33

Ultima lor întâlnire avu loc la douăzeci şi şapte de ore şi jumătate după moartea bărbatului necunoscut presupus a fi Tinamou.

  Încă de la prima relatare a memorabilului eveniment – semnalat iniţial de The Guardian şi confirmat ulterior de Downing Street22 – vestea electrizase lumea. Cât despre Serviciul Englez de Informaţii, acesta refuzase orice comentariu cu privire la operaţiunea efectuată, mărginindu-se să-şi exprime recunoştinţa faţă de anumite surse pe care nu avea de gând să le dezvăluie şi redobândind supremaţia pierdută de-a lungul unor ani de dezertări şi de incompetenţă.

  Payton-Jones luă două plicuri din buzunar şi i le înmână lui Tennyson.

  — Sunt nişte recompense care par total neconcludente, Guvernul englez are faţă de tine o datorie pe care n-o să o poată achita niciodată.

  — Nu m-am gândit nicidecum la bani, spuse Tennyson, acceptând totuşi plicurile. Ajunge că Tinamou a dispărut. Bănuiesc că unul din acestea conţine scrisoarea de la M.I. 5 şi celălalt numele scoase din dosarul Nachrichtendienst.

  — Exact.

  — Iar numele meu a fost îndepărtat din operaţiune?

  — Nici nu a fost trecut. În rapoarte figurezi ca „sursă de încredere”. Scrisoarea, al cărei exemplar doi rămâne în evidenţa noastră, confirmă că ai un dosar fără pată.

  — Dar cei care mi-au auzit numele în radio-emiţătoare?

  — Sunt pasibili de a suporta rigorile legii dacă îl dezvăluie, în virtutea obligaţiei de respectare a secretelor oficiale. Deşi nu are mare importanţă, au auzit doar numele de „Tennyson”. Probabil că există mai mult de zece Tennyson care sunt agenţi secreţi ai serviciului Englez de Informaţii şi la nevoie îl putem împinge în faţă pe oricare din ei.

  — Înseamnă că am rezolvat problema.

  — Aşa cred, încuviinţă Payton-Jones. Ce-o să faci acum?

  — Ce-o să fac? O să-mi fac meseria, bineînţeles. Doar sunt ziarist. Totuşi, s-ar putea să-mi iau un mic concediu. Mi-a rămas trista îndatorire de a mă ocupa de lucrurile surorii mele mai mari. Abia pe urmă aş vrea să plec într-o scurtă vacanţă. Poate în Elveţia. Îmi place să schiez.

  — Suntem în plin sezon.

  — Da, spuse Tennyson, oprindu-se. Sper că n-o să mai fie nevoie să fiu urmărit în continuare.

  — Sigur că nu. Doar la cerere.

  — La cerere?

  — Pentru asigurarea protecţiei.

  Payton-Jones îi dădu lui Tennyson o fotocopie după un bilet.

  — Tinamou a fost profesionist până la capăt. A încercat să scape de asta, s-o înghită. Ai avut dreptate. E vorba de Nachrichtendienst.

  Tennyson ridică fotocopia. Cuvintele erau neclare dar vizibile.

NACHRICHT. 1360, 78 K. AU 23°22°.

— Ce înseamnă asta? întrebă el.

  — La drept vorbind, e destul de simplu, răspunse agentul. „Nachricht” înseamnă, evident, Nachrichtendienst. Cifra „1360, 78 K.” este echivalentul de măsură pentru trei mii de livre, adică o tonă şi jumătate. „Au” este simbolul chimic al aurului. Şi credem că „23°.22°” reprezintă coordonatele pe hartă ale Johanessburgului. Tinamou ar fi fost plătit în aur, de la Johannesburg, pentru treaba de ieri. Ceva în jurul a trei milioane şase sute de mii de lire sterline sau peste şapte milioane de dolari americani.

  — Te ia cu frig când te gândeşti că Nachrichtendienst are atâţia bani.

  — Te ia şi mai cu frig dacă stai să observi cum sunt folosiţi.

  — N-o să faceţi cunoscută informaţia? Sau biletul?

  — Preferăm să nu. Cu toate acestea, ne dăm seama că n-avem nici un drept să te împiedicăm – mai ales pe tine s-o dai publicităţii. În articolul din The Guardian te-ai referit la un grup de oameni care ar fi putut fi răspunzători de tentativa de asasinat.

  — Am emis o simplă ipoteză, ţinând cont că motivul era apropiat de al lui Tinamou, rectifică Tennyson. Era vorba de un ucigaş plătit, nu de un răzbunător. Aţi aflat ceva despre omul în sine?

  — Aproape nimic. Din păcate, singurul mijloc de identificare a fost un fals desăvârşit al unei legitimaţii M.I. 5. N-are amprente în nici un dosar, de la Washington la Moscova. Costumul era închiriat. Ne îndoim că e englezesc. Lenjeria de corp n-avea nici un semn de la curăţătorie şi chiar şi impermeabilul, pe care am aflat că-l cumpărase dintr-un magazin din Old Bond Street, fusese plătit cu bani gheaţă.

  — Dar călătorea tot timpul. Trebuie să fi avut acte.

  — Nu ştim de unde să începem. Nu-i cunoaştem nici măcar naţionalitatea. Laboratoarele au tras douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru ca să găsească ceva: o lucrare dentară, indicii de intervenţie chirurgicală, semne particulare pe care computerul să le recunoască undeva. Orice. Până acum, nici un rezultat.

  — Atunci poate că n-a fost Tinamou. Singurele dovezi sunt tatuajul de pe spatele mâinii şi acelaşi calibru al armei. Oare o fi de-ajuns?

  — Acum, da. Poţi să le adaugi la articolul de mâine. Expertiza balistică este incontestabilă. Două din puştile ascunse şi care au fost ridicate, plus cea găsită asupra sa, corespund celor trei arme folosite în asasinatele precedente.

  Tennyson dădu din cap.

  — Asta aduce o oarecare uşurare, nu?

  — Cu siguranţă.

  Payton-Jones arătă spre fotocopia biletului.

  — Ce răspuns îmi dai?

  — Despre ce? Despre bilet?

  — Despre Nachrichtendienst. Tu ne-ai adus numele ăsta şi uite că s-a confirmat. E o poveste extraordinară. Ai descoperit-o; ai tot dreptul s-o publici.

  — Dar nu eşti de acord.

  — Nu te putem opri.

  — Pe de altă parte, spuse bărbatul blond, nici pe voi nu vă opreşte nimic să-mi includeţi numele în rapoarte iar ăsta e un lucru pe care nu-l vreau eu.

  Agentul de la M.I. 5 îşi drese vocea.

  — La drept vorbind, ceva există. Ţi-am dat cuvântul, domnule Tennyson. Îmi place să cred că asta înseamnă ceva.

  — Sunt sigur că înseamnă dar sunt la fel de sigur că te-ai putea răzgândi dacă situaţia ar cere-o. Şi dacă nu tu personal, atunci altcineva în locul tău.

  — Nu mi se pare posibil. Ai tratat doar cu mine; aşa ne-a fost înţelegerea.

  — Prin urmare, „sursa de încredere” e anonimă. Nu are identitate.

  — Exact. Şi nu e ceva neobişnuit la nivelul la care negociez. Mi-am petrecut toată viaţa în serviciul ăsta. Când îmi dau cuvântul, nu mi-l pune nimeni la îndoială.

  — Am înţeles, spuse Tennyson ridicându-se în picioare. De ce nu eşti de acord cu identificarea lui Nachrichtendienst?

  — Am nevoie de timp. O lună sau două. Ca să ajung mai aproape fără să intre nimeni în alertă.

  — Crezi că o să fii în stare? întrebă Tennyson, arătând spre unul din plicurile de pe masă. O să-ţi ajute la ceva numele acelea?

  — Nu ştiu încă. Abia am început. Sunt doar opt oameni pe listă; nici măcar nu suntem siguri că mai trăiesc. N-am avut timp să-i verificăm.

  — Cineva trăieşte. Cineva foarte bogat şi puternic.

  — Evident.

  — Înseamnă că obligaţia de a-l prinde pe Tinamou e înlocuită de obsesia lui Nachrichtendienst.

  — Aş zice că e un transfer logic, încuviinţă Payton-Jones. Şi aş adăuga că mai există un motiv – oarecum profesional, dar într-o anumită măsură şi personal. Sunt convins că Nachrichtendienst a ucis un tânăr pregătit de mine.

  — Cine era?

  — Ajutorul meu. Cel mai devotat om din serviciul ăsta. I s-a găsit cadavrul într-un sătuc numit Montereau la vreo şaizeci de mile sud de Paris. Iniţial s-a dus în Franţa ca să-l urmărească pe Holcroft dar şi-a dat seama că Holcroft era o pistă falsă.

  — Ce crezi că s-a întâmplat?

  — Ştiu ce s-a întâmplat. Aminteşte-ţi că era pe urmele lui Tinamou. Când Holcroft s-a dovedit a fi doar ceea ce susţinea că este, adică un om care te caută pentru o moştenire neînsemnată…

  — Cu totul neînsemnată, îl întrerupse Tennyson.

  — Tânărul nostru a săpat mai adânc. Era un profesionist de primă mână. A avansat. Mai mult decât atât, a stabilit o de primă mână; făcuse progrese. În plus, stabilise o legătură. Trebuie să fi stabilit o legătură. Tinamou, Nachrichtendienst… Paris. Totul se potriveşte.

  — De ce se potriveşte?

  — Pe lista aceea se află numele unui om care locuieşte lângă Paris – nu ştim unde – şi care a fost general în Statul Major al armatei germane. Klaus Falkenheim. Însă de fapt a fost mai mult decât atât. Credem că a fost unul din iniţiatorii lui Nachrichtendienst, unul din membrii fondatori. E cunoscut sub numele de Herr Oberst.

  John Tennyson înţepeni lângă scaun.

— Ai cuvântul meu că n-o să public nimic, spuse el.

  Holcroft se aplecă în faţă pe canapea, cu ziarul în mână. Titlul se întindea pe toată lăţimea paginii. În el se spunea totul.

ASASINUL PRINS ÎN CURSĂ ŞI UCIS LA LONDRA.

Aproape toate articolele de pe pagină aveau legătură cu prinderea dramatică şi moartea lui Tinamou. Existau materiale care se întorceau cu cincisprezece ani în urmă, legând numele lui Tinamou atât de cei doi fraţi Kennedy şi de Martin Luther King, cât şi de Oswald şi Ruby; alte ipoteze de dată recentă puneau în discuţie crimele din Madrid şi Beirut, din Paris şi Lisabona, din Praga şi chiar din Moscova.

  Necunoscutul cu un trandafir tatuat pe mână deveni pe loc o legendă. Saloanele de tatuare de pretutindeni înregistrară creşteri ale cifrei de afaceri.

  — Dumnezeule, a făcut-o, spuse Noel.

  — Cu toate astea, nu i se pomeneşte numele nicăieri, rosti Helden. Nu e genul lui Johann să renunţe la propriile merite, mai ales când e vorba de ceva extraordinar.

  — Spuneai că s-a schimbat, că l-a afectat Geneva. Şi sunt dispus să o cred. Omul cu care am vorbit nu era preocupat de sine. I-am spus că banca din Geneva nu vrea nici un fel de complicaţii. Directorii o să caute orice ar putea descalifica pe unul din noi şi ar da banilor o destinaţie teoretic compromiţătoare. Un om care s-a pus cu bună ştiinţă într-o situaţie periculoasă şi care a avut de-a face cu genul de oameni cu care a intrat în legătură fratele tău ca să-i dea de urmă lui Tinamou i-ar îngrozi pe bancheri.

  — Dar şi tu şi fratele meu spuneţi că cei care încearcă să vă oprească sunt mai puternici decât Rache sau ODESSA şi chiar decât Wolfsschanze. Cum crezi că o să accepte oamenii din Geneva aşa ceva?

  — O să li se spună doar ce trebuie, răspunse Holcroft. Ceea ce ar putea însemna aproape nimic, dacă fratele tău şi cu mine aflăm despre cine e vorba.

  — Sunteţi în stare?

  — Poate. Johann aşa crede şi, slavă Domnului, în treburi de-astea are mult mai multă experienţă ca mine. A fost un proces de eliminare de domeniul absurdului. Mai întâi ne convingem că e un grup, pe urmă altul şi după aceea se dovedeşte că nu e vorba de nici unul.

  — Te referi la ODESSA şi Rache?

  — Da. Sunt eliminate. Acum căutăm pe altcineva. Avem nevoie doar de un nume, de o identitate.

  — Ce-o să faceţi când o s-o găsiţi?

  — Nu ştiu, rosti Holcroft. Sper să-mi spună fratele tău. Ştiu doar că, indiferent ce facem, trebuie acţionat rapid. Miles o să dea de mine în câteva zile. O să mă implice în public în toate crimele, începând cu aeroportul Kennedy şi terminând cu hotelul Piaza. O să-mi ceară extrădarea şi o s-o obţină. Dacă se întâmpla aşa ceva, s-a zis cu Geneva şi în orice caz s-a zis cu mine.

  — Dacă te pot găsi, spuse Helden. Avem metodele noastre…

  Noel o privi îndelung.

  — Nu, răspunse el. N-am de gând să trăiesc de-acum încolo cu trei rânduri de haine, pantofi cu talpă de gumă şi pistoale cu amortizoare. Vreau să intri tu în viaţa mea, nu eu în a ta.

  — S-ar putea să n-ai încotro.

  Telefonul sună, făcându-i pe amândoi să tresară. Holcroft ridică receptorul.

  — Bună ziua, domnule Fresca.

  Era Tennyson.

  — Poţi să vorbeşti? întrebă Noel.

  — Da. Telefonul ăsta e-n regulă şi mă îndoiesc că ar putea s-o intereseze pe centralista de la Georges V o convorbire banală cu Londra. Oricum, trebuie să fim atenţi.

  — Am înţeles. Felicitări. Ai făcut ce-ai spus c-o să faci.

  — Am fost ajutat masiv.

  — Ai colaborat cu englezii?

  — Da. Ai avut dreptate. Ar fi trebuit s-o fac de mult. Au fost minunaţi.

  — Îmi pare bine. Mă bucur când aflu că mai avem şi prieteni.

  — Mai mult decât atât. Avem identitatea duşmanului Genevei.

  — Ce!

  — Avem numele. Putem să acţionăm acum împotriva lor. Suntem obligaţi să acţionăm împotriva lor. Crimele trebuie să înceteze.

  — Cum?…

  — Îţi explic când ne vedem. Amicul tău Kessler a fost aproape de adevăr.

  — O grupare separatistă a ODESSEI?

  — Ai grijă, îl întrerupse Tennyson. Să zicem că e vorba doar de un grup de bătrâni istoviţi, cu prea mulţi bani şi cu o vendetă care are legătură cu sfârşitul războiului.

  — Ce facem?

  — Poate nu mare lucru. E posibil să facă englezii în locul nostru.

  — Au aflat de Geneva?

  — Nu. Pur şi simplu ştiu să-şi plătească datoriile.

  — Mai mult nici nu ne puteam dori.

  — Exact atâta merităm. Dacă pot să spun aşa, răspunse Tennyson.

  — Poţi. Aceşti… bătrâni. Au fost răspunzători de toate? Inclusiv de New York?

  — Da.

  — Înseamnă că sunt curat.

  — O să fii în curând.

  — Slavă Domnului!

  Noel o privi pe Helden care se afla în cealaltă parte a camerei şi zâmbi.

  — Ce vrei să fac?

  — Azi e miercuri. Să fii la Geneva vineri seara. Ne vedem atunci. O să iau ultimul avion de la Heathrow şi o să ajung acolo între unsprezece jumătate şi miezul nopţii. Sună-l pe Kessler la Berlin; spune-i să vină şi el.

  — De ce nu azi sau mâine?

  — Mai am de făcut nişte lucruri. O să ne ajute. Hai s-o lăsăm pe vineri. Ai vreo cameră undeva?

  — Da, la hotelul D’Accord. Maică-mea vine cu avionul la Geneva. Mi-a transmis să stau acolo.

  La celălalt capăt al firului, aflat la Londra, se lăsă tăcerea. În cele din urmă Tennyson vorbi, dar în şoaptă.

  — Ce-ai spus?

  — Mama vine cu avionul la Geneva.

  — Vorbim mai târziu, spuse foarte încet fratele lui Helden. Trebuie să plec.

  Tennyson puse receptorul în furcă pe măsuţa din apartamentul lui din Kensington. Ca întotdeauna, ura acest instrument când îi aducea veşti proaste. În acest caz, veşti care puteau fi la fel de periculoase că apariţia lui Nachrichtendienst.

  Ce soi de nebunie o făcuse pe Althene Clausen să se hotărască să zboare la Geneva? Acest lucru nu făcuse niciodată parte din plan, aşa cum îl înţelegea ea. Oare bătrâna chiar credea că poate călători în Elveţia fără să trezească bănuieli, mai cu seamă acum! Poate că anii o făcuseră să devină neglijentă. În cazul ăsta, n-o să treacă mult şi o să-şi regrete imprudenţa. Sau poate că îşi împărţise iarăşi fidelitatea, conform propriei ei concepţii despre această noţiune. Dacă aşa stăteau lucrurile, o să i se reamintească priorităţile înainte de a-şi lua rămas bun de la o viaţă în care prea îşi bătuse joc de multe.

  Aşa să fie. Şi el avea priorităţi; o s-o plaseze printre ele. Testamentul de la Wolfsschanze era pe cale să se împlinească. Toate începeau să se potrivească.

  În primul rând, listele. Erau două la număr şi reprezentau cheia de acces la Wolfsschanze. Una avea unsprezece pagini şi conţinea numele a aproape o mie şase sute de bărbaţi şi femei-oameni puternici din toate ţările lumii. Aceştia alcătuiau elita Sonnertkinder-Wox, conducătorii care aşteptau semnalul de la Geneva şi primirea milioanelor care aveau să asigure influenţă, să cumpere alegeri şi să modeleze linii politice. Era lista primară, o dată cu care avea să prindă contur Al Patrulea Reich.

  Dar conturul avea nevoie de substanţă şi de profunzime. Conducătorii aveau nevoie de discipoli. Aceştia o să vină cu a doua listă, cea care fusese concepută sub formă a o sută de role de film. Lista principală. Dosare pe bază de microfişe cu toţi oamenii, născuţi şi recrutaţi de copiii trimişi cândva de Heich cu vapoare, avioane şi submarine.

  Operaţiunea Sonnenkinder.

  Listele, numele. Un singur exemplar, niciodată multiplicat şi păzit mai atent decât potirul Sfântului Graal. Ani de zile fusese păstrat şi actualizat de Maurice Graff în Brazilia, iar apoi prezentat lui Johann von Tiebolt exact în ziua când împlinise douăzeci şi cinci de ani. Ceremonia avusese semnificaţia unui transfer de putere. Iar conducătorul absolut nou ales întrecuse toate aşteptările.

  John Tennyson adusese listele în Anglia, ştiind că trebuia neapărat să găsească un loc de păstrare mai sigur decât orice bancă şi mai îndepărtat de orice supraveghere posibilă decât toate seifurile din Londra. Descoperise acest loc secret într-un mic centru minier din Ţara Galilor, împreună cu un Sonnenkind gata să-şi dea viaţa bucuros că să apere preţioasele documente.

  Ian Llewellen: fratele lui Morgan, secundul vasului Argo al lui Beaumont.

  Mai rămăsese destul de puţin timp până să apară galezul. După predarea încărcăturii, credinciosul Sonnenkind o să fie sacrificat conform angajamentului făcut cu câteva zile în urmă, când veniseră împreună cu maşina pe şoseaua dinspre Heathrow. Moartea lui era obligatorie; nimeni n-avea voie să ştie de listele şi de numele acelea. După sacrificiul amintit, doar doi oameni de pe pământ mai aveau cheia de la Wolfsschanze. Unul era un profesor liniştit de istorie din Berlin, celălalt un om venerat de Serviciul Englez de Informaţii şi mai presus de orice bănuieli.

  Nachrichtendienst. Următoarea prioritate.

  Tennyson privi mult timp foaia de hârtie de lângă telefon; stătuse acolo câteva ore. Era o altă listă – aflată la ani-lumină de Sonnenkinder – care-i fusese dată de Payton-Jones. Era a lui Nachrichtendienst.

  Opt nume, opt oameni. Şi ce nu aflaseră englezii în două zile aflase el în mai puţin de două ore. Cinci dintre aceşti oameni muriseră. Rămăseseră trei, dintre care unul trăgea să moară într-un sanatoriu de lângă Stuttgart. Mai erau doi: trădătorul, Klaus Falkenheim, zis şi Herr Oberst şi un fost diplomat de optzeci şi trei de ani, pe nume Werner Gerhardt, care trăia retras într-un sat elveţian de lângă lacul Neuchâtel.

  Dar bătrânii nu călătoreau cu avionul peste ocean şi nu puneau stricnină în paharele cu whisky. Nu băteau un om până îl lăsau lat pentru o fotografie. Nu trăgeau cu pistolul asupra aceluiaşi om într-un sat francez şi nici nu-l atacau pe o străduţă dosnică din Berlin.

  Nachrichtendienst îndoctrinase discipoli mai tineri şi foarte capabili. Îi îndoctrinase până la angajarea totală… exact ca discipolii celor din Wolfsschanze.

  Nachrichtendienst! Falkenheim, Gerhardt. De cât timp ştiau de Wolfsschanze?

  O să afle mâine. De dimineaţă o să ia avionul de Paris şi o să-i facă o vizită lui Falkenheim, detestatului Herr Oberst. Actorul ratat, gunoiul. Trădătorul Reichului.

  Mâine o să-i facă o vizită lui Falkenheim şi o să-l distrugă. Apoi o să-l ucidă.

  De afară se auzi claxonul unei maşini. Tennyson îşi privi ceasul în timp ce se apropia de fereastră. Opt fix. Jos pe stradă se afla automobilul galezului iar înăuntru, ferecate într-o cutie metalică, se găseau listele.

  Tennyson luă un pistol dintr-un sertar şi-l vârî în tocul fixat de umăr.

  Ar fi vrut ca întâmplările din seara asta să fi luat sfârşit; ar fi vrut să se afle deja în avionul de Paris. Abia aştepta să dea cu ochii de Klaus Falkenheim.

Holcroft stătea tăcut pe canapea în semiîntuneric, în vreme ce strălucirea lunii nevăzute invada camera. Era patru dimineaţa. Fumă o ţigară. Deschisese ochii cu cincisprezece minute în urmă şi nu mai reuşise să adoarmă la loc, gândindu-se la fata de lângă el.

  Helden. Era femeia alături de care vroia să rămână pentru tot restul vieţii dar care, cu toate acestea, nu era dispusă să-i spună nici unde locuia, nici cu cine. Asta nu mai era ceva uşuratic şi frivol iar pe el nu-l mai interesau jocurile.

  — Noel? Se auzi vocea lui Helden plutind prin cameră.

  — Da.

  — Ce s-a întâmplat, dragul meu?

  — Nimic. Mă gândeam, atâta tot.

  — Şi eu mă gândeam.

  — Credeam c-ai adormit.

  — Am simţit când te-ai dat jos din pat. La ce te gândeşti?

  — La o mulţime de lucruri, spuse el. Cel mai des, la Geneva. În curând o să se termine. O să-ţi poţi permite să nu mai fugi; şi eu la fel.

  — La asta mă gândeam şi eu, răspunse ea, zâmbindu-i. Vreau să-ţi spun secretul meu.

  — Secretul?

  — Nu e cine ştie ce dar vreau să-ţi văd figura când îţi spun. Vino încoace.

  Ea întinse amândouă mâinile iar el i le luă, stând gol în faţa ei.

  — Care e secretul tău?

  — E vorba de rivalitatea ta. Omul cu care trăiesc. Eşti pregătit?

  — Sunt.

  — E Herr Oberst. Îl iubesc.

  — Bătrânul? făcu Noel, recăpătându-şi respiraţia.

  — Da. Eşti supărat?

  — Mi-am pierdut minţile. O să trebuiască să-l provoc la duel, spuse Holcroft, luând-o în braţe.

  Helden râse şi îl sărută.

  — Trebuie să-l văd azi.

  — Merg cu tine. Am binecuvântarea fratelui tău. Poate fac rost şi de-a lui.

  — Nu. Trebuie să mă duc singură. O să dureze cam o oră.

  — Două ore. Asta e limita.

  — Două ore. O să mă proţăpesc în faţa fotoliului său cu rotile şi o să-i spun: „Herr Oberst, te părăsesc şi plec cu altul.” Crezi că o să fie distrus?

  — O să-l dea gata, şopti Noel, atrăgând-o cu blândeţe spre pat.