40

Helden se târî prin casa lui Gerhardt, pe lângă mobilierul distrus şi sângele de pe podea, deschizând sertare şi uşiţe până când găsi o cutiuţă din tablă cu materiale de prim-ajutor. Încercând cu disperare să nu se gândească la altceva decât la cum să reuşească să se mişte şi respingând durerea că pe o simplă stare de spirit nedorită, îşi pansă rana cât putu de strâns şi se ridică în picioare. Sprijinindu-se în bastonul lui Gerhardt, reuşi să pornească în sus pe cărare şi să meargă trei kilometri spre nord, până la răspântie.

  Un fermier care conducea un automobil vechi o luă la el în maşină. Putea s-o ducă la un anume doctor Litvak, pe deal, în apropierea clinicii?

  Putea. Nu trebuia să se abată mult din drum.

  Era amabil să se grăbească?

Walther Litvak se apropia de cincizeci de ani, avea o calviţie destul de pronunţată, ochi limpezi şi o înclinaţie spre propoziţiile scurte şi precise. Dat fiind că era zvelt, se mişca repede, cu o economie de gesturi asemănătoare celei de cuvinte. Dat fiind că era extrem de inteligent, făcea observaţii înainte de a primi răspunsurile aşteptate. Şi dat fiind că era un evreu ascuns de nişte catolici olandezi în copilărie şi crescut de o familie de luterani cumsecade, nu tolera intoleranţa.

  Avea o singură slăbiciune, uşor de înţeles. Tatăl, mama, două surori şi un frate îi fuseseră gazaţi la Auschwitz. Dacă n-ar fi existat apelul unui medic elveţian care amintise de o regiune deluroasă de lângă Neuchâtel care nu dispunea de asistenţă medicală, Walther Litvak ar fi trăit acum în kibbutz-ul Har Sha’alav din deşertul Negev.

  Avusese de gând să petreacă trei ani la clinică; asta se întâmpla cu cinci ani în urmă. Dar apoi, după câteva luni de şedere la Neuchâtel, i se spusese cine îl recrutase: un membru al unui grup de oameni care luptau împotriva reapariţiei nazismului. Aceştia ştiau unele lucruri pe care nu le mai cunoştea nimeni, despre mii de copii de pretutindeni care deveniseră adulţi şi despre milioane secrete de dolari care puteau intra în posesia acelor necunoscuţi peste tot în lume. Trebuiau îndeplinite o mulţime de lucruri care n-aveau nimic de-a face cu medicina. Omul lui de legătură era un bărbat pe nume Werner Gerhardt iar grupul se intitula Nachrichtendienst.

  Walther Litvak locuia în Neuchâtel.

  — Hai înăuntru, repede, îi spuse el lui Helden. Dă-mi voie să te ajut, am un cabinet aici.

  Îi scoase haina şi aproape că o luă pe sus până când ajunse într-o cameră cu o masă de examinare.

  — Am fost împuşcată.

  Asta fu tot ce se gândi Helden să spună.

  Litvak o culcă pe masă, îi scoase fusta şi dădu deoparte jumătate din furou.

  — Nu-ţi consuma energia încercând să vorbeşti.

  Tăie bandajul cu foarfecă, studie rana iar apoi luă o seringă dintr-un sterilizator.

  — O să te las să dormi câteva minute.

  — N-aveţi voie. Nu e timp! Trebuie să vă spun…

  — Am spus câteva minute, o întrerupse doctorul, introducându-i acul seringii în braţ lui Helden.

  Deschise ochii, văzând în jur mai multe forme nelămurite şi simţind că i-au amorţit picioarele. Pe măsură ce lucrurile începuseră să prindă contur, îl distinse pe doctorul aflat în cealaltă parte a camerei. Încercă să se ridice în capul oaselor. Litvak o auzi şi se întoarse.

  — Aici ai antibiotice, spuse el, ţinând în mână un flacon cu pastile. Din două în două ore în prima zi, apoi din patru în patru. Ce s-a întâmplat? Spune-mi repede. O să cobor până la căsuţă ca să mă ocup de restul lucrurilor.

  — La căsuţă? Ştiaţi?

  — Ai vorbit în somn, după injecţie; majoritatea fac la fel după o traumă. Ai repetat „Nachrichtendienst” de câteva ori. Pe urmă „Johann”. Presupun că e vorba de von Tiebolt iar tu eşti sora lui, cea care a trăit lângă Falkenheim. E momentul, nu? Moştenitorii se regrupează la Geneva.

  — Da.

  — Mi-am închipuit de dimineaţă. Buletinele de ştiri din Negev sunt îngrozitoare. Au aflat, Dumnezeu ştie cum.

  — Ce buletine?

  — Har Sha’alav.

  Doctorul strânse flaconul. Venele i se umflară în zona antebraţului.

  — Un raid. Case bombardate, oameni masacraţi, câmpii pârjolite. Încă n-au încheiat numărătoarea victimelor dar aprecierea estimativă arată peste o sută şaptezeci. Majoritatea bărbaţi, dar şi femei şi copii.

  Helden închise ochii. Nu putea scoate un cuvânt. Litvak continuă.

  — Bătrânii au fost ucişi până la unul, măcelăriţi în timp ce lucrau în grădină. Se spune că ar fi mâna teroriştilor, a celor din RACHE. Dar nu-i adevărat. Wolfsschanze este autorul. Luptătorii din RACHE n-ar ataca sub nici o formă kibbutz-ul Har Sha’alav, sunt conştienţi de ceea ce s-ar întâmpla. Ar fi urmăriţi de evreii din toate kibbutz-urile şi din toate unităţile de comando.

  — Gerhardt a spus că trebuia să trimiteţi o telegramă la Har Sha’alav, şopti Helden.

  Ochii lui Litvak se întunecară.

  — N-are nici un rost să mai trimit nimic. N-a mai rămas nimeni. Acum spune-mi ce s-a întâmplat jos lângă lac.

  Ea îi povesti. După ce termină, doctorul o ajută să coboare de pe masă şi o duse în încăpătoarea cameră de zi în stil alpin. O culcă pe canapea şi făcu rezumatul situaţiei.

  — Geneva e câmpul de luptă şi n-avem voie să pierdem nici măcar o oră. Chiar dacă am putea lua legătura cu Har Sha’alav, ar fi inutil. Dar avem un om din Har Sha’alav care se află la Londra; i s-a ordonat să rămână acolo. Acesta l-a urmărit pe Holcroft la Portsmouth. El a fost cel care i-a luat lui Holcroft fotografia din buzunar.

  — Era o poză a lui Beaumont, spuse Helden. ODESSA.

  — Wolfsschanze, o corectă Litvak. Un Sonnenkind. Unul din cele câteva mii şi în acelaşi timp unul din foarte puţinii care au lucrat cu von Tiebolt.

  Helden se ridică şi pe chip îi apăru o încruntătură.

  — Dosarele. Dosarele lui Beaumont. Nu se potriveau.

  — Ce dosare?

  Îi povesti doctorului înfuriat despre informaţiile confuze şi contradictorii găsite în dosarele de marină ale lui Beaumont. Şi despre un dosar asemănător care aparţinea lui Ian Llewellen, secundul lui Beaumont.

  Litvak îşi notă numele într-un carneţel.

  — Ce convenabil. Doi oameni din Wolfsschanze la comanda unui vas de spionaj înzestrat cu aparatură electronică. Câţi or mai fi ca ei? Şi în cât de multe locuri?

  — Llewellen a fost amintit în ziare cu o zi în urmă. Când Beaumont şi Gretchen…

  Nu fu în stare să termine.

  — Nu te mai gândi la asta, spuse doctorul. Sonnenkinder au propriile lor reguli. Llewellen e un nume ce urmează să fie trecut pe lista care trebuie să fie găsită la Geneva. Gerhardt a avut dreptate: lista trebuie descoperită, mai presus de orice. E un lucru la fel de important ca găsirea banilor. Ba chiar mai important, în anumite privinţe.

  — De ce?

  — Fondurile constituie un mijloc al celui de-Al Patrulea Reich, pe când oamenii reprezintă Reichul însuşi. O să fie acolo indiferent dacă banii o să se distribuie sau nu. Trebuie să aflăm cine sunt.

  Helden se lăsă din nou pe spate.

  — Fra… Johann von Tiebolt poate fi ucis. La fel şi Kessler şi… dacă e nevoie… chiar şi Noel. Răspândirea banilor poate fi oprită. Dar cum putem fi siguri că o să găsim lista?

  — Omul din Har Sha’alav detaşat la Londra o să vină cu ideea. Se pricepe la multe, spuse Litvak, mutându-şi repede privirea. E mai bine să ştii fiindcă s-ar putea să fii obligată să lucrezi cu el. E considerat ucigaş şi terorist. El nu e de acord cu nici una din etichete dar asta e de discutat, ţinând cont de câte legi a încălcat şi de câte delicte a comis.

  Doctorul se uită la ceas.

  — E nouă fără trei minute. Locuieşte la mai puţin de o milă de Heathrow. Dacă reuşesc să iau legătura cu el, poate să fie la Geneva la miezul nopţii. Ştii unde stă Holcroft?

  — Da. La D’Accord. Înţelegeţi, el nu ştie nimic. E profund convins de ceea ce face. Crede că aşa e bine.

  — Înţeleg. Din păcate, asta s-ar putea să nu-l ajute foarte mult să rămână în viaţă. Oricum, în primul rând trebuie luată legătura cu el.

  — Am spus că-l sun eu diseară.

  — Bine. Dă-mi voie să te ajut să mergi la telefon. Ai grijă ce spui. O să fie supravegheat şi el şi telefonul.

  Litvak o conduse la masa unde se afla instrumentul.

  — Hotel D’Accord. Bonsoir, spuse centralista.

  — Bună seara. Cu domnul Noel Holcroft, vă rog.

  — Domnul Holcroft?… întrebă centralista, ezitând. O clipă, madame.

  Urmă o scurtă perioadă de tăcere, după care se auzi un declic şi vocea unui bărbat.

  — Doamna Holcroft?

  — Poftim?

  — Sunteţi doamna Holcroft, nu-i aşa?

  Helden rămase surprinsă. Ceva nu era în regulă; centrala nici măcar nu încercase să-i dea legătura la Noel în cameră.

  — Să înţeleg că mă aşteptaţi? întrebă ea.

  — Bineînţeles, madame, răspunse încrezător recepţionerul. Fiul dumneavoastră a fost extrem de generos. Mi-a spus să vă comunic că trebuie neapărat să rămâneţi ascunsă dar să-i lăsaţi un număr de telefon la care să vă poată suna.

  — Am înţeles. O clipă, vă rog.

  Helden acoperi pâlnia telefonului şi se întoarse spre Litvak.

  — Crede că eu sunt doamna Holcroft. I-a plătit ca să noteze un număr la care să ia legătura cu ea.

  Doctoral încuviinţă din cap şi se apropie repede de un birou.

  — Ţine-i de vorbă. Spune-le că vrei să te convingi că numărul ăsta n-o să mai fie dat nimănui. Oferă-le bani. Orice, numai să-i opreşti.

  Litvak dădu la iveală o agendă veche.

  — Înainte de-a vă lăsa un număr, aş dori să fiu sigură… spuse Helden şi se opri.

  Recepţionerul jură pe mormântul mamei lui că o să-i dea numărul doar lui Holcroft. Doctorul se întoarse în grabă la masă, cu un număr scris pe un petic de hârtie. Helden i-l repetă recepţionerului şi închise.

  — Unde e asta? îl întrebă pe Litvak.

  — Într-un apartament liber de pe Rue de la Paix, care însă are altă adresă decât cea din cartea de telefon. Uite-o pe cea bună, spuse Litvak, scriind adresa sub număr. Memorează-le pe amândouă.

  — Se face.

  — Acum o să încerc să dau de omul nostru de la Londra, spuse doctorul, apropiindu-se de scară. Am aici instalaţia radio, care mă pune în legătură cu un serviciu de telefonie mobilă curentă.

  Se opri pe prima treaptă.

  — O să te duc eu la Geneva. N-o să poţi să te deplasezi foarte mult dar rana nu e adâncă. Copcile o să ţină bandajul strâns şi o să ai ocazia să ajungi la Holcroft. Sper s-o faci cu succes. Noel Holcroft trebuie să se despartă de von Tiebolt şi de Kessler. Dar dacă ţi se împotriveşte, sau chiar dacă ezită, trebuie să fie ucis.

  — Ştiu.

  — S-ar putea să nu fie suficient să ştii. Mă tem că nu tu o să iei hotărârea.

  — Dar cine? Dumneavoastră?

  — Eu nu pot să plec din Neuchâtel. Totul va depinde de omul de la Londra.

  — Teroristul? Ucigaşul care apasă pe trăgaci doar când aude cuvântul „nazist”?

  — O să fie corect, spuse Litvak, continuând să urce pe scări. N-o să-l influenţeze nimeni. O să te întâlneşti cu el în apartament.

  — Cum ajung la Geneva? Nu… spuse Helden şi se întrerupse.

  — Poftim?

  — Am întrebat cum ajung la Geneva. Mai sunt trenuri la ora asta?

  — N-avem timp pentru trenuri. O să zbori.

  — Perfect. O să fie mai repede.

  — Mult mai repede.

  Şi mult mai bine, îşi spuse Helden. Fiindcă singurul lucru pe care nu i-l comunicase doctorului fusese avertismentul final al lui Werner Gerhardt. La adresa ei.

  Copila mea, păzeşte-te de Geneva… Wolfsschanze te-a văzut.

— Cine o să mă ducă?

  — Există piloţi care zboară noaptea pe deasupra lacurilor, spuse Litvak.

Althene era enervată dar se declarase de acord cu condiţia pusă. Pilotul o întrebase un singur lucru.

  — Îi cunoaşteţi din vedere pe oamenii care vă caută?

  Ea răspunse că nu.

  — S-ar putea să-i cunoaşteţi în cursul acestei nopţi.

  De aceea stătea acum lângă un copac, în pădurea întunecoasă care pornea de la drum, într-un loc care putea fi văzut din maşină. Era o pădurice de pini care urca deasupra şoselei care trecea pe la marginea lacului. Pilotul fusese cel care-o condusese la acest post de pază.

  — Dacă fiul dumneavoastră e acolo, vi-l trimit, spusese el.

  — Sigur c-o să fie acolo. De ce să nu fie?

  — Rămâne de văzut.

  Pentru o clipă îndoielile lui o tulburaseră şi pe ea.

  — Dacă nu e, ce înseamnă?

  — Înseamnă c-o să ştiţi cine vă caută.

  Pe urmă făcuse cale întoarsă, îndreptându-se spre drum.

  — Şi tu ce faci dacă fiul meu nu-i aici? îl întrebase ea ridicând vocea.

  — Eu? spusese pilotul râzând. Am mai avut parte de multe negocieri de felul ăsta. Dacă fiul dumneavoastră nu e aici, înseamnă că respectivii ţin morţiş să vă găsească, nu? Iar fără mine nu pot s-o facă.

  Acum aştepta lângă copac, la mai puţin de patruzeci de metri distanţă şi cu o vizibilitate destul de bună, ţinând cont de mulţimea de crengi şi rămurele. Maşina fusese trasă la marginea drumului, orientată spre nord şi cu farurile de poliţie aprinse. Pilotul îi spusese omului de la D’Accord să ajungă acolo într-o oră, nu mai devreme şi să vină dinspre sud, începând să stingă şi să aprindă neîntrerupt farurile de la o distanţă de un sfert de milă de locul întâlnirii.

  — Mă auziţi, madame?

  Pilotul stătea lângă maşină şi vorbea pe un ton obişnuit.

  — Da.

  — Bine. Se apropie. Văd nişte faruri care se sting şi se aprind pe drum. Rămâneţi pe loc. Priviţi, ascultaţi dar nu vă arătaţi. Dacă fiul dumneavoastră iese din maşină, nu spuneţi nimic până nu vi-l trimit eu.

  Pilotul făcu o scurtă pauză.

  — Dacă mă obligă să merg cu ei, duceţi-vă la locul de aterizare de pe latura vestică a lacului, unde ne-am oprit. Îi zice Atterrisage Médoc. Vin să vă iau de-acolo… Nu-mi place chestia asta.

  — De ce? Ce s-a întâmplat?

  — În maşină sunt doi bărbaţi. Cel de lângă şofer a ridicat o armă. Poate că o verifică.

  — Cum ajung acolo? întrebă Althene.

  — Mai există un rând de chei în cutiuţa magnetică de sub capotă.

  Bărbatul cu barbă duse o mână la gură, vorbind tare ca să acopere zgomotul automobilului care se apropia.

  — Pe dreapta. Opriţi-vă!

  O maşină lungă şi neagră frână la zece metri în faţa pilotului. De pe locul de lângă şofer coborî un pasager care însă nu era fiul ei. Era îndesat, purta un palton cu gulerul ridicat şi un fular gros în jurul gâtului. Ochii îi erau acoperiţi de ochelari mari şi închişi la culoare, făcându-l să semene cu o insectă uriaşă. Merse şchiopătând până ajunse în lumina farurilor.

  Conducătorul maşinii rămase la volan. Althene îl privi insistent, sperând să-l recunoască pe Noel. Nu era el. Nu putu vedea bine figura bărbatului dar observă că avea părul blond.

  — Presupun că doamna Holcroft se află în maşină, îi spuse bărbatul cu ochelari închişi pilotului. Vorbea în engleză dar accentul era inconfundabil german.

  — Înţeleg că fiul dânsei se află în cealaltă, răspunse pilotul.

  — Te rog, spune-i doamnei Holcroft să iasă.

  — Vă rog, spuneţi-i fiului dânsei să facă acelaşi lucru.

  — Nu ne crea probleme. Trebuie să ne respectăm programul.

  — Şi noi la fel. În automobilul dumneavoastră se mai află o singură persoană, monsieur. Descrierea nu corespunde celei a fiului dânsei.

  — O s-o ducem pe doamna Holcroft la el.

  — O să-l ducem noi pe dânsul la doamna Holcroft.

  — Termină!

  — Ce să termin, monsieur? Sunt plătit, cum nu mă îndoiesc că sunteţi şi dumneavoastră. Amândoi ne facem treaba, nu?

  — N-am timp de tine! strigă germanul, şchiopătând pe lângă pilot şi îndreptându-se spre maşină.

  Pilotul dădu din cap.

  — Fie-mi permis să vă sugerez să vă găsiţi timp. Fiindcă pe doamna Holcroft n-o s-o găsiţi.

  — Du Sauhund! Wo ist die Frau?27

  — Fie-mi, de asemenea, permis să vă sugerez să nu mă insultaţi, monsieur. Vin de la Châlons-sur-Marne. Aţi învins de două ori acolo şi am fost crescut într-un anumit dispreţ faţă de modul cum insultaţi.

  — Unde e femeia?

  — Unde e fiul?

  Germanul îşi scoase mâna dreaptă din buzunarul paltonului. În ea se afla un pistol.

  — Nu eşti plătit la un preţ care să valoreze cât viaţa. Unde e?

  — Dar dumneavoastră, monsieur? Poate că sunteţi plătit la un preţ prea mare ca să mă împuşcaţi fără a afla.

  Detunătura fu asurzitoare. Mai multe bucăţi de pământ zburară de lângă picioarele pilotului. Althene se lipi strâns de copac, înspăimântată.

  — Ce zici, francezule, poate ţi-ai dat şi tu seama că pentru mine plata nu e atât de importantă ca femeia.

  — Les Boches!28 spuse pilotul, dezgustat. Pune-le o armă în mână şi-şi pierd minţile. Nu v-aţi schimbat. Dacă o vreţi pe femeie, aduceţi-l pe fiu şi i-l duc eu.

  — O să-mi spui unde e chiar acum!

  Germanul ridică pistolul, ţintind capul pilotului.

  — Acum!

  Althene văzu cum se deschide uşa maşinii. Se auzi o împuşcătură, apoi încă una. Pilotul se aruncă la pământ. Germanul ţipă, căscând ochii mari.

  — Johann? Johann!

  Urmă o a treia împuşcătură. Germanul se prăbuşi pe drum. Pilotul se ridică greoi în picioare.

  — Avea de gând să te ucidă, urlă şoferul, nevenindu-i să creadă. Ştiam că e bolnav, nu şi nebun. Ce pot să spun?

  — M-ar fi ucis? se miră pilotul, la fel de neîncrezător. Dar n-are sens!

  — Sigur că n-are, spuse bărbatul blond. Cererea ta a fost cea care a avut sens. Întâi ajută-mă să-l ascund în pădure şi să-i iau actele. Pe urmă vino cu mine.

  — Cine sunteţi?

  — Un prieten al lui Holcroft.

  — Mi-ar plăcea să vă cred.

  — O să mă crezi.

  Althene abia fu în stare să rămână pe loc. Picioarele îi tremurau, gâtul i se uscase iar ochii o dureau, obligând-o să-i închidă foarte des.

  Bărbatul blond şi pilotul târâră cadavrul în pădure, la nici douăzeci de paşi de ea. Acum instrucţiunile pilotului ajunseseră să însemne foarte mult pentru ea. Avusese dreptate.

  — Să-mi iau maşina, monsieur!

  — Nu. Stinge farurile şi vino cu mine. O luăm de dimineaţă.

  Pilotul făcu ce i se spusese, după care ezită.

  — Nu-mi place s-o las atât de aproape de un cadavru.

  — Venim după ea înainte de-a se crăpa de ziuă. Cheile sunt la tine?

  — Da.

  — Repede! spuse bărbatul blond.

  Tăcerea pilotului îi ascunse uşurarea. Încetă să protesteze. Câteva secunde mai târziu, plecară în goană.

  Althene se desprinse de copac. Încercă să-şi amintească exact cuvintele pilotului. Mai există un rând de chei… o cutiuţă magnetică… sub capotă… duceţi-vă la locul de aterizare… unde ne-am oprit. Atterrisage Médoc.

  Atterrisage Médoc. Pe latura vestică a lacului.

  După cinci minute, cu mâinile pline de ulei de maşină, mergea spre sud pe şoseaua de la marginea lacului, în direcţia Geneva. Pe măsură ce trecea timpul, piciorul îi devenea mai sigur pe acceleraţie iar mâinile începeau să ţină volanul mai destinse. Se concentră din nou asupra gândurilor.

  Atterrisage Médoc. Pe latura vestică a lacului… la vreo zece-douăsprezece mile nord de oraş. Dacă se gândea numai la asta, la întinderea întunecoasă a lacului şi la pompele de benzină de pe singurul doc, îşi putea potoli bătăile inimii, respirând normal din nou.

  Atterrisage Médoc. Ajută-mă, Doamne, să-l găsesc! Lasă-mă să trăiesc şi să-mi găsesc băiatul! Dumnezeule mare! Ce-am făcut? O minciună de treizeci de ani… o trădare atât de mârşavă, un stigmat atât de cumplit… Trebuie să-l găsesc!

Helden stătea chiar în spatele pilotului în micul hidroavion. Îşi pipăi bandajul de sub fustă. Era sânge, dar nu stânjenea circulaţia. Rana îi zvâcnea din când în când, dar pastilele îi micşorau durerea. Putea să meargă relativ normal. Şi chiar dacă n-o să poată, o să-şi dea toată silinţa.

  Pilotul se aplecă spre ea.

  — La jumătate de oră după aterizare, o să fiţi dusă cu maşina la un restaurant de pe lac, de unde puteţi lua un taxi ca să ajungeţi în oraş, spuse el. Dacă mai aveţi nevoie de noi pe durata următoarelor două săptămâni, baza noastră pentru această perioadă este un mic port particular de ambarcaţiuni numit Atterrisage Médoc. A fost o plăcere să vă am la bord.