8

Noel ştia ce caută; o librărie care era mai mult decât un loc unde se cumpără cărţi. În fiecare staţiune exista întotdeauna un mare magazin care se ocupa de cerinţele literare ale diverselor naţionalităţi. În acest caz, numele său era A Livraria Alemao: Librăria germană. Potrivit funcţionarului de la recepţie, avea toate periodicele germani de dată recentă şi zborurile Lufthansa aduceau ziare în fiecare zi. Asta era informaţia pe care o căuta Holcroft. Un asemenea magazin trebuia să aibă şi rapoarte; trebuia să existe cineva care să cunoască familiile germane stabilite la Rio. Dacă ar putea face rost de unul sau două nume… Ar fi un punct de plecare! Magazinul se afla la nici zece minute de hotel.

  — Sunt arhitect american, îi spuse el vânzătorului care se urcase pe o scară portabilă şi rearanja cărţile de pe raftul cel mai de sus. Am venit aici ca să observ influenţa bavareză asupra caselor de proporţii însemnate. Aveţi ceva material despre un asemenea subiect?

  — Nici nu ştiam că e un subiect, replică bărbatul într-o engleză cursivă. Avem ceva despre proiectele alpine, de construcţii tip cabană, dar parcă nu le-aş spune bavareze.

  Lecţia şase; sau poate şapte? Chiar dacă minciuna e clădită pe un fapt real, asigură-te că persoana căreia i-o plasezi ştie mai puţin decât tine.

— Alpine, elveţiene, bavareze, de fapt sunt cam totuna.

  — Zău? Credeam că există diferenţe considerabile.

  Lecţia opt sau nouă: nu intra în controverse. Adu-ţi aminte de obiectiv.

— Uite, sincer să fiu, o pereche de oameni cu parale din New York mi-a plătit drumul până aici ca să le aduc nişte schiţe. Au fost la Rio vara trecută. Au bătut oraşul în lung şi-n lat şi au descoperit nişte case nemaipomenite. Le-au descris ca fiind bavareze.

  — Cred că sunt cele din nord-vest, la ieşirea din oraş. E o zonă cu nişte case minunate. Reşedinţa Eisenstat, de exemplu; deşi cred că ăştia sunt evrei. Cu o ciudată influenţă maură, dacă vă vine să credeţi. Şi, bineînţeles, ar mai fi conacul Graff. Ce-i drept, parcă sunt prea multe adunate toate la un loc, dar efectul e într-adevăr spectaculos. Bănuiesc că nu e de mirare. Graff e multimilionar.

  — Cum aţi spus că-l cheamă? Graff?

  — Maurice Graff. E importator. Mă rog, de fapt asta sunt cu toţii.

  — Cine?

  — Ei haideţi, nu faceţi pe naivul. Dacă n-a fost general sau cine ştie ce mare şmecher prin Statul Major, să-mi spuneţi mie cuţu.

  — Sunteţi englez.

  — Sunt englez.

  — Dar lucraţi într-o librărie germană.

  — Ich spreche gut Deutsch8.

  — Nu puteau găsi un neamţ?

  — Bănuiesc că există şi avantaje când angajează câte unul ca mine, spuse criptic britanicul.

  Noel se prefăcu surprins.

  — Zău?

  — Da, replică vânzătorul, urcând încă o treaptă a scării Mobile. Nimeni nu-mi pune întrebări.

  Vânzătorul îl privi pe american cum pleacă şi coborî scara în grabă, împingând-o cu mâna până se opri într-unul din rafturi. Era un gest care semnifică un lucru dus până la capăt, un soi de mic succes personal. Străbătu rapid intervalul mărginit de rafturi cu cărţi şi coti atât de brusc lângă două etajere care se întâlneau, încât aproape că se ciocni de un client care examina un volum de Goethe.

  — Verzethifng9, Spuse vânzătorul în şoaptă, fără să dea atenţie.

  — Schwesterchen10, rosti bărbatul cu sprâncene stufoase înspicate.

  La această referire la lipsa lui de bărbăţie, vânzătorul se întoarse.

  — Tu!

  — Prietenii lui Tinamou sunt mereu în preajmă, replică bărbatul.

  — L-ai urmărit? întrebă vânzătorul.

  — N-a avut habar. Dă telefon.

  Englezul îşi continuă drumul spre uşa unui birou aflat în spatele magazinului. Intră, ridică receptorul şi formă numărul. Îi răspunse aghiotantul celui mai puternic om din Rio.

  — Reşedinţa lui senhor Graff. Bună ziua.

  — Omul nostru de la hotel merită un bacşiş zdravăn! spuse vânzătorul. A avut dreptate. Insist să vorbesc cu Herr Graff. Am procedat exact cum ne-am înţeles şi lucrurile au ieşit splendid. Nu mă îndoiesc că o să vină în vizită. Acum daţi-mi-l pe Herr Graff, vă rog.

  — O să-i transmit mesajul, fluturaş, spuse aghiotantul.

  — Ba n-o să-i transmiţi nimic! Am şi alte veşti pe care i le spun doar dânsului.

  — În legătură cu ce? Nu mai e nevoie să-ţi spun că e un om ocupat.

  — Ce-ai zice de un compatriot? M-am făcut înţeles?

  — Ştim că e în Rio; a şi luat legătura. Mai încearcă, poate ai ceva mai bun.

  — E încă aici. În magazin. S-ar putea să mă aştepte să stăm de vorbă.

  Aghiotantul vorbi cu cineva din apropiere. Cu toate acestea, cuvintele se auziră desluşit.

  — E actorul, mein Herr. Insistă să vă vorbească. Totul a decurs conform planului în ultima oră, dar se pare că s-a ivit o complicaţie. Compatriotul lui se află acum în librărie.

  Telefonul trecu în mâinile altcuiva.

  — Ce este? întrebă Maurice Graff.

  — Voiam să ştiţi că totul s-a desfăşurat exact cum am prevăzut…

  — Da, da, am înţeles asta, îl întrerupse Graff. Ai făcut o treabă excelentă. Ei bine, ce se întâmpla cu acel Englander! E acolo?

  — L-a urmărit pe american. A stat la doar trei metri de el. Şi-acum e tot aici şi bănuiesc că o să vrea să-i spun ce se întâmpla. Să-i spun?

  — Nu, răspunse Graff. Suntem perfect capabili să ne ocupăm de toate aici fără amestecul nimănui. Spune-i că suntem îngrijoraţi că o să fie recunoscut; că sugerăm să se retragă. Spune-i că nu sunt de acord cu metodele lui. Poţi să-i spui că ţi-am comunicat personal acest lucru.

  — Mulţumesc, Herr Graff! Va fi o plăcere.

  — Da, ştiu că va fi.

  *

Graff îi dădu înapoi telefonul aghiotantului.

  — Tinamou nu are voie să permită aşa ceva, spuse el. Începe din nou.

  — Ce, mein Herr?

  — O luăm de la capăt, continuă bătrânul. Amestecul, observarea tăcută şi reciprocă. Autoritatea începe să fie divizată, toată lumea e suspectă.

  — Nu înţeleg.

  — Cred şi eu. N-ai fost acolo, spuse Graff rezemându-se în scaun. Trimite-i încă un mesaj prin cablu lui Tinamou. Spune-i că îi cerem să-i dea ordin lupului să se întoarcă în Mediterana. Riscă prea mult. Ne opunem şi nu putem fi făcuţi răspunzători date fiind împrejurările.

Îi trebuiră câteva apeluri telefonice şi douăzeci şi patru de ore dar în cele din urmă, imediat după ora două a zilei următoare, fu înştiinţat că Graff era de acord să-l primească. Holcroft închirie o maşină de la hotel şi porni spre ieşirea nord-vestică din oraş. Se opri frecvent, studiind hărţile turistice puse la dispoziţie de agenţia de închiriere. Până la urmă găsi adresa şi intră pe porţile din fier, ajungând pe o alee care urca spre casa aflată în vârful dealului.

  Drumul redeveni orizontal şi se continuă cu o parcare întinsă din beton alb, înconjurată de tufe despărţite la rândul lor de alei mai mici, acoperite cu dale, care se pierdeau în pâlcuri de pomi fructiferi şi de-o parte şi de alta.

  Vânzătorul de la librărie avusese dreptate. Moşia Graff era spectaculoasă. Priveliştea era măreaţă; câmpii în apropiere, munţi în depărtare iar undeva departe, spre est, albastrul nelămurit al Atlanticului. Casa propriu-zisă avea trei etaje. O serie de balcoane se iveau şi de o parte şi de alta a intrării principale, formată din uşi duble masive, din mahon lăcuit, ale căror balamale erau nişte triunghiuri mari îmbucate, din fier negru. Efectul era într-adevăr alpin, ca şi cum proiectele geometrice ale mai multor cabane elveţiene ar fi fost îmbinate într-o singură expresie concretă, situată pe vârful unui munte tropical.

  Noel parcă maşina în dreapta scărilor din faţă şi ieşi. În parcare se mai aflau două automobile – o limuzină Mercedes albă şi un Maserati roşu cu suspensie joasă. Familia Graff ştia să călătorească. Holcroft îşi luă servieta diplomat şi aparatul de fotografiat şi începu să urce treptele de marmură.

  *

— Sunt măgulit că micile noastre eforturi arhitectonice sunt apreciate, spuse Graff. Bănuiesc că e normal ca oamenii stabiliţi în străinătate să păstreze câte ceva din ce-au lăsat acasă şi aici, în noile condiţii. Familia mea a venit din Schwarzwald11… Amintirile nu se şterg niciodată.

  — Apreciez faptul că m-aţi primit aici, domnule.

  Noel puse cele cinci schiţe făcute în grabă în servieta diplomat şi o închise.

  — Bineînţeles că vorbesc şi în numele clientului meu.

  — Aveţi tot ce vă trebuie?

  — O rolă de film şi cinci schiţe de nivel înseamnă mai mult decât speram. A propos, domnul care m-a condus vă poate spune că fotografiile s-au limitat la detalii de structură exterioare.

  — Nu vă înţeleg.

  — N-aş vrea să credeţi că v-am fotografiat proprietatea personală.

  Maurice Graff râse încet.

  — Reşedinţa mea este foarte bine protejată, domnule Holcroft. În plus, nici nu m-am gândit că aţi examinat locurile ca să comiteţi un furt. Staţi jos, vă rog.

  — Mulţumesc, spuse Noel aşezându-se în faţa bătrânului. Unii oameni sunt din ce în ce mai bănuitori în zilele astea.

  — Ei bine, nu vreau să vă înşel. Adevărul e că am sunat la hotel Porto Alegre ca să văd dacă eraţi înregistrat. Eraţi. Sunteţi un domn pe care-l cheamă Holcroft, din New York, rezervarea v-a fost făcută de o agenţie de voiaj cu o bună reputaţie, care evident că vă cunoaşte şi folosiţi cărţi de credit verificate pe computer. Aţi intrat în Brazilia cu un paşaport în regulă. Ce-mi trebuie mai mult? Din punct de vedere tehnic, vremurile sunt prea grele ca un om să se dea drept altcineva, nu credeţi?

  — Da, probabil că aşa este, replică Noel, gândindu-se că poate sosise momentul să treacă la adevăratul scop al vizitei. Tocmai se pregătea să vorbească dar Graff continuă, de parcă ar fi vrut să destrame o linişte stingheritoare.

  — Cât timp rămâneţi la Rio? întrebă el.

  — Doar vreo câteva zile. Am numele arhitectului dumneavoastră şi fireşte că o să-l consult când o să fie dispus să mă primească.

  — O s-o pun pe secretară să telefoneze, n-o să existe nici un fel de întârzieri. N-am idee ce aranjamente financiare se fac în asemenea cazuri – de fapt, nici nu ştiu dacă se face vreunul – dar sunt sigur că o să vă dea nişte copii ale planurilor dacă v-ar fi de folos.

  Noel zâmbi, simţind cum se trezeşte specialistul din el.

  — E o problemă de adaptare selectivă, domnule Graff. Vizita pe care i-aş face-o ar fi mai mult o chestiune de curtoazie. Ar fi posibil să-l întreb de unde a cumpărat anumite materiale sau cum a rezolvat diverse probleme de rezistenţă la efort dar cam atât. Nu i-aş cere planurile şi cred că ar ezita să spună „da” dacă aş face-o.

  — N-ar exista nici un fel de ezitare, spuse Graff, amintind prin ţinută şi intensitatea vocii de militarul de altădată.

  … Dacă n-a fost general sau cine ştie ce mare şmecher prin Statul Major, să-mi spuneţi mie cuţu…

— Nu are importanţă, domnule. Am obţinut ce voiam.

  — Înţeleg.

  Graff îşi mişcă trupul greoi pe scaun. Erau mişcările unui bătrân obosit spre sfârşitul unei după-amieze lungi. Cu toate acestea, ochii nu erau obosiţi, având o vioiciune ciudată.

  — Atunci credeţi că vă ajunge o oră?

  — Lejer.

  — O să am grijă.

  — Sunteţi foarte amabil.

  — Pe urmă vă puteţi întoarce la New York.

  — Da.

  Era timpul să amintească de von Tiebolt. Acum.

  — De fapt, aş vrea să mai fac un lucru cât mai stau în Rio. Nu e foarte important dar am promis c-o să încerc. Nici nu ştiu de unde să încep. Bănuiesc că de la poliţie.

  — Sună cam neplăcut. O crimă?

  — Dimpotrivă. Mă gândeam la acel serviciu al poliţiei care m-ar putea ajuta să găsesc nişte oameni. Nu sunt în cartea de telefon. Am verificat chiar şi numerele care nu sunt trecute; nu au aşa ceva.

  — Sunteţi sigur că se află în Rio?

  — Ultima dată când s-a auzit de ei aici erau. Şi bănuiesc că şi celelalte oraşe din Brazilia au fost verificate, tot prin intermediul societăţilor telefonice.

  — M-aţi făcut curios, domnule Holcroft. E chiar atât de important să-i găsiţi pe aceşti oameni? Ce-au făcut? Dar parcă aţi spus că nu e vorba de nici o crimă.

  — De nici una. Nu ştiu mare lucru. Un prieten din New York, avocat de meserie, ştia că vin aici şi m-a rugat să fac tot ce pot şi să dau de familia asta. Se pare că i s-au lăsat nişte bani din partea unor rude din Midwest.

  — O moştenire?

  — Da.

  — Atunci poate că una din firmele de avocaţi de aici din Rio…

  — Prietenul meu a cerut ceea ce el a numit o „anchetă de dosar” câtorva firme de avocaţi din oraş, spuse Noel, amintindu-şi cuvintele ataşatului din New York. N-a primit nici un răspuns satisfăcător.

  — Cum şi-a explicat acest lucru?

  — Nu şi l-a explicat. Pur şi simplu s-a enervat. Bănuiesc că n-au fost destui bani ca să se pună în mişcare trei avocaţi.

  — Trei avocaţi?

  — Da, răspunse Noel, mirat de ce era în stare să spună. Umplea locul rămas liber instinctiv, fără să se gândească. E avocatul din Chicago – sau St. Louis – e firma prietenului meu din New York şi mai e cea de aici din Rio. Nu-mi închipui că lucrurile care sunt confidenţiale pentru un străin rămân confidenţiale şi între avocaţi. Poate că, împărţind onorariul la trei, nu merită osteneala.

  — Dar prietenul dumneavoastră are o conştiinţă, spuse Graff, arcuindu-şi sprâncenele în semn de apreciere. Sau de altceva, îşi spuse Holcroft.

  — Îmi place să cred că da.

  — Poate că sunt în stare să vă ajut. Am şi eu prietenii mei.

  Holcroft clătină din cap.

  — Nu îndrăznesc. Aţi făcut destule pentru mine în această după-amiază. Şi, cum am spus, nu e chiar atât de important.

  — Fireşte, spuse Graff, ridicând din umeri. N-aş vrea să mă amestec în lucruri care nu mă privesc.

  Germanul se uită spre fereastră, îngustându-şi ochii. Soarele apunea peste munţii din vest; raze de lumină portocalie intrau prin geam, adăugând o nuanţă densă lemnului închis la culoare al biroului.

  — Numele familiei este von Tiebolt. Spuse Noel, privind chipul bătrânului. Însă, indiferent de ce s-ar fi aşteptat, nimic nu l-ar fi putut face să fie pregătit pentru ceea ce văzu.

  Ochii bătrânului Graff se măriră brusc şi-l fixară pe Holcroft, plini de ură.

  — Eşti un porc, spuse germanul, atât de încet încât aproape că nu fu auzit. A fost un truc, un şiretlic infam ca să-mi intri în casă! Ca să vii la mine!

  — Vă înşelaţi, domnule Graff. Puteţi să-l sunaţi pe clientul meu din New York…

  — Porcule!… ţipă bătrânul. Familia von Tiebolt! Verrater!12 Împuţiţilor! Laşilor! Schweinhunde!13 Cum de îndrăzneşti!

  Noel îl privea, hipnotizat şi neajutorat. Chipul lui Graff era alb de furie; venele de la gât păreau gata să facă explozie, ochii îi erau injectaţi şi furioşi, mâinile îi tremurau încleştându-se pe braţele scaunului.

  — Nu înţeleg, spuse Holcroft, ridicându-se în picioare.

  — Ba înţelegi… gunoi ce eşti! Cauţi familia von Tiebolt! Vrei să-i readuci la viaţă! Au murit! Dar-ar Cel de Sus!

  — Graff, ascultă-mă. Dacă ştii ceva…

  — Ieşi afară din casa mea!

  Bătrânul se ridică anevoie de pe scaun şi ţipă în direcţia celei mai apropiate uşi a biroului.

  — Werner! Komm her!14 Aghiotantul lui Graff dădu buzna pe uşă.

  — Mein Herr? Was ist…

  — Du-l de-aici pe acest impostor! Scoate-l afară din casa mea!

  Aghiotantul îl privi pe Holcroft.

  — Pe-aici. Repede!

  Noel se aplecă să-şi ia servieta diplomat şi porni iute spre uşă. Se opri şi se întoarse ca să se mai uite o dată la Graff care căzuse pradă furiei. Bătrânul german stătea ca un manechin gras şi grotesc, dar totuşi nu-şi putea stăpâni tremuratul.

  — Ieşi afară! Eşti josnic!

  Ultima acuzaţie, dură ca un stigmat, îl făcu pe Noel să-şi piardă controlul nervilor. Nu el era josnic, ci silueta arogantă din faţa lui, această imagine umflată a privilegiilor şi a brutalităţii. Acest monstru care trădase iar apoi distrusese, cu treizeci de ani în urmă, un om sfâşiat de chinuri… şi alte mii aidoma lui. Acest nazist.

  — N-ai nici o cădere să mă insulţi.

  — O să vedem noi cine ce cădere are. Ieşi afară!

  — O să ies, generale sau ce dracu’ oi fi. Nu pot să ies destul de repede fiindcă acum am înţeles. Mă cunoşti la fel de puţin ca pe ultimul cadavru pe care tu şi ceilalţi ticăloşi l-aţi ars în cuptoare dar ajunge să-ţi amintesc un nume şi imediat după aceea nu poţi să-l suferi. Eşti nebun de mânie fiindcă ştii – cum ştiu şi eu – că von Tiebolt şi-a dat seama cine eşti acum treizeci de ani. Când grămada de cadavre creştea. A înţeles cine eşti cu adevărat.

  — Nu am ascuns cine am fost! Lumea a ştiut. Nu a existat nici o înşelătorie din partea noastră!

  Holcroft se opri şi înghiţi în sec fără să vrea. În izbucnirea lui de furie, trebuia să caute dreptate pentru oamenii care îi ceruseră disperaţi ajutorul din mormânt; trebuia să lovească la rândul lui în acest simbol al unei puteri şi decăderi, înspăimântătoare odinioară, care îi răpise un tată. Nu se putea abţine.

  — Să-ţi intre bine în cap, spuse Noel. O să găsesc familia von Tiebolt şi n-o să mă opreşti. Să nu crezi că poţi. Să nu-ţi închipui că m-ai dibuit. N-ai făcut-o. Eu te-am dibuit. Exact aşa cum eşti. Porţi Crucea de Fier prea la vedere.

  Graff îşi revenise.

  — Găseşte-i pe cei din neamul lui von Tiebolt, cum să nu. O să fim şi noi acolo!

  — O să-i găsesc. Iar dacă după aceea păţeşte vreunul ceva o să ştiu cine e de vină. O să te arăt tuturor aşa cum eşti. Stai aici în castelul ăsta şi-ţi latri ordinele. Şi acum te mai şi prefaci. Eşti terminat de ani de zile – dinainte de sfârşitul războiului – iar oamenii ca von Tiebolt şi-au dat seama. Ei au înţeles, tu nu. Şi nici n-o să înţelegi vreodată.

  — Ieşi afară!

  Un paznic intră în fugă în cameră; nişte mâini îl înhăţară pe Noel din spate. Un braţ i se încolăci pe după umărul drept şi de-a curmezişul pieptului. Fu ridicat puţin de la pământ şi tras cu spatele afară din încăpere. Îşi balansă servieta diplomat şi simţi cum se loveşte de corpul masiv şi înalt al omului care-l scotea cu forţa pe uşă. Îşi înfipse cotul stâng în stomacul omului pe care nu putea să-l vadă şi lovi cu sete, trăgându-i un călcâi atacatorului în fluierul piciorului. Reacţia fu imediată; bărbatul scoase un ţipăt, iar strânsoarea care-i fixase pieptul lui Noel slăbi pentru o clipă. Fu de-ajuns.

  Holcroft îşi ridică fulgerător mâna stânga, apucând mâneca braţului întins şi trăgând în faţă cu toată puterea. Se aplecă spre dreapta; umărul drept îl izbi în piept pe cel din spatele lui. Agresorul se poticni. Noel lovi încă o dată în pieptul de deasupra lui, trimiţându-şi atacatorul într-un scaun vechi rezemat de perete. Bărbatul şi lemnul fragil se întâlniră într-un impact zgomotos; cadrul scaunului se prăbuşi sub greutatea corpului. Paznicul era uluit, ochii lui mari clipeau des iar privirea îi era deocamdată rătăcită.

  Holcroft îşi coborî ochii spre bărbat. Paznicul era solid însă aspectul voluminos era partea lui cea mai ameninţătoare. Iar acest aspect era acelaşi ca în cazul lui Graff: un munte de carne îndesat sub o haină strânsă pe corp.

  Prin uşa deschisă Holcroft îl văzu pe Graff îndreptându-se spre telefonul de pe masa de lucru. Aghiotantul căruia îi spuse Werner făcu un pas şovăitor spre Noel.

  — Nu, spuse Holcroft. Străbătu vestibulul spaţios, mergând spre ieşirea din faţă. De cealaltă parte a holului, câţiva bărbaţi şi câteva femei stăteau în dreptul unei arcade deschise. Nici unul nu făcu vreo mişcare spre el; nici unul nu ridică măcar vocea. Mentalitatea germană era consecventă, îşi spuse Noel, deloc indispus de această constatare. Aceste creaturi aşteptau pur şi simplu să li se dea ordin.

— Fă cum ţi-am spus, rosti Graff la telefon cu o voce calmă, fără nimic din mânia care-l cuprinsese cu doar câteva minute mai devreme. Redevenise ofiţerul de rang înalt care dădea ordine subordonatului atent. Aşteaptă până coboară dealul pe jumătate şi abia pe urmă ieşi pe poartă. Este esenţial ca americanul să creadă că a scăpat.

  Bătrânul german închise şi se întoarse spre aghiotant.

  — Paznicul e rănit?

  — Doar ameţit, mein Herr. Face câţiva paşi ca să se dezmeticească după lovitură.

  — Holcroft e furios, spuse Graff gânditor. E plin de sine, bine dispus şi mai hotărât ca niciodată. Asta-i bine. Acum trebuie să-l înfricoşăm, să-l facem să tremure în faţa neprevăzutului, în faţa simplei brutalităţi a momentului. Spune-i paznicului să aştepte cinci minute şi apoi să înceapă urmărirea. Trebuie să-şi facă treaba foarte bine.

  — I s-a dat ordin; e un trăgător de elită.

  — Bine.

  Fostul Wehrmachtsgeneral se apropie încet de fereastră şi-şi îngustă privirile în lumina ultimelor raze ale soarelui.

  — Cuvinte dulci, cuvinte de amor… şi apoi reproşuri dure şi isterice. Îmbrăţişarea şi cuţitul. Ele trebuie să-şi urmeze imediat una alteia până când Holcroft n-o să mai fie în stare să judece. Până când n-o să mai poată face deosebirea dintre prieten şi duşman şi o să ştie doar că trebuie să-i dea zor şi să meargă înainte. Iar când în cele din urmă o să cedeze, o să fim acolo şi-o să punem mâna pe el.