37

Un avion mic cu un singur motor se învârtea în cerc pe cerul nopţii deasupra pajiştii întinse din Chambery. Pilotul aştepta aprinderea celor două şiruri de lumini: semnalul de aterizare. La sol se afla un alt aparat, un hidroavion cu roţile încorporate în dispozitivul de alunecare pe apă, gata de plecare. Avea să decoleze la câteva minute după ce primul avion ajungea la capătul pistei rudimentare şi avea să se îndrepte cu preţioasa încărcătură spre nord, de-a lungul braţului estic al Ronului, trecând graniţa elveţiană la Versoix şi aterizând pe apa lacului Geneva, la douăsprezece mile nord de oraş. Încărcătura n-avea nume dar acest lucru nu-i interesa pe piloţi. Plătise la fel de mult ca un traficant de droguri de cea mai înaltă clasă.

  O singură dată arătase o urmă de emoţie şi asta la patru minute după ce plecaseră din Avignon, în direcţia Saint-Vallier, când micul avion fusese surprins de o furtună cu grindină, neaşteptată şi periculoasă.

  — S-ar putea ca vremea să fie prea urâtă pentru aparatul ăsta uşor, spusese pilotul. Ar fi mai înţelept să ne întoarcem.

  — Zboară mai sus.

  — N-avem destulă putere şi nici nu ştim cât de întins e frontul.

  — Atunci mergi prin el. Nu plătesc doar transportul, ci şi respectarea unui program. Trebuie să ajung la Geneva în noaptea asta.

  — Dacă suntem obligaţi să coborâm pe fluviu e posibil să ne agaţe patrulele. N-avem nici un document de zbor.

  — Dacă suntem obligaţi să coborâm pe fluviu, cumpăr patrulele. Aşa cum au fost cumpărate la graniţă, la Port-Bou, tot aşa o să fie şi acum. Mergi mai departe.

  — Şi dacă ne prăbuşim, madame?

  — Fă ce ştii că să nu ne prăbuşim.

  Sub ei, în întuneric, cele două rânduri de lumini din Chambery se aprinseră unul după altul. Pilotul înclină aparatul spre stânga şi coborî în cerc, pregătindu-se de aterizare. După câteva secunde atinseră solul.

  — Eşti bun, spuse preţioasa încărcătură, umblând la închizătoarea centurii de siguranţă. Următorul meu pilot e la fel?

  — La fel, madame, având un avantaj pe care eu nu-l am. Ştie punctele de radar de la o zecime de milă aeriană pe întuneric. Dar îndemânările de genul ăsta se plătesc.

  — Cu dragă inimă, răspunse Althene.

  Hidroavionul se ridică din nou în bătaia vântului serii exact la ora zece şi cincizeci şi şapte de minute. Zborul peste graniţa de la Versoix avea să fie efectuat la foarte joasă altitudine şi avea să dureze foarte puţin, între douăzeci de minute şi o jumătate de oră. Pentru un specialist era partea uşoară a călătoriei iar specialistul din cabina pilotului era un bărbat îndesat cu o barbă roşcovană şi cu un păr roşcat destul de rar. Morfolea un trabuc pe jumătate fumat şi vorbea englezeşte cu acel accent pronunţat şi legat îndeobşte de Alsacia şi Lorena. Nu scoase un cuvânt în primele minute ale zborului, dar când se hotărî să vorbească Althene fu uluită.

  — Nu ştiu ce marfă transportaţi, madame, dar aţi fost dată în urmărire peste tot în Europa.

  — Poftim? Cine m-a dat în urmărire şi de unde ştii? Nu mi s-a pomenit numele; doar mi s-a garantat acest lucru!

  — Buletinele trans-europene puse în circulaţie de Interpol sunt foarte precise. Rar se întâmpla ca poliţia internaţională să caute o femeie cu… mă rog… vârsta şi înfăţişarea dumneavoastră. Bănuiesc că vă numiţi Holcroft.

  — Nu bănui nimic.

  Althene îşi încleştă mâinile pe centura de siguranţă, încercând să-şi stăpânească reacţiile. Nu ştia de ce se mirase – bărbatul din Har Sha’alav îi spusese că erau pretutindeni – dar faptul că acest Wolfsschanze avea o influenţă suficient de mare asupra Interpolului pentru a-i folosi aparatura fu de natură s-o neliniştească. Trebuia să scape nu numai de naziştii din Wolfsschanze, ci şi de reţeaua de aplicare a legilor recunoscute oficial. Era o capcană întinsă cu meşteşug, ţinând cont că se făcea vinovată de delicte incontestabile: călătorie sub paşaport fals iar apoi fără paşaport. În plus, nu putea da nici un fel de explicaţie pentru aceste delicte. Dacă ar face aşa ceva, l-ar implica pe propriul ei fiu – fiul lui Heinrich Clausen – într-o conspiraţie atât de mare încât acesta ar fi distrus. Era o situaţie extremă, care trebuia privită cu curaj; era posibil ca fiul ei să trebuiască să fie sacrificat. Însă ironia consta în posibilitatea foarte serioasă ca Wolfsschanze însuşi să fi ajuns la o înţelegere secretă cu autorităţile… Erau pretutindeni. Odată prinsă, Wolfsschanze ar ucide-o înainte de-a fi în stare să spună ce ştia.

  Putea să accepte ideea morţii, nu însă şi pe aceea de a coborî vocea. Se întoarse spre pilotul bărbos.

  — De unde ştii de buletinul ăsta?

  Bărbosul ridică din umeri.

  — Dar de vectorii de radar de unde-oi şti? Dumneavoastră plătiţi pe mine, eu îi plătesc pe alţii. Nimic nu e mai frumos ca un profit net în zilele astea.

  — Buletinul spune de ce e… căutată… femeia aceasta?

  — E o dare în urmărire ciudată, madame. Se afirmă clar că merge cu acte false dar nu trebuie ridicată. Toate mişcările urmează să fie anunţate la sediul din Paris al Interpolului, de unde se vor retransmite la New York.

  — New York?

  — Acolo s-a formulat cererea. Poliţia din New York, un detectiv – locotenent pe nume Miles.

  — Miles? spuse Althene, încruntându-se. N-am auzit de el.

  — Poate că femeia asta o fi auzit, spuse pilotul.

  Mutându-şi trabucul dintr-un colţ în altul al gurii. Althene închise ochii.

  — Ce-ai zice de-un profit foarte net?

  — Nu sunt comunist, nu-i un cuvânt care să mă jignească. Ce aţi dori?

  — Ascunde-mă în Geneva. Ajută-mă să iau legătura cu cineva.

  Pilotul controla tabloul de bord, după care făcu dreapta.

  — O să vă coste.

  — Plătesc, spuse ea.

Johann von Tiebolt măsura cu pasul apartamentul de la hotel, ca un animal graţios, înfuriat şi chinuit. Auditoriu! Era compus din fraţii Kessler; primul deputat al cantonului Geneva plecase de câteva minute. Cei trei erau singuri. Tensiunea era uşor de sesizat.

  — E undeva în Geneva, spuse von Tiebolt. Trebuie să fie.

  — Sub un nume fals, fireşte, adăugă Hans Kess, ţinându-şi trusa medicală la picioare. O s-o găsim. Problema e doar să ne răspândim oamenii, după ce le dăm desenul. Deputatul ne-a spus să nu ne facem griji. Von Tiebolt se opri din mers.

  — Să nu ne facem griji? Sper că şi tu şi el aţi înţeles ce înseamnă acest „să nu ne facem griji”. Potrivit cuvintelor deputatului, poliţia din Geneva a raportat prezenţa cercetărilor din Interpol în legătură cu ea. Mai simplu spus, înseamnă a călătorit minimum patru mii de mile fără a fi găsită. Patru mii de mile prin bănci de computere, în avioane care trec graniţa şi aterizează cu fel de fel de semnale şi prin cel puţin două puncte de imigrare. Şi nimic. Nu te amăgi, Hans. E mai bună decât ne-am închipuit.

  — Mâine e vineri, spuse Erich. Holcroft trebuie să apară mâine şi o să ia legătura cu noi. Dacă am pus mâna pe el înseamnă c-o avem şi pe ea.

  — Spunea că stă la D’Accord dar s-a răzgândit. Nu există nici o rezervaţie, iar domnul Fresca a plecat de la Georges V, spuse von Tiebolt, oprindu-se la fereastră. Nu-mi place. Ceva nu e în regulă.

  Hans îşi luă băutura.

  — Cred că omiţi un lucru evident.

  — Ce anume?

  — După Holcroft, o grămadă de lucruri sunt în neregulă. Crede că e urmărit. O să fie atent şi o să călătorească aşijderi. M-aş mira să facă rezervări pe numele lui.

  — Am presupus că numele o să fie Fresca sau ceva asemănător pe care să-l recunosc, spuse von Tiebolt, nedând atenţie observaţiei celui mai mic dintre fraţii Kessler. Nu exista nimic de genul ăsta în nici un hotel din Geneva.

  — Dar există vreun Tennyson sau ceva asemănător cu el? întrebă încet Erich.

  — Helden? spuse Johann, întorcându-se.

  — Helden, răspunse cel mai vârstnic din fraţii Kessler, din cap. A fost cu el la Paris. E de presupus că-l ajută; iar tu i-ai sugerat-o.

  Von Tiebolt rămase nemişcat.

  — Helden si proscrişii ei împuţiţi şi rătăcitori sunt ocupaţi Oberst. Ment blestemă ODESSA pentru ucigaşii lui Heir — Falkenheim? spuse Hans, aplecându-se în fată. Kenheirn a murit!

  — Falkenheim era conducătorul lui Nachrichtendienst, mai bine zis ultimul membru activ. După moartea lui, Wolfsschanze n-o să mai întâmpine împotrivire. Armata lui de evrei a rămas fără cap iar puţinul pe care îl ştiau a fost îngropat odată cu conducătorii lor.

  — Evrei? Cu Nachrichtendienst? Întrebă Erich exasperat. Pentru numele lui Dumnezeu, ce tot îndrugi?

  — S-a organizat un atac asupra kibbutz-ului Har Sha’alav. Vina o să cadă pe teroriştii din Rache. Sunt sigur că numele de „Har Sha’alav” înseamnă ceva pentru tine. În disperare de cauză, Nachrichtendienst s-a orientat spre evreii din Har Sha’alav. Gunoaiele între ele.

  — Aş dori o explicaţie mai precisă! spuse Erich.

  — Mai târziu. Trebuie să ne concentrăm asupra celor doi Holcroft. Trebuie să…

  Von Tiebolt se opri, venindu-i brusc o idee.

  — Priorităţile. Analizează mereu care sunt priorităţile, adăugă el, ca pentru sine. Iar prima prioritate este documentul din La Grande Banque de Geneve, ceea ce înseamnă că fiul are întâietate. Să-l găsim şi să-l izolăm pe el. Să-l ţinem în izolare absolută. Pentru scopul nostru, sunt suficiente treizeci de ore.

  — Nu te urmăresc, îl întrerupse Hans. Ce se întâmplă în treizeci de ore?

  — Noi trei de aici ne întâlnim cu directorii băncii, spuse Erich. Se semnează toate actele, în prezenţa avocaţilor de la Grande Banque şi se respectă toate legile elveţiene. Banii sunt trimişi la Zurich iar luni dimineaţă preluăm controlul.

  — Dar treizeci de ore de vineri dimineaţă înseamnă…

  — Sâmbătă la prânz, întregi von Tiebolt. Ne întâlnim cu directorii sâmbătă dimineaţa la nouă. Singura problemă legată de eventuala noastră acceptare s-a pus doar în mintea lui Holcroft. A avut Manfredi grijă cu câteva luni în urmă. Nu numai că suntem acceptabili, suntem aproape nişte sfinţi.

  Scrisoarea mea de la M.I. 5 e pur şi simplu un corolar. Sâmbătă la prânz problema e rezolvată.

  — Sunt atât de nerăbdători să piardă 780 de milioane de dolari încât deschid banca sâmbătă?

  Bărbatul blond zâmbi.

  — Am formulat cererea în numele lui Holcroft, din motive de rapiditate şi confidenţialitate, directorii n-au obiectat – abia aşteptau un motiv – şi nici Holcroft n-o s-o facă atunci când o să-i spunem. Are motivele lui ca să vrea să se termine totul cât mai repede. A ajuns la capătul puterilor, mai mult de-atât nu mai rezistă.

  Von Tiebolt îl privi pe Erich şi surâsul i se lărgi.

  — Pe amândoi ne consideră prieteni şi oameni de nădejde; doi oameni de care are nevoie cu disperare. Felul în care am programat totul depăşeşte aşteptările.

  Kessler dădu din cap.

  — Până sâmbătă la prânz o să semneze şi condiţia finală.

  — Care condiţie finală? întrebă Hans, neliniştit. Ce înseamnă asta? Ce are de semnat?

  — O să fie un lucru semnat de toţi, răspunse von Tiebolt, făcând o pauză pentru a-şi sublinia ideea. Este o cerinţă a legilor elveţiene legată de deblocarea unor asemenea conturi. Ne-am întâlnit şi am înţeles întru totul răspunderile care ne revin; am reuşit să ne cunoaştem şi să avem încredere unul în celălalt. Prin urmare, în eventualitatea că unul dintre noi moare între timp, ceilalţi doi îi preiau drepturile şi privilegiile în calitate de comoştenitori. Bineînţeles, cu excepţia stipendiei de două milioane, care urmează să fie împărţită urmaşilor celui în cauză. Cele două milioane – dobândite egal şi imposibil de transferat celorlalţi executori – înlătură din capul locului bănuiala de înşelăciune.

  Cel mai tânăr dintre fraţii Kessler fluieră încet.

  — Absolut sclipitor. Înseamnă că această condiţie finală, această clauză în caz de deces prin care fiecare le transferă celorlalţi propriile răspunderi, n-a trebuit să fie niciodată trecută în contract… fiindcă aşa e legea. Dacă ar fi fost inclusă, Holcroft s-ar fi putut arăta bănuitor de la bun început.

  Medicul clătină din cap în semn de respect, în timp ce ochii îi străluceau.

  — Dar n-a fost, fiindcă aşa e legea.

  — Întocmai. Şi fiecare dispoziţie legală trebuie respectată. Peste o lună, peste şase săptămâni, n-o să mai aibă nici un fel de importanţă dar până nu facem progrese substanţiale n-avem voie să dăm naştere la nici un fel de îngrijorări.

  — Am înţeles asta, spuse Hans. Dar, aşa stând lucrurile, înseamnă că de sâmbătă la prânz Holcroft poate fi sacrificat, nu?

  Erich ridică o mână.

  — Mai bine dă-i nişte pilule de-ale tale pentru câtva timp, ca să-l avem la îndemâna dacă e nevoie. Un bolnav mintal care încă trăieşte… până la distribuirea unei bune părţi din fonduri. După aceea, n-o să mai conteze. Lumea o să fie prea preocupată ca să mai bage în seamă un accident petrecut la Zurich. Dar acum trebuie să facem ce spune Johann. Trebuie să-l găsim pe Holcroft înainte să-l găsească maică-sa.

  — Şi, sub un motiv sau altul, adăugă von Tiebolt, să-l ţinem izolat până după întâlnirea noastră de poimâine. Ea o să încerce evident să dea de el şi atunci o să-i dăm şi ei de urmă. Avem oameni în Geneva care se pot ocupa de restul.

  Urmă un moment de ezitare.

  — Ca întotdeauna, Hans, fratele tău, are în vedere direct varianta optimă. Dar răspunsul la întrebare e „da”. De sâmbătă la prânz, Holcroft poate fi sacrificat. Dacă stau bine să mă gândesc, nici nu cred că săptămânile acelea în plus mai au vreun rost.

  — Iarăşi mă superi, spuse savantul. Mă înclin în faţa minţii tale ingenioase în multe privinţe, dar o modificare a strategiei în momentul ăsta nu e deloc indicată. Holcroft trebuie să fie disponibil. Cum singur ai spus, până nu facem „progrese substanţiale”, n-avem voie să dăm naştere la nici un fel de îngrijorări.

  — Şi nici n-o să dăm, răspunse von Tiebolt. Schimbarea pe care o fac ar fi aprobată de taţii noştri. Am modificat orarul.

  — Ce-ai făcut?

  — Când am folosit cuvântul „îngrijorări” m-am referit la respectarea legilor, nu la Holcroft. Legile sunt constante, vieţile oamenilor niciodată.

  — Ce orar? De ce?

  — Schimbă ordinea întrebărilor şi o să-ţi poţi răspunde singur, spuse Johann, aşezându-se în faţa scaunului celui mai mare dintre fraţii Kessler. Care a fost singura armă de mare eficienţă folosită de patria noastră în război? Ce strategie i-ar fi îngenuncheat pe englezi dacă n-ar fi existat nici o ezitare? Care au fost fulgerele care au scuturat omenirea?

  — Blitzkrieg-ul, spuse medicul, răspunzând în locul fratelui său.

  — Da. Atacuri dure şi rapide, declanşate din senin. Oameni, arme şi aparatură care au năvălit peste graniţe cu o viteză extraordinară, lăsând în urmă dezordine şi jale. Popoare întregi dezbinate, incapabile să strângă rândurile sau să ia hotărâri. Blitzkrieg-ul, Erich. Acum trebuie să-l adaptăm. N-avem voie să ezităm.

  — Abstracţiuni, Johann! Dă-mi lucruri concrete!

  — Foarte bine. Lucrul concret numărul unu: John Tennyson a scris un articol care mâine va fi preluat telegrafic şi transmis pretutindeni. Tinamou ţinea nişte dosare despre care se zvoneşte că ar fi fost descoperite. Nume ale acelor oameni puternici care l-au angajat, date, surse de plată. O să aibă efectul unor şocuri electrice pentru toate marile puteri ale lumii. Lucrul concret numărul doi: sâmbătă, documentul de la Geneva este semnat iar fondurile sunt transferate la Zurich. Duminică, ne mutăm la sediul nostru de acolo. Suntem aşteptaţi; toate mijloacele de comunicare funcţionează. Dacă Holcroft e cu noi, Hans îl narcotizează; dacă nu, e mort. Lucrul concret numărul trei: luni, averile devin valori disponibile şi intră sub controlul nostru. Folosindu-ne de fusul orar al Greenwich-ului, începem să telegrafiem fondurile oamenilor noştri, concentrându-ne asupra obiectivelor principale. Pornim chiar de-aici din Geneva. Apoi Berlin, Paris, Madrid, Lisabona, Londra, Washington, New York, Chicago, Houston, Los Angeles şi San Francisco. La cinci, ora Zurichului, ne mutăm în Pacific. Honolulu, Insulele Marshall şi Gilbert. La opt trecem în Noua Zeelandă, Auckland şi Wellington. La zece e rândul Australiei – Brisbane, Sydney, Adelaide – după care urmează Perth şi mai departe Singapore şi de-acolo Orientul îndepărtat. Prima fază se încheie la New Delhi. Pe hârtie, suntem finanţaţi pe trei sferturi de glob. Lucrul concret numărul patru: după alte douăzeci şi patru de ore, marţi, primim confirmări că fondurile au fost primite şi convertite în bani gheaţă, gata de întrebuinţare. Lucrul concret numărul cinci: o să dau douăzeci şi trei de telefoane de la Zurich. O să vorbesc cu douăzeci şi trei de oameni din tot atâtea capitale care au apelat la serviciile lui Tinamou. O să li se spună că o să li se solicite anumite lucruri pe durata următoarelor câteva săptămâni şi că trebuie să se conformeze. Lucrul concret numărul şase: miercuri începe dansul. Prima crimă va fi simbolică. Cancelarul de la Berlin, şeful Bundestagului. Pe urmă pornim spre vest într-un nou Blitzkrieg.

  Von Tiebolt se opri o clipă.

  — Miercuri, se activează Codul Wolfsschanze.

  Se auzi telefonul. La început nimeni nu păru să-i dea atenţie. Pe urmă von Tiebolt răspunse.

  — Da?

  Privi unul din pereţi în timp ce ascultă în linişte. În cele din urmă vorbi.

  — Foloseşte cuvintele pe care ţi le-am spus, rosti el încet. Ucide-i.

  Apoi închise.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă medicul.

  Von Tiebolt, rămas cu mâna pe telefon, răspunse pe un ton egal:

  — Am avut o intuiţie, exista şi această posibilitate şi am trimis un om la Neuchâtel. Ca să urmărească pe cineva. Iar acel cineva s-a întâlnit cu altcineva. Nu contează. În curând or să moară amândoi. Frumoasa mea soră şi un trădător pe nume Werner Gerhardt.

Dar n-are sens, îşi spuse Holcroft, ascultându-l pe Willie Ellis la telefon. Îl sunase pe Willie la D’Accord dintr-o cabină aflată în aglomerata Place Neuve din Geneva, sperând din suflet că între timp proiectantul luase legătura cu Althene. Însă lucrurile nu stăteau tocmai aşa; n-o găsise acolo. Dar maică-sa îi spusese „Hotel D’Accord”. O să se întâlnească la Hotel D’Accord.

  — Ai descris-o? Americancă, în jur de şaptezeci de ani, înaltă pentru o femeie?

  — Normal. Tot ce mi-ai spus acum jumătate de oră. Nu există nimeni cu numele de Holcroft şi nici o femeie care să corespundă descrierii. Nu e nici un american aici.

  — E absurd.

  Noel încercă să judece. Tennyson şi fraţii Kessler trebuiau să ajungă abia seara; n-avea cu cine să se sfătuiască. Oare mama lui făcea exact acelaşi lucru pe care-l făcea şi el? Încerca să ia legătura cu el din afara hotelului, sperând să-l găsească acolo?

  — Willie, sună la recepţie şi anunţă că ai veşti de la mine. Foloseşte-mi numele adevărat. Spune-le că am întrebat dacă am vreun mesaj.

  — Cred că n-ai înţeles care sunt regulile la Geneva, spuse Willie. Mesajele unei persoane pentru o a doua nu pot fi cunoscute unei a treia persoane, iar D’Accord nu face nici el excepţie. Drept să-ţi spun, când am întrebat de maică-ta, mi s-au aruncat nişte priviri foarte ciudate. Cu tot bagajul meu tip Louis Vuitton, ticălosul ăla mic aştepta să tac din gură.

  — Oricum, fă o încercare.

  — Există o metodă mai bună. Cred că dacă…

  Willie se opri. De undeva de la distanţă Noel auzi prin telefon o bătaie în uşă.

  — Aşteaptă un pic, e cineva la uşă. Îi fac vânt şi mă întorc imediat.

  Noel auzi sunetul unei uşi care se deschide. Se întretăiară mai multe voci, nelămurit şi dând parcă impresia că întreabă ceva. Avu loc un scurt schimb de replici, după care se auziră nişte paşi. Holcroft aşteptă ca Willie să vină înapoi la telefon.

  Distinse un sunet asemănător unei tuse dar parcă nu era numai atât. Ce era? Un început de strigăt? Era un început de strigăt?

  — Willie?

  Linişte. Pe urmă se auzi iar zgomotul unor paşi.

  — Willie?

  Deodată, Noel fu cuprins de friguri. Începu iar să-l doară stomacul în timp ce-şi aminti cuvintele. Aceleaşi cuvinte!

  … E cineva la uşă. Îi fac vânt şi mă întorc imediat…

Un alt englez. La patru mii de mile depărtare, la New York. Şi un chibrit aprins în dreptul unei ferestre, de partea cealaltă a unei curţi.

  Peter Baldwin.

  — Willie! Willie, unde eşti?! Willie!

  Se auzi un declic. Linia se întrerupse.

  O, Dumnezeule! Oare ce făcuse? Willie!

  Pe frunte îi apărură broboane de sudoare iar mâinile începură să-i tremure.

  Trebuia să ajungă la D’Accord! Trebuia să ajungă acolo cât putea de repede ca să-l găsească şi să-l ajute pe Willie. O. Doamne! Ar fi vrut să nu-l mai doară ochii atât de tare!

  Ieşi în goană din cabina telefonică şi porni spre stradă, oprindu-se la maşină. Porni motorul, neştiind pentru o clipă unde se află sau unde voia să meargă. D’Accord. Hotelul D’Accord! Se găsea pe Rue des Granges lingă Puits-Saint-Pierre; o stradă străjuită de nişte case vechi şi uriaşe, adevărate conace. D’Accord era cel mai mare. Pe deal… care deal? N-avea idee cum să ajungă acolo!

  Merse în viteză până la colţ; circulaţia era oprită. Urlă pe geam la adresa unei femei care conducea o maşină aflată lângă a lui şi care tresări.

  — Vă rog! Rue des Granges – pe unde s-o iau?

  Femeia refuză să dea ascultare strigătelor lui. Îşi mută ochii dinspre el şi privi drept înainte.

  — Vă rog, cineva a fost rănit! Cred că a fost rănit grav. Vă rog, doamnă! Nu ştiu franceză foarte bine. Nici germană, nici… vă rog!

  Femeia se întoarse iar spre el, cercetându-l pentru o clipă. Apoi se aplecă şi lăsă în jos geamul.

  — Rue des Granges?

  — Da, vă rog!

  Îi dădu nişte instrucţiuni rapide. Trecea de următoarele cinci străzi, făcea dreapta spre poalele dealului, apoi stânga…

  Circulaţia se reluă. Transpirând de zor, Noel încercă să memoreze fiecare cuvânt, fiecare număr, fiecare cotitură. Mulţumi ridicând din nou tonul şi apăsă pe accelerator.

  I-ar fi fost imposibil să-şi amintească vreodată cum găsise vechea stradă dar deodată îşi dădu seama că ajunsese. Urcă panta abruptă spre vârf şi zări literele plate şi aurite: HOTEL D’ACCORD.

  Simţind cum îi tremură mâinile, parcă maşina şi ieşi. Trebuia s-o blocheze. Încercă de două ori să bage cheia dar nu izbuti să-şi stăpânească propria mână. Aşa că îşi ţinu respiraţia şi se sprijini cu degetele de suprafaţa metalică până când tremuratul încetă. Acum trebuia să se controleze; trebuia să gândească. Şi, mai presus de orice, trebuia să fie prudent, se mai întâlnise şi altădată cu adversarul şi mai luptase împotriva lui. Putea s-o facă din nou.

  Îşi ridică privirile spre intrarea frumos împodobită a Hotelului D’Accord. Dincolo de uşile de sticlă, reuşi să-l vadă pe portarul care vorbea cu cineva în hol. N-avea voie să intre pe acolo şi să ajungă în hol; dacă duşmanul îl prinsese în cursă pe Willie Ellis, acum îl aştepta şi pe el.

  Văzu o alee îngustă care cobora într-una din părţile laterale ale clădirii. Pe peretele din piatră se găsea o firmă: LIVRAISONS.

  Undeva pe alee se afla o intrare de serviciu pentru aprovizionare. Îşi ridică gulerul impermeabilului şi străbătu trotuarul, vârându-şi mâinile în buzunare şi simţind metalul pistolului în dreapta şi cilindrul perforat al amortizorului în stânga. Se gândi la persoana care i le dăduse, la Helden. Unde era? Ce se întâmplase?

  Pentru tine nimic nu mai este ca înainte…

Absolut nimic.

  Ajunse la uşă tocmai când un furnizor într-un halat alb pleca. Ridică o mână şi-i zâmbi bărbatului.

  — Scuză-mă, vorbeşti englezeşte?

  — Bineînţeles, monsieur. Doar suntem la Geneva.

  Fusese o glumă nevinovată, atâta tot, dar americanul ăsta zăpăcit care zâmbea cu toată gura era dispus să-i plătească cincizeci de franci pentru zdreanţa aceea învechită, adică de două ori mai mult decât costase când era nouă. Schimbul se efectuă iute, doar se aflau la Geneva. Holcroft îşi scoase impermeabilul şi şi-l împături pe braţul stâng. Îşi puse halatul şi intră.

  Willie îşi rezervase un apartament la etajul trei; intrarea se făcea pe ultima uşă de pe coridor, în partea dinspre stradă. Noel străbătu un hol întunecos care ducea la o scară unde bezna era parcă şi mai mare. Pe palier se afla un bidon aşezat chiar la perete şi trei cutii mici şi sigilate cu săpun de hotel, având deasupra o alta pe jumătate goală. Dădu la o parte prima cutie, le luă pe celelalte trei şi porni spre treptele de marmură, sperând să semene măcar în linii mari cu unul din angajaţii permanenţi ai hotelului.

  — Jacques? C’est vous?25

  Cel care vorbise se află undeva mai jos şi avea o voce plăcută.

  Noel se întoarse şi ridică din umeri.

  — Pardon. Je croyais que c’était Jacques qui travaille chez le fleuriste26.

  — Non, spuse Noel scurt, continuând să urce scările.

  Ajunse la etajul trei, lăsă cutiile de săpun pe trepte şi-şi scoase halatul. Îşi puse impermeabilul, pipăi revolverul şi deschise uşa încet. Pe coridor nu se afla nimeni.

  Se apropie de ultima uşă pe dreapta, atent la orice sunet. Nu se auzea nimic. Îşi aduse aminte cum ascultase lângă o altă uşă, pe un alt hol, la ani-lumină de acest coridor împodobit cu fildeş sculptat unde se afla acum. Într-un loc numit Montereau… Atunci se auziseră împuşcături. Şi muriseră oameni.

  O, Doamne, i se întâmplase ceva lui Willie? Willie, care nu-l refuzase şi care îi rămăsese prieten când nu mai putuse găsi pe nimeni. Holcroft scoase pistolul şi întinse mâna spre clanţă. Se dădu înapoi cât putu de mult.

  Într-o singură mişcare, apăsă pe clanţă şi se propti cu toată greutatea în uşă, izbind cu umărul ca şi cum ar fi folosit un berbec de asediu. Uşa se deschise fără efort, dându-se de perete cu zgomot. Nu fusese încuiată.

  Noel se ghemui şi-şi ţinu pistolul îndreptat în faţă. În cameră nu se afla nimeni dar o fereastră era deschisă iar vântul rece al iernii umfla perdelele. Se apropie de ea nedumerit. Ce rost avea să laşi fereastra deschisă pe o asemenea vreme?

  Pe urmă însă le văzu: cerculeţe de sânge pe pervaz. Cineva sângerase din belşug. Afară, lângă fereastră, se găsea o scară de incendiu. Observă nişte dâre roşii pe trepte. Cine le coborâse fusese grav rănit.

  Oare să fi fost Willie?

  — Willie? Willie, eşti aici?

  Tăcere.

  Holcroft dădu fugă în dormitor.

  Nimeni.

  — Willie?

  Fu pe punctul de-a se întoarce când zări nişte semne ciudate pe lemnul unei uşi închise. Lemnul era plin de scobituri aurite şi de crini sculptaţi cu migală în roz, alb şi bleu. Însă ceea ce văzu nu făcea parte din modelul rococo.

  Erau nişte urme nedesluşite ale unor mâini al căror contur avea linii însângerate.

  Se apropie în grabă de uşă, lovind-o cu atâta forţă încât lemnul se crăpă şi pe alocuri se făcu ţăndări.

  Dădu cu ochii de cel mai înspăimântător lucru pe care îi fusese dat să-l vadă. Cadavrul mutilat al lui Willie Ellis stătea îndoit peste marginea căzii goale, într-o baltă de sânge. Avea răni ca nişte găuri mari în piept şi burtă, intestinele îi ieşiseră prin cămaşa muiată în lichidul roşu, gâtul îi fusese tăiat atât de adânc încât capul abia i se mai ţinea legat de corp iar ochii îi încremeniseră larg deschişi, privind în sus pradă chinurilor.

  Noel se prăbuşi, încercând să inhaleze aerul care nu voia să-i intre în plămâni.

  Abia atunci văzu cuvântul mâzgălit cu sânge pe plăcile de deasupra cadavrului mutilat.

  NACHRICHTENDIENST.