţi şi opriţi-vă la capătul din fund al bisericii, la locul de rugăciune al lui Ludovic al IX-lea. Aprindeţi o lumânare şi puneţi-o într-unul din locaşuri, pe urmă răzgândiţi-vă şi aşezaţi-o în altul. O să vă întâlniţi cu un bărbat care o să vă conducă afară, spre piaţă, la o masă de la una din cafenelele de pe trotuar. O să vi se dea instrucţiuni.

  — Nu e nevoie să ne complicăm chiar atât de mult. Nu putem să ne întâlnim pur şi simplu într-un bar? Sau un restaurant?

  — Nu mă gândesc la protecţia dumneavoastră, domnule Holcroft, ci la a mea. Dacă nu sunteţi cine sugeraţi că aţi fi şi dacă nu sunteţi singur nu ne întâlnim. O să plec diseară din Paris şi n-o să mă mai găsiţi niciodată.