39

Pilotul cu barbă roşcată mergea grăbit pe Rue des Granges, îndreptându-se spre maşina parcată. Din interior, Althene îl văzu apropiindu-se. Era îngrijorată. De ce nu-l adusese pilotul şi pe fiul ei? Şi de ce se grăbea aşa?

  Pilotul se instală la volan, făcând o scurtă pauză ca să-şi recapete suflul.

  — La D’Accord e zăpăceală mare, madame. O crimă.

  Althene încremeni.

  — Noel? E vorba de fiul meu?

  — Nu. Un englez.

  — Cine era?

  — Un bărbat pe nume Ellis. William Ellis.

  — Doamne sfinte! exclamă Althene, strângând poşeta. Noel avea un prieten la Londra pe care-l chema Ellis. Vorbea destul de des despre el. Trebuie să dau de fiul meu!

  — Dar nu acolo, madame. Şi nu dacă există vreo legătură între fiul dumneavoastră şi englez. Poliţia e peste tot şi sunteţi dată în urmărire.

  — Caută un telefon.

  — O să sun eu. S-ar putea să fie ultimul lucru pe care-l fac pentru dumneavoastră, madame. N-am chef să fiu amestecat în crimă, n-a fost vorba de aşa ceva în înţelegerea la care am ajuns.

  Merseră cu maşina aproape cincisprezece minute înainte că pilotul să se convingă că nu-i urmărea nimeni.

  — De ce să ne urmărească? întrebă Althene. Nu m-a văzut nimeni. N-ai pomenit nici numele meu nici pe al lui Noel.

  — Nu e vorba de dumneavoastră, madame, ci de mine. Nu mi-am propus cu orice chip să fraternizez cu poliţia din Geneva. Am mai călcat şi eu strâmb la viaţa mea. Nu ne înţelegem prea grozav.

  Intrară în zona lacului, în timp ce pilotul scrută străzile în căutarea unui telefon mai ferit. Găsi unul, trase maşina lângă bordură şi dădu fuga la cabină. Althene îl privi cum vorbeşte. Apoi el se întoarse, se aşeză la volan cu mişcări mai lente decât când plecase şi rămase pe loc o clipă, încruntându-se.

  — Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat?

  — Nu-mi place, spuse el. Aşteptau un telefon de la dumneavoastră.

  — Bineînţeles. Fiul meu a aranjat în felul ăsta.

  — Dar n-aţi fost dumneavoastră la telefon. Am fost eu.

  — Ce contează? Am pus pe cineva să sune în locul meu. Ce-au spus?

  — Nu au, ci a. Un bărbat. Iar ceea ce a spus mi s-a părut mult prea precis. În oraşul ăsta lumea nu prea se înghesuie să te bombardeze cu informaţii. Detaliile de acest gen se transmit doar când urechea recunoaşte vocea sau când se folosesc anumite cuvinte care înseamnă că destinatarul are dreptul să ştie.

  — Care a fost informaţia? întrebă Althene iritată.

  — O întâlnire. Cât mai repede cu putinţă. La zece kilometri nord, pe drumul spre Vesenaz. Pe partea estică a lacului. A spus că fiul dumneavoastră o să fie acolo.

  — Atunci îi dăm drumul.

  — Îi „dăm”, madame!

  — Aş dori să negociem mai departe.

  Îi oferi cinci sute de dolari americani.

  — Aţi înnebunit, spuse el.

  — Prin urmare, ne-am înţeles?

  — Cu condiţia ca, până când vă întâlniţi cu fiul dumneavoastră, să faceţi exact ce vă spun, răspunse el. Nu accept atâţia bani ca să ratez. Şi oricum, dacă nu e acolo, nu mă priveşte. Mă plătiţi.

  — Te plătesc. Să mergem.

  — Foarte bine.

  Pilotul porni maşina.

  — De ce eşti bănuitor? Mie mi se pare logic, spuse Althene.

  — V-am spus. Oraşul ăsta are un cod de conduită aparte. La Geneva, telefonul joacă rolul curierului. Ar fi trebuit să fie dat un al doilea număr, la care să puteţi vorbi personal cu fiul dumneavoastră. Când am sugerat eu lucrul ăsta, mi s-a spus că nu e timp.

  — Absolut posibil.

  — Aşa o fi, dar mie nu-mi place. Centralista mi-a spus că-mi dă legătura la recepţie dar omul cu care am vorbit numai funcţionar nu era.

  — De unde ştii?

  — Recepţionerii pot fi aroganţi – adeseori chiar sunt – nu însă şi curioşi. Omul cu care am vorbit era. Şi nu era din Geneva. Avea un accent pe care nu l-am putut localiza. O să faceţi exact ce vă spun, madame.

Von Tiebolt puse receptorul în furcă şi zâmbi satisfăcut.

  — E a noastră, spuse el simplu, apropiindu-se de canapeaua unde Hans Kessler stătea întins şi-şi ţinea o pungă de gheaţă pe obrazul drept, având chipul învineţit şi în câteva locuri cusut de medicul personal al primului deputat.

  — Vin cu tine, spuse Hans, cu vocea sugrumată de mânie şi durere.

  — Nu cred, interveni fratele său dintr-un fotoliu aflat în apropiere.

  — N-ai voie să fii văzut, adăugă von Tiebolt. O să-i spunem lui Holcroft că ai fost reţinut.

  — Nu! răcni doctorul, izbind cu pumnul în măsuţa pentru cafea. Te priveşte ce-i spui lui Holcroft dar diseară merg cu tine. Căţeaua asta e vinovată de toată povestea!

  — Aş zice că tu eşti, spuse von Tiebolt. S-a ivit o treabă şi ai vrut neapărat s-o faci. Ai fost foarte nerăbdător. Aşa eşti întotdeauna în chestiuni de genul ăsta. Omul pornirilor trupeşti.

  — N-a vrut să moară! Fătălăul ăla pur şi simplu n-a vrut să moară! urlă el. Are o forţă de speriat. Uite ce mi-a făcut la burtă!

  Îşi smulse cămaşa din pantaloni şi şi-o ţinu sub bărbie, dând la iveală un model alcătuit dintr-o mulţime de firicele negre încrucişate, dispus în arc de cerc.

  — M-a sfâşiat cu mâinile goale! Cu mâinile goale!

  Erich Kessler îşi întoarse privirea de la rana fratelui său.

  — Ai avut noroc că ai plecat fără să te vadă nimeni. Acum trebuie să te scoatem din hotel. Poliţia i-a luat pe toţi la întrebări.

  — Aici n-o să vină, ripostă Hans înfuriat. A avut grijă deputatul.

  — Totuşi, un poliţist curios care ar intra pe uşă ar putea complica lucrurile, spuse von Tiebolt, uitându-se la Erich. Hans trebuie să plece. Ochelari închişi la culoare, fular, pălărie. Deputatul e în hol.

  Bărbatul blond îşi mută privirea asupra fratelui rănit.

  — Dacă poţi să te mişti, o să ai ocazia să te revanşezi cu Holcroft cea bătrână. Poate asta să te facă să te simţi mai bine.

  — Pot să mă mişc, spuse Hans, cu faţa schimonosită de durere.

  Johann se întoarse iar spre cel mai mare dintre fraţii Kessler.

  — Tu rămâi aici, Erich. Holcroft o să înceapă imediat să sune dar n-o să-şi dezvăluie identitatea până n-o să-ţi recunoască vocea. Fii amabil; arată-te preocupat. Spune-i că am luat legătura cu tine la Berlin şi că te-am rugat să vii aici devreme, precum şi că am încercat să-l sun şi pe el la Paris dar plecase deja. Pe urmă spune-i că suntem şocaţi amândoi. Omul care a fost ucis întrebase de el. Suntem îngrijoraţi amândoi pentru siguranţa lui. Nu are voie să fie văzut la D’Accord.

  — I-aş mai putea spune că un om care corespundea descrierii lui a fost observat plecând pe uşa de serviciu, adăugă savantul. E încă sub impresia şocului, o să creadă. O să-i crească panica.

  — Excelent. Întâlneşte-te cu el şi du-l la Excelsior. Pune-l să se treacă în registru sub numele de – bărbatul blond se opri o clipă, stând pe gânduri – sub numele de Fresca. Dacă mai are îndoieli, chestia asta o să i le risipească. N-a mai folosit niciodată numele ăsta în prezenţa ta; o să-şi dea seama că ne-am întâlnit şi am discutat.

  — Bine, spuse Erich. Iar la Excelsior o să-i explic că, din cauza a tot ce s-a întâmplat, ai luat legătura cu directorii băncii şi ai fixat conferinţa pentru mâine dimineaţă. Cu cât se termină mai repede, cu atât putem să ajungem mai degrabă la Zurich ca să aplicăm măsurile de securitate cuvenite.

  — Încă o dată, excelent, Herr Professor. Vino, Hans, spuse von Tiebolt, te ajut eu.

  — Nu-i nevoie, spuse taurul care fusese căpitanul echipei de fotbal a regiunii Munchen, însă expresia îi contrazicea cuvintele. Adu-mi geanta, atâta tot.

  — Sigur, spuse von Tiebolt, ridicând trusa medicală din piele. Sunt fascinat. Trebuie să-mi spui ce ai de gând să injectezi. Ţine minte că avem nevoie de o moarte, nu de o crimă.

  — Nu-ţi face griji, spuse Hans. Totul e marcat cum se cuvine. N-o să existe nici un fel de greşeală.

  — După ce ne întâlnim cu madam Holcroft, spuse von Tiebolt, punându-i un palton pe umeri lui Hans, hotărâm dacă Hans rămâne diseară aici. Poate la locuinţa deputatului.

  — Bună idee, aprobă savantul. Medicul o să fie oricând la dispoziţie.

  — N-am nevoie de el, se împotrivi Hans, respirând şuierat printre dinţii încleştaţi şi mergând şovăitor din cauza durerii. Aş fi putut să mă cos şi singur, nu e foarte bun. Auf wiedersehen, Erich.

  — Auf Wiedersehen.

Von Tiebolt deschise uşa, îşi întoarse privirea spre Erich şi-l conduse pe Hans cel rănit pe coridor.

  — Şi zici că are fiecare fiolă explicaţia ei?

  — Da. Pentru femeia aia, serul o să-i accelereze bătăile inimii până când…

  Uşa se închise. Cel mai mare dintre fraţii Kessler se foi pe scaun. Asta era calea aleasă de Wolfsschanze; nu exista altă soluţie. Medicul care-l îngrijise pe Hans spusese foarte clar că avusese loc o hemoragie internă; câteva organe fuseseră grav afectate, ca şi cum ar fi fost sfâşiate de nişte gheare înzestrate cu o putere extraordinară. Dacă Hans n-ar fi fost dus la spital, ar fi putut muri imediat. Dar nu-şi putea transporta fratele; ar fi început să plouă cu întrebări. Un om fusese ucis în după-masa aceea la D’Accord; pacientul rănit era tot de la D’Accord. Prea multe întrebări. În plus, contribuţia lui Hans se afla în trusa din piele neagră pe care o ducea Johann. Tinamou o să înveţe tot ceea ce trebuia să ştie. De Hans Kessler, Sonnenkind, nu mai era nevoie. Devenise chiar un obstacol.

  Se auzi telefonul. Kessler ridică receptorul.

  — Erich?

  Era Holcroft.

  — Da?

  — Sunt la Geneva. Ai ajuns devreme, mi-am zis să fac o încercare.

  — Da, m-a sunat von Tiebolt de dimineaţă la Berlin. A încercat să dea de tine la Paris. A sugerat…

  — A ajuns? îl întrerupse americanul.

  — Da. A plecat să facă ultimele pregătiri pentru mâine. Avem multe să-ţi povestim.

  — Şi eu vouă, spuse Holcroft. Ştii ce s-a întâmplat?

  — Da, e oribil.

  Unde era panica? Unde era neliniştea aceea a omului ajuns la capătul puterilor? Vocea de la telefon nu era nicidecum a cuiva pe punctul de a se îneca şi prinzându-şi disperat de un colac de salvare.

  — Era un prieten de-al tău. Spuneau că întrebase de tine.

  Urmă o pauză.

  — Întrebase de mama.

  — Eu n-am înţeles aşa. Ştim doar că a folosit numele de Holcroft.

  — Ce înseamnă Nach… Nach-rich… nu pot să-l pronunţ.

  — Nachrichtendienst?

  — Da. Ce înseamnă?

  Kessler rămase uimit. Americanul era stăpân pe el, fapt care le contrazicea aşteptările.

  — Ce pot să-ţi spun? E duşmanul Genevei.

  — Asta a aflat von Tiebolt la Londra?

  — Da. Unde eşti, Noel? Trebuie să te văd dar nu poţi să vii aici.

  — Ştiu. Ascultă-mă. Ai ceva bani la tine?

  — Ceva.

  — O mie de franci elveţieni?

  — O mie?… Da, cred că da.

  — Du-te la recepţie şi ia-l deoparte pe recepţioner. Ia-i numele şi dă-i banii. Spune-i că e vorba de mine şi că o să-l sun peste câteva minute.

  — Dar cum…

  — Lasă-mă să termin. După ce plăteşti şi-i iei numele, du-te la telefoanele publice de lângă lifturi. Stai lângă cel din stânga, dinspre intrare. Când sună, răspunde. O să fiu eu.

  — De unde ştii numărul?

  — Am plătit pe cineva să meargă înăuntru şi să mi-l aducă.

  Acesta nu era un om cuprins de panică. Era un om care gândea şi care avea un scop foarte precis… Exact de asta se temuse Erich Kessler. Dacă n-ar fi existat variaţia genetică – şi o femeie încăpăţânată ca un catâr – omul de la telefon ar fi putut fi unul de-ai lor. Un Sonnenkind.

  — Ce-o să-i spui recepţionerului?

  — Îţi comunic mai târziu, acum n-avem timp. Cât o să-ţi ia?

  — Nu ştiu precis. Nu mult.

  — Zece minute?

  — Da, cam aşa. Dar, Noel, poate c-ar fi mai bine să aşteptăm până se întoarce Johann.

  — Când anume?

  — O oră. Maximum două.

  — Nu se poate. Te sun în hol peste zece minute. Ceasul meu arată opt patruzeci şi cinci. Al tău?

  — La fel.

  Kessler nici nu catadicsise să se uite la ceas.

  Mintea îi era cuprinsă de febrilitate. Şira spinării lui Holcroft era periculos de dreaptă.

  — Zău că aş fi de părere să aşteptăm.

  — Nu pot. L-au ucis. Dumnezeule şi în ce fel! O vor ucide şi pe ea dar n-or s-o găsească.

  — Pe ea? Pe maică-ta?… Mi-a spus von Tiebolt ceva.

  — N-or s-o găsească, repetă Holcroft. O să mă găsească pe mine. De mine au nevoie de fapt. Şi am şi eu nevoie de ei. O să-i prind în cursă, Erich.

  — Stăpâneşte-te. N-ai idee ce faci.

  — Ştiu foarte bine.

  — Poliţia din Geneva mişună prin hotel. Dacă vorbeşti cu recepţionerul, s-ar putea să le spună ceva. O să te caute.

  — N-au decât să mă găsească în câteva ore. Ba chiar o să-i caut eu.

  — Cum? Noel, trebuie să te văd!

  — Zece minute, Erich. E opt patruzeci şi şase.

  Holcroft închise.

  Kessler puse receptorul în furcă, ştiind că n-avea altă soluţie decât să respecte instrucţiunile. Dacă ar face altceva, indiferent ce, ar deveni suspect. Dar ce-avea de gând Holcroft? Ce voia să-i spună recepţionerului? Probabil că n-avea importanţă. Dacă maică-sa dispărea, aveau nevoie doar să-l menţină pe Holcroft în stare de funcţiune până a doua zi dimineaţă. La prânz, putea fi sacrificat.

Noel aştepta la un colţ întunecat de stradă, undeva spre capătul lui Rue des Granges. Nu era mândru de ceea ce avea de gând să facă dar mânia pe care o simţea urcând în el înăbuşise orice urmă de moralitate. Imaginea lui Willie Ellis îi declanşă un resort undeva în minte şi dădu naştere altor imagini: Richard Holcroft, strivit de peretele de piatră al unei clădiri de o maşină căreia i se pierduse controlul volanului cu bună ştiinţă. O otrăvire cu stricnină într-un avion, o moarte brutală într-un sat din Franţa, o crimă la Berlin. Şi un om care o urmărise pe mama lui… N-o să-i lase să se apropie de ea! Se terminase. O să aibă el grijă să existe cât mai repede un final la toate acestea.

  Acum se punea problema să folosească fiecare sursă disponibilă, fiecare strop de energie pe care-l avea, fiecare fapt pe care şi-l putea aminti şi care l-ar fi putut ajuta. Crima de la Berlin fusese cea care îi furnizase singurul lucru care acum îi putea fi de folos. La Berlin îi condusese pe ucigaşi la Erich Kessler. Într-un mod prostesc şi neglijent, la o cârciumă de pe Kurfurstendam. Kessler şi Holcroft. Holcroft şi Kessler. Dacă acei ucigaşi îl căutau pe Holcroft, atunci n-aveau să-l scape din ochi nici pe Kessler. Iar dacă acesta pleca din hotel, precis că aveau să-l urmărească.

  Holcroft se uită la ceas. Era timpul să sune. Porni pe trotuar şi se îndreptă spre cabina telefonică.

  Spera ca Erich să-i răspundă.

  Şi, mai târziu, să înţeleagă.

Kessler stătea în holul hotelului, în faţa telefonului public, ţinând în mână o bucăţică de hârtie. Pe ea recepţionerul uluit îşi scrisese numele; mâna îi tremurase când luase banii. Profesorul Kessler ar fi foarte recunoscător să afle cam ce cuprindea mesajul domnului Holcroft pentru recepţie. Pentru binele domnului Holcroft. Ba chiar şi al recepţionerului, ţinând cont că avea să mai primească încă cinci sute de franci.

  Telefonul zbârnâi. Erich ridică receptorul înainte de terminarea primului semnal sonor.

  — Noel?

  — Cum îl cheamă pe recepţioner?

  Kessler îi spuse.

  — Bine.

  — Acum insist să ne întâlnim, spuse Erich. Trebuie să afli o grămadă de chestii. Mâine e o zi foarte importantă.

  — Doar dacă trecem cu bine de noaptea asta. Şi dacă o găsesc acum seara.

  — Unde eşti? Trebuie să ne întâlnim.

  — O să ne întâlnim. Ascultă-mă cu atenţie. Mai stai lângă telefon cinci minute. S-ar putea să fie nevoie să te mai sun o dată. Dacă nu sun, după cinci minute ieşi şi începi să te plimbi coborând dealul. Când ajungi jos, fă la stânga şi mergi mai departe. Ne întâlnim pe stradă.

  — Bine! Deci, după cinci minute.

  Kessler zâmbi. Trucurile astea de amator, indiferent cum ar fi arătat, tot nevinovate erau. Fără îndoială că o să-i ceară recepţionerului să-i transmită un mesaj sau un număr de telefon mamei sale dacă sau când o să sune ea – oaspetele netrecut în registru. Atâta pagubă. Poate că Johann avea dreptate, poate că Holcroft ajunsese într-adevăr la capătul puterilor. Poate că, la urma urmei, americanul nici nu era un Sonnenkind potenţial.

  Poliţiştii încă nu plecaseră din holul de la D’Accord, la fel ca un grup de ziarişti care mirosiseră un subiect demn de reportaj în spatele comunicatului ambiguu dat de poliţie cu privire la comiterea unui jaf. Asta era Geneva. Ăştia erau curioşii – oaspeţi care-şi vârau nasul unde nu trebuia, stând de vorbă între ei şi liniştindu-se reciproc. Unii se temeau, alţii erau în căutare de senzaţii tari.

  Erich se ţinu deoparte, evitând aglomeraţia şi încercând să rămână cât mai neobservat cu putinţă. Nu-i plăcea deloc că trebuia să stea în hol; prefera anonimatul camerei de hotel de sus.

  Se uită la ceas. Trecuseră patru minute de la apelul lui Holcroft. Dacă trece încă un minut şi americanul nu mai suna o dată, o să-l găsească pe recepţioner şi…

  Recepţionerul se apropie, călcând la rândul lui ca pe cărbuni aprinşi.

  — Domnule profesor?

  — Da, prietene, spuse Kessler, vârându-şi mâna în buzunar.

  Mesajul lăsat de Holcroft nu cuprindea ceea ce aşteptase Erich. Mama lui Noel trebuia să rămână ascunsă şi să lase un număr de telefon unde s-o poată suna doar fiul ei. Recepţionerul jurase, bineînţeles, că n-o să dezvăluie numărul, dar primele promisiuni trebuiau respectate întotdeauna. Dacă şi când o să sune doamnă, numărul o să fie lăsat pe o bucăţică de hârtie în cutia de mesaje a lui Herr Kessler.

  — Anunţ pentru domnul Kessler! Domnul profesor Erich Kessler!

  Un băiat de serviciu străbătea holul şi-i rostea numele în gura mare. Îl striga şi mai multe nu! Era imposibil. Nimeni nu ştia că e aici!

  — Da? Eu sunt profesorul Kessler, spuse Erich. Ce s-a întâmplat?

  Încercă să-şi controleze vocea şi să rămână neobservat. Oamenii se uitau la el.

  — Mesajul trebuie transmis prin viu grai, domnule, spuse băiatul de serviciu. Expeditorul a spus că n-are timp de biletele. E de la domnul H. Spune că trebuie să porniţi acum.

  — Ce?

  — Atât mi-a spus, domnule. Chiar eu am vorbit cu dânsul. Cu domnul H. Trebuie să porniţi acum. Asta mi-a spus să vă transmit.

  Kessler îşi ţinu respiraţia. Deodată, totul deveni neaşteptat de clar. Holcroft era cel care-l folosea pe el ca momeală.

  Din punctul de vedere al americanului, cine îl ucisese pe bărbatul în jacheta de piele neagră ştia că Noel Holcroft fusese cu Erich Kessler.

  Strategia era simplă dar ingenioasă: să-l expună pe Erich Kessler, să-l facă pe Erich Kessler să primească un mesaj de la domnul H. Şi să părăsească hotelul, mergând pe străzile întunecoase din Geneva.

  Iar dacă nu-l urmărea nimeni, era posibil ca neconcordanţa dintre cauză şi efect să fie greu de explicat. Atât de greu, încât lui Holcroft i-ar putea trece prin cap să cerceteze încă o dată momeala. Se puteau naşte întrebări capabile să distrugă întreaga operaţiune Geneva.

  Totuşi, Noel Holcroft era un Sonnenkind potenţial.