41

Erich Kessler nu era un om de acţiune dar, cu toate acestea, aproba violenţa fizică în situaţiile când folosirea ei asigura îndeplinirea unor obiective practice. O aprobă din perspectiva observatorului şi a teoreticianului, nu a participantului. Totuşi, acum nu avea altă soluţie şi nici nu era timp să caute vreuna. Trebuia să devină o parte componentă a unei manifestări violente.

  Holcroft îl făcuse să nu aibă de ales. Amatorul îşi ordonase priorităţile şi acţionase cu o prezenţă de spirit îngrijorătoare, cromozomii lui Heinrich Clausen se transmiseseră fiului. Trebuia să fie controlat şi manevrat încă o dată.

  Erich alese persoana de care avea nevoie din grupurile de oameni din hol: un ziarist. Probabil că unul bun, judecând după atitudine şi după cât de versat era în utilizarea agendei şi creionului.

  Kessler se apropie de bărbatul în cauză, vorbind pe un ton scăzut.

  — Sunteţi ziaristul de la… cum îi spune?

  — Geneve Soir, spuse reporterul.

  — Îngrozitor ce s-a întâmplat. Bietul om. O tragedie. De o bună bucată de vreme stau şi mă tot gândesc dacă e bine să vorbesc sau nu. Dar pur şi simplu nu mă pot lăsa implicat cu bună ştiinţă.

  — Staţi aici la hotel?

  — Da. Sunt din Berlin. Vin destul de des la Geneva. Conştiinţa îmi spune să mă duc direct la poliţie şi să le comunic ce ştiu. Dar avocatul îmi zice că s-ar putea interpreta greşit. Am venit cu afaceri; e posibil să ies în pierdere. Totuşi, cred că s-ar cuveni să afle.

  — Ce fel de informaţii?

  Erich îl privi cu tristeţe pe ziarist.

  — Să zicem că îl ştiam foarte bine pe omul care a fost ucis.

  — Şi?

  — Nu aici. Avocatul m-a sfătuit să nu mă amestec.

  — Vreţi să spuneţi că aţi fost într-adevăr implicat?

  — O, Doamne sfinte, nu. Nu în felul ăsta, sub nici o formă. Atâta doar că am nişte… informaţii. Poate chiar un nume sau două. Există… motive.

  — Dacă nu sunteţi implicat, vă asigur protecţia cuvenită surselor.

  — E singurul lucru pe care-l cer. Daţi-mi două-trei minute să urc şi să-mi iau paltonul. Pe urmă cobor şi o iau înainte. Veniţi după mine pe cărarea care coboară de pe deal. O să găsesc un locşor retras unde să stăm de vorbă. Nu vă apropiaţi de mine până nu vă strig.

  Ziaristul dădu din cap. Kessler se întoarse spre lifturi. O să-şi ia nu numai paltonul, ci şi două revolvere, ambele cu neputinţă de identificat. Mica întârziere o să-i sporească, neliniştea lui Holcroft iar ăsta era un lucru bun.

Noel aştepta în dreptul unei uşi de cealaltă parte a străzii, în faţa hotelului D’Accord. Kessler ar fi trebuit să primească mesajul cu cinci minute în urmă. Ce l-o fi reţinut?

  Uite-l! Silueta corpolentă care cobora încet treptele înguste de la intrarea în hotelul D’Accord nu putea fi a altcuiva. Trupul mătăhălos, pasul măsurat, paltonul greoi. Asta era: Kessler se întorsese în cameră să-şi ia paltonul.

  Holcroft îl urmări cu privirea pe Erich care cobora maiestuos panta dealului, salutându-i afabil din cap pe trecători. Kessler era un om cumsecade, îşi spuse Noel şi probabil că n-o să înţeleagă de ce era folosit ca momeală. Nu-i stătea în fire să gândească în felul ăsta. Nu-i stătuse nici lui Holcroft să se folosească de un om în acest mod, dar nimic nu mai era ca înainte. Pentru el era ceva firesc acum.

  Şi dădea rezultate. Mergea, fir-ar să fie! Un bărbat care poate că avea vreo treizeci şi cinci de ani ajunse la capătul treptelor hotelului D’Accord şi privi direct silueta din ce în ce mai mică a lui Kessler. Începu să meargă încet – prea încet pentru cineva care avea o ţintă precisă – şi rămase suficient de mult în urma lui Erich pentru a nu fi văzut.

  Ce bine era dacă făcea Kessler ce i se spusese! Bulevardul care intersecta capătul lui Rue des Granges era străjuit de clădiri vechi cu trei etaje, îngrijite şi scumpe, adăpostind birouri şi rămânând pustii în marea lor majoritate, după ora cinci după-amiaza. Noel îşi făcuse tema; de ea depindea prinderea în cursă a unui ucigaş din Nachrichtendienst. Un singur ucigaş era suficient, prin el o să ajungă şi la ceilalţi. Nu excludea eventualitatea de a-i frânge gâtul individului ca să obţină informaţiile. Sau să tragă câteva gloanţe razant prin faţa ochilor.

  Noel îşi pipăi pistolul din buzunar şi se lansă într-o urmărire prudentă, rămânând pe aceeaşi parte a străzii.

  După patru minute, Kessler ajunse la poalele dealului şi coti la stânga. Bărbatul din spatele lui făcu la fel. Holcroft aşteptă până când trecură maşinile şi cei doi dispărură din vedere. Pe urmă străbătu intersecţia, rămânând pe partea opusă şi având totul sub ochi.

  Deodată se opri. Kessler nu mai era nicăieri.

  Şi nici bărbatul care îl urmărise.

  Noel începu să alerge.

Kessler făcu la stânga, într-o stradă întunecoasă, mai merse vreo cincizeci de metri şi ridică o oglinjoară. Ziaristul se afla în spatele lui; Holcroft nu. Era momentul să acţioneze rapid.

  La stânga se afla o fundătură menită să adăpostească două sau trei automobile parcate, al cărei lanţ întins de la un cap la altul dădea de înţeles că era vorba de o proprietate privată. Acum nu erau maşini şi se întunecase. Era foarte întuneric. Ideal.. Păşi cu dificultate peste lanţ şi se apropie iute de zidul din spate. Vârî mâna în buzunarul drept şi scoase primul pistol – primul pe care avea să-l folosească. Trebui să tragă de el, amortizorul se prinsese pentru o clipă în căptuşeală.

  — Aici! spuse el, destul de tare ca să-l audă ziaristul. Aici putem să stăm de vorbă fără să ne vadă nimeni.

  Ziaristul trecu peste lanţ iar ochii i se îngustară dând de întuneric.

  — Unde sunteţi?

  — Aici.

  Erich ridică pistolul în timp ce ziaristul se apropia. Când ajunse la câţiva paşi, Kessler trase asupra siluetei nedesluşite, nimerind în gâtul bărbatului. Se auzi un sunet sec. Eliminarea aerului din grumazul perforat fu amplificată de ecoul dintre două clădiri. Ziaristul se prăbuşi. Erich apăsă încă o dată pe trăgaci, împuşcându-l în cap.

  Scoase amortizorul de la pistol, scotoci prin hainele mortului şi îi luă portofelul şi agendă pe care le aruncă în întuneric. Dădu la iveală un al doilea pistol din buzunarul stâng şi i-l puse în mână reporterului, încleştându-i degetul arătător pe trăgaci.

  Rămânând în genunchi, Kessler îşi sfâşie partea din faţă a cămăşii şi-şi smulse doi nasturi de la palton. Îşi frecă palma de asfaltul plin de ulei şi de murdărie din parcare, după care se mânji pe faţă.

  Era gata. Se ridică în picioare şi se apropie pe furiş de lanţ. La început nu-l văzu pe Holcroft dar apoi dădu cu ochii de el. Americanul fugea pe stradă. Se opri în dreptul unui stâlp cu felinar.

  Acum.

  Kessler se întoarse la bărbatul mort, se aplecă deasupra lui şi-i luă mâna cu pistolul, ţinând-o îndreptată spre cer şi apăsând degetul arătător pe trăgaci.

  Detunătura armei de calibru mic fu amplificată de zidurile de piatră din jur. Erich mai apăsă de două ori pe degetul inert, îl lăsă să cadă şi-şi scoase repede pistolul din propriul buzunar.

  — Noel! Noel! ţipă el, aruncându-se la perete şi lăsându-şi corpul masiv să se prelingă jos pe asfalt. Noel, unde eşti?

  — Erich? Pentru Dumnezeu… Erich?

  Vocea lui Holcroft nu se auzea de departe. Peste câteva secunde avea să se apropie şi mai mult.

  Kessler îşi îndreptă pistolul fără amortizor spre corpul neînsufleţit din beznă. Era ultimul glonte pe care trebuia să-l tragă… şi pe care-l trase când zări silueta lui Noel Holcroft în lumină foarte slabă.

  — Erich!

  — Aici. A încercat să mă ucidă! Noel, a încercat să mă ucidă!

  Holcroft simţi lanţul, trecu peste el şi alergă la Kessler. Se lăsă în genunchi în întuneric.

  — Cine? Unde?

  — Acolo! Johann m-a pus să-mi iau un pistol… A trebuit să-l folosesc. N-am avut încotro!

  — N-ai păţit nimic?

  — Nu cred. S-a luat după mine. Ştia de prezenţa ta. Mă tot întreba: „Unde-i H? Unde-i Holcroft?” M-a trântit la pământ…

  — O, Dumnezeule!

  Noel sări în picioare şi dădu fuga la cadavrul aflat în întuneric. Scoase brichetă din buzunar şi o aprinse; flacăra ei lumină discret corpul lipsit de viaţă. Noel căută prin buzunarele paltonului, după care îl întoarse ca să-i umble şi în pantaloni.

  — Fir-ar al dracului, n-are nimic!

  — Nimic? Cum adică nimic? Noel, trebuie să plecăm de-aici. Gândeşte-te la ziua de mâine!

  — N-are nici portofel, nici permis, nimic!

  — Mâine. Trebuie să ne gândim la ziua de mâine!

  — În seara asta! răcni Holcroft. Îi voiam în seara asta.

  Kessler tăcu vreo câteva secunde, după care vorbi încet, cu o voce din care se vedea că nu-i vine să creadă.

  — Tu ai pus la cale totul…

  Holcroft se ridică înfuriat dar mânia i se mai potoli auzind cuvintele lui Erich.

  — Îmi pare rău, spuse el. Nu voiam să păţeşti nimic. Am crezut că sunt stăpân pe situaţie.

  — De ce-ai făcut-o?

  — Pentru că dacă o găsesc o ucid. Aşa cum i-au ucis pe Willie Ellis şi pe… Richard Holcroft. Şi pe mulţi alţii.

  — Cine?

  — Duşmanii Genevei. Acest Nachrichtendienst. Voiam doar pe unul din ei! În viaţă, fir-ar al dracului!

  — Ajută-mă să mă ridic, spuse Kessler.

  — Ai înţeles? întrebă Holcroft, găsindu-i mâna lui Erich şi ridicându-l.

  — Da, sigur. Dar nu cred că trebuia să acţionezi de unul singur!

  — Aveam de gând să-l prind în cursă şi să aflu de la el numele celorlalţi, chiar dacă trebuia să-i scot ochii pentru asta. Pe urmă voiam să-l dau pe mâna poliţiei şi să le cer în schimb să mă ajute s-o găsesc pe mama şi s-o apere.

  — Acum nu mai putem s-o facem. A murit. Ar apărea prea multe întrebări la care n-avem cum să răspundem. Dar Johann poate să ne ajute.

  — Von Tiebolt?

  — Da. Mi-a spus că are un prieten influent aici la Geneva. Primul deputat. Mi-a sugerat ca atunci când te găsesc să te duc la Excelsior şi să te pun să te treci în registru sub numele de Fresca. Nu ştiu de ce a ales numele ăsta.

  — Ne-am obişnuit cu el, spuse Noel. O să dea de noi acolo?

  — Da. Face ultimele pregătiri pentru mâine. La bancă.

  — La bancă!

  — Mâine se termină, asta tot încerc să-ţi spun. Hai, trebuie să ne grăbim. Nu putem rămâne aici, mai trece cineva şi ne vede. Johann mi-a spus să-ţi comunic că dacă mama ta se află în Geneva o s-o găsim. O să fie protejată.

  Holcroft îl ajută pe Kessler să pornească spre lanţ. Savantul privi în urmă la cotloanele întunecoase ale fundăturii mărginite de ziduri şi se cutremură.

  — Nu te mai gândi, spuse Noel.

  — A fost cumplit.

  — A fost necesar.

  Chiar că a fost, îşi spuse Kessler.

Helden o văzu pe femeia în vârstă care stătea pe o bancă la capătul docului şi privea apa, fără să dea atenţie celor câţiva mecanici şi pasageri care intrau şi ieşeau din hidroavioane.

  Apropiindu-se, Helden observă chipul femeii în lumina lunii, trăsăturile colţuroase şi pomeţii înalţi deasupra cărora se aflau ochii mari. Femeia era cufundată în gânduri, puternică şi rezervată, atât de singură, atât de neobişnuită, atât de…

  Helden înaintă şchiopătând până în dreptul băncii şi se uită la chipul aflat ceva mai jos. Dumnezeule! Avea în faţa ochilor o figură care, dând la o parte anii şi sexul, ar fi putut fi a lui Noel Holcroft. Era mama lui!

  Ce făcea aici? De ce nu se afla în altă parte, ci exact aici? Răspunsul era evident; mama lui Noel voia să zboare în secret la Geneva!

  Bătrâna îşi ridică privirile, după care se uită în altă parte, indiferentă, iar Helden merse cât putu de repede pe cărarea care ducea la o clădire micuţă care servea atât ca sală de aşteptare cât şi ca staţie de emisie prin radio. Intră şi se apropie de un bărbat aflat lângă o tejghea improvizată pe care se găseau câteva telefoane şi aparatură radio.

  — Femeia de afară. Cine e?

  Bărbatul îşi ridică ochii de pe o listă şi o privi.

  — Aici nu se dau nume, spuse el. Ar trebui s-o ştiţi.

  — Dar e extraordinar de important! Dacă e cine cred eu, o paşte un mare pericol. Vă spun dumneavoastră fiindcă ştiu că-l cunoaşteţi pe doctorul Litvak.

  La auzul acestui nume, bărbatul îşi ridică încă o dată privirile. Se părea că la Atterrisage Médoc se trăia în condiţii de risc şi de primejdii dar că se încerca evitarea ambelor cât era cu putinţă. Şi era limpede că doctorul Litvak era un client demn de încredere.

  — Aşteaptă un telefon.

  — De la cine?

  Bărbatul o cercetă din nou.

  — De la unul din piloţii noştri: „Le chat rouge”. Are necazuri cu poliţia?

  — Nu.

  — Corsicanii? Mafia?

  Helden clătină din cap.

  — Mai rău.

  — Sunteţi prietenă cu doctorul Litvak?

  — Da. Mi-a oprit un loc la avionul de la Neuchâtel. N-aveţi decât să verificaţi.

  — Nu-i nevoie. N-avem chef de necazuri. Scoateţi-o de aici.

  — Cum? Trebuie să vină cineva să mă ia cu maşina la un restaurant de pe lac iar acolo am de aşteptat un taxi. Mi s-a spus că durează cam jumătate de oră.

  — Acum nu, spuse bărbatul privind undeva în spatele ei. Henri, vino aici.

  Scoase un rând de chei de maşină de sub tejghea.

  — Mergeţi şi vorbiţi cu bătrâna. Spuneţi-i că trebuie să plece. O să vă ducă Henri.

  — S-ar putea să nu vrea să mă asculte.

  — Trebuie. O să aveţi şi transportul asigurat.

  Helden ieşi, mergând cât de repede îi dădea voie rana. Doamna Holcroft nu se mai afla pe bancă şi pentru o clipă fu cuprinsă de panică. Apoi o văzu, undeva pe docul rămas între timp pustiu, stând nemişcată sub lumina lunii. Helden porni spre ea.

  Bătrâna se întoarse auzind zgomotul paşilor lui Helden. Rămase pe loc şi n-o întâmpina în nici un fel.

  — Sunteţi doamna Holcroft, spuse Helden. Mama lui Noel.

  Auzind numele fiului ei, Althene Holcroft îşi împreună mâinile şi păru că nu mai respiră.

  — Cine sunteţi?

  — O prietenă. Vă rog să mă credeţi. E mai mult decât ştiţi.

  — Ţinând cont că nu ştiu nimic, nu poate fi nici mai mult, nici mai puţin.

  — Mă numesc von Tiebolt.

  — Atunci dispari din faţa mea! spuse bătrâna iar cuvintele ei avură efectul unor lovituri de bici în aerul serii. Oamenii de aici au fost plătiţi. N-or să te lase să te legi de mine. Mai degrabă or să te ucidă. Du-te la haita ta de lupi!

  — N-am nici o legătură cu Wolfsschanze, doamnă Holcroft.

  — Eşti o von Tiebolt!

  — Dacă aş fi făcut parte din Wolfsschanze, nu m-aş fi apropiat de dumneavoastră. Nu se poate să nu înţelegeţi.

  — Înţeleg că reprezinţi nişte gunoaie…

  — Într-un fel sau altul, toată viaţa am fost judecată pentru asta dar vă înşelaţi. Trebuie să mă credeţi. Nu aveţi voie să rămâneţi aici, nu sunteţi în siguranţă. Pot să vă ascund; pot să vă ajut…

  — Tu! Cum? Cu ţeava unui pistol? Sub roţile unei maşini?

  — Vă rog! Ştiu de ce aţi venit la Geneva. Şi eu sunt aici din aceleaşi motive. Trebuie să-l găsim şi să-i spunem până nu e prea târziu. Fondurile trebuie blocate!

  Bătrâna păru uimită de cuvintele lui Helden. Pe urmă se încruntă, ca şi cum aceste cuvinte ar fi ascuns o capcană.

  — Chiar trebuie? Sau e vorba de mine! Ei bine, eu n-o să mă las blocată. O să dau semnalul şi o să se adune oamenii. Dacă te omoară, pentru mine nu contează. Ai strâns în tine o minciună de treizeci de ani! Şi tu şi toţi ai tăi! N-o să găseşti pe nimeni.

  — Doamnă Holcroft! Îl iubesc pe fiul dumneavoastră. Îl iubesc atât de mult… şi dacă nu ajungem la el o să fie ucis. Indiferent de care tabără! Nici una nu poate să-l lase în viaţă! Trebuie să înţelegeţi.

  — Mincinoaso! spuse Althene. Toţi sunteţi nişte mincinoşi!

  — Lua-te-ar naiba! strigă Helden. N-o să vină nimeni să te ajute. Şi să nu crezi că sunt schilodă. În picior am un glonte! E acolo fiindcă încerc să dau de Noel! Habar n-ai prin ce am trecut! N-ai nici un drept să…

  Dinspre clădirea mică de lângă apă se auziră nişte zgomote puternice. Cele două femei auziră cuvintele… de parcă ar fi trebuit să le audă.

  — N-aveţi ce căuta aici, monsieur! Nu avem nici o femeie care să semene cu cea pe care ne-aţi descris-o! Vă rog să plecaţi.

  — Nu-mi da tu mie ordine! E aici!

  Helden rămase cu gura căscată. Era o voce pe care o auzea de-o viaţă întreagă.

  — Acesta e un port particular pentru ambarcaţiuni. Vă rog încă o dată să plecaţi.

  — Deschide uşa aceea!

  — Poftim? Ce uşă?

  — Din spatele tău!

  Helden se întoarse spre Althene Holcroft.

  — N-am timp să explic. Pot să-ţi spun doar că-ţi sunt prietenă. Intră în apă! Să nu te vadă. Acum!

  — De ce te-aş crede?

  Bătrâna privi dincolo de Helden, spre capătul docului şi spre clădire. Era îngrijorată şi neliniştită.

  — Eşti tânără şi puternică. Ai putea să mă ucizi uşor.

  — Omul acela încearcă să te ucidă, şopti Helden. A încercat să mă ucidă şi pe mine.

  — Cine e?

  — Fratele meu. Pentru Dumnezeu, nu mai vorbi! Helden o cuprinse pe Althene pe după mijloc şi o sili să se apropie de lemnul docului. Cât mai blând cu putinţă, se rostogoli şi o rostogoli şi pe bătrâna peste margine, în apă. Althene tremura iar apa îi intră în gură. Tuşea şi dădea din mâini la întâmplare. Helden îşi ţinu braţul pe după mijlocul bătrânei, menţinând-o la suprafaţă şi călcând apa cu picioarele.

  — Nu tuşi! N-avem voie să facem nici un zgomot. Pune-ţi cureaua poşetei pe după gât. Te ajut eu.

  — Doamne sfinte, ce faci?

  — Stai liniştită.

  La vreo zece metri de doc se afla o bărcuţă cu motor exterior. Helden o trase pe Althene spre umbra protectoare a carenei. Ajunseră la jumătatea drumului când auziră zgomotul unei uşi forţate şi văzură fascicolul unei lanterne puternice. Acesta închipui nişte figuri de rău-augur pe pereţi, în timp ce bărbatul blond alergă spre chei, după care se opri şi îndreptă lanterna spre apă. Helden se strădui din răsputeri să ajungă la barcă, durerea de picior chinuind-o acum cumplit.

  Nu reuşi. Nu mai avea nici un dram de forţă în ea iar greutatea hainelor ude era prea mare.

  — Încearcă să ajungi la barcă, şopti ea. Eu mă întorc… o să mă vadă şi…

  — Stai pe loc! spuse bătrâna, desfăcându-şi acum braţele în mişcări repezi şi ample şi uşurându-i povara lui Helden. E acelaşi om. Fratele tău. Are pistol. Grăbeşte-te.

  — Nu pot.

  — O să poţi.

  Împreună, sprijinindu-se una de cealaltă, începură să înainteze spre barcă.

  Bărbatul blond se afla pe doc iar fascicolul lanternei descria traiectorii în zig-zag pe suprafaţa apei într-un model precis. Peste câteva secunde lumina o să le dea de gol; se apropia ca o rază laser mortală. În clipa când o să se fixeze asupra lor, o să se audă o rafală de gloanţe şi o să se termine totul.

  Johann von Tiebolt era un ochitor desăvârşit iar sora lui ştia acest lucru.

  Rază orbitoare le ajunse. Carena era deasupra lor. Instinctiv, amândouă femeile se dădură la fund şi înaintară pe sub apă. Fascicolul trecu mai departe. Ele se aflau în spatele bărcii iar lanţul li se agăţase de haine. Se agăţară de el ca de un colac de salvare, umplându-şi cu aer plămânii istoviţi.

  Linişte. Zgomotul unor paşi, la început înceţi şi precauţi, apoi grăbindu-se brusc când Johann von Tiebolt plecă de pe doc. Pe urmă altă uşă trântită şi încă o dată două voci care discutau.

  — Unde s-a dus?

  — Sunteţi nebun!

  — Eşti mort!

  O împuşcătură răsună pe deasupra apei. Fu urmată de un urlet de durere şi de încă o împuşcătură. După aceea se lăsă din nou liniştea.

  Trecură câteva minute. Cele două femei din apă se priviră una pe alta sub razele lunii. Ochii lui Helden von Tiebolt se umplură de lacrimi.

  Huruitul unui motor destrămă tăcerea înspăimântătoare. Apoi dinspre ţărm se auziră nişte roţi care se învârteau pe loc şi zgomotul pietrişului azvârlit în lături de pe o alee nevăzută. Cele două femei dădură din cap privindu-se şi se îndreptară spre doc, ajutându-se iarăşi una pe cealaltă.

  Se suiră pe o scară şi îngenuncheară în întuneric, respirând adânc.

  — Ce ciudat, spuse Althene. La un moment dat m-am trezit gândindu-mă la pantofi. Nu voiam să-i pierd.

  — Şi i-ai pierdut?

  — Nu. Bănuiesc că asta e şi mai ciudat.

  — Ai mei s-au dus, spuse Helden fără ţintă, după care se ridică. Trebuie să plecăm. S-ar putea să se întoarcă.

  Îşi mută privirile asupra clădirii.

  — Nu vreau să mergem acolo dar cred că n-avem încotro. Mai era un rând de chei…

  Se aplecă s-o ajute pe bătrâna să se ridice.

  Helden deschise uşa şi închise ochii imediat. Bărbatul era răsturnat pe tejghea, complet desfigurat. Pentru o clipă, îi reveni în minte imaginea capului mutilat al lui Klaus Falkenheim şi-i veni să ţipe. În loc de asta, şopti: — Mein Bruder29…

  — Hai, copilă. Repede acum!

  Incredibil, bătrâna era cea care vorbea, dând ordine cu autoritate. Tocmai zărise un rând de chei.

  — E mai bine să luăm maşina lor. Am şi eu una dar a fost văzută.

  Iar apoi Helden văzu cuvântul, scris cu litere desluşite cu un creion gros pe podea, lângă bărbatul mort.

  — Nu! E o minciună!

  — Ce s-a întâmplat?

  Bătrâna înhăţă cheile şi se apropie în grabă de fată.

  — Acolo. E o minciună!

  Cuvântul de pe podea fusese scris în grabă, cu litere mari.

NACHRICHTENDIENST.

Helden se apropie şchiopătând, căzu în genunchi şi încercă să şteargă literele, în timp ce mâinile i se mişcau cu furie iar lacrimile îi şiroiau pe faţă.

  — O minciună! O minciună! Au fost oameni minunaţi!

  Althene atinse umărul fetei cuprinsă de isterie, după care o luă de braţ şi o ridică de jos.

  — N-avem timp pentru asta! Chiar tu ai spus-o. Trebuie să plecăm de-aici.

  Cu blândeţe dar şi cu fermitate, femeia mai vârstnică o conduse pe cea mai tânără pe alee. Deasupra uşii se afla un singur bec care producea în egală măsură lumină şi umbră. În apropiere se găseau două maşini – cea pe care o condusese Althene şi un automobil de culoare gri cu un număr de înmatriculare legat de bara de protecţie. O îndreptă pe Helden spre acesta din urmă.

  Iar apoi se opri. Toată stăpânirea de sine de care dăduse dovadă până atunci se destrămă.

  Corpul pilotului roşcat care-o adusese zăcea pe pietriş. Bărbatul era mort şi avea mâinile legate la spate. Pe toată faţa, mai ales în jurul ochilor şi al gurii, se observau tăieturi făcute de lama unui cuţit.

  Fusese torturat şi împuşcat.

Merseră cu maşina în tăcere, chinuită fiecare de propriile gânduri.

  — Există undeva un apartament, spuse Helden într-un târziu. Mi s-au dat instrucţiuni. Acolo o să fim în siguranţă. Un om a venit cu avionul de la Londra ca să ne ajute. Acum ar trebui să fie deja acolo.

  — Cine e?

  — Un evreu dintr-un loc numit Har Sha’alav.

  Althene o privi pe fată printre umbrele pe lângă care treceau în goană.

  — Tot un evreu din Har Sha’alav a venit să mă vadă şi pe mine. De asta sunt aici.

  — Ştiu.

Uşa apartamentului fu deschisă de un bărbat zvelt, cu pielea măslinie şi ochii negri. Nu era nici înalt, nici scund dar degaja o forţă fizică în stare brută. Acest fapt se ghicea din umerii uriaşi şi era subliniat de materialul întins al cămăşii albe, deschisă la gât şi cu mânecile suflecate, dezvăluind o pereche de braţe numai muşchi. Părul negru îi era îngrijit iar chipul neobişnuit atât din punctul de vedere al rigidităţii solemne, cât şi al trăsăturilor.

  Le cercetă pe cele două femei iar apoi dădu din cap, făcându-le semn să intre. Observă felul cum şchiopăta Helden fără să comenteze, la fel ca atunci când remarcase hainele murate.

  — Sunt Iacov Ben-Gadiz, spuse el. Şi, ca să ne înţelegem, eu sunt cel care hotărăşte.

  — Pe ce bază? Întrebă Althene.

  Ben-Gadiz se uită la ea.

  — Dumneavoastră sunteţi mama?

  — Da.

  — Nu vă aşteptam.

  — Nici eu nu mă mai aşteptam să ajung aici. Aş fi murit dacă n-ar fi fost fata asta.

  — Înseamnă că aveţi o obligaţie în plus, pe lângă aceea copleşitoare de dinainte.

  — Ţi-am pus o întrebare. Cine-ţi dă voie să iei hotărâri în numele meu? N-a mai făcut-o nimeni.

  — Am ţinut legătura cu cei din Neuchâtel. Avem de lucru în seara asta.

  — În ce mă priveşte, trebuie să fac un singur lucru. Să-mi găsesc fiul.

  — Mai târziu, spuse Iacov Ben-Gadiz. Începem cu altceva. Trebuie să găsim o listă. Credem că se află la Hotelul D’Accord.

  — E extraordinar de importantă, îl întrerupse Helden, ţinându-şi mâna pe braţul lui Althene.

  — La fel de importantă ca găsirea fiului dumneavoastră, continuă Iacov, privind-o pe bătrâna doamnă Holcroft. Şi am nevoie de un complice.