35

Lacrimile şiroiau pe obrajii lui Helden. Ţinea în braţe cadavrul lui Klaus Falkenheim dar nu izbutea să-şi mute privirea asupra capului. În cele din urmă, lăsă corpul neînsufleţit şi se îndepărtă, târându-se cuprinsă de groază… şi de vinovăţie. Se făcu covrig pe podea, plângând cu sughiţuri, fără să se mai poată opri. Pradă durerii, se strânse la perete, cu fruntea rezemată de zugrăveală şi lăsă lacrimile să-i curgă în voie. Treptat, îşi dădu seama că ţipetele şi sughiţurile ei nu fuseseră auzite. Ajunsese singură în preajma scenei cumplite şi găsise peste tot semne ale detestatei ODESSA: zvastici zgâriate pe mobilier, mâzgălite cu săpun pe geam, trasate cu sângele lui Falkenheim pe podea. Pe lângă aceste simboluri abjecte, camera fusese devastată. Cărţi cu pagini smulse, rafturi distruse, mobila crestată. Casa fusese răscolită de nişte nebuni. Ce rămăsese din ea semăna cu nişte ruine.

  Cu toate acestea, mai era ceva… dar nu în casă. Afară. În pădure. Helden se sprijini cu mâinile de podea şi se ridica, rezemându-se de perete şi încercând cu disperare să-şi aducă aminte de cuvintele pe care i le spusese Herr Oberst cu doar cinci dimineţi în urmă: Dacă mi se întâmpla ceva, să nu intri în panică.. Du-te singură în pădure, unde am făcut împreună acea scurtă plimbare cu o zi înainte. Ţii minte? Te-am rugat să culegi un buchet de flori de câmp, în timp ce eu am rămas lângă un copac. Ţi-am arătat că în partea de sus, între două crengi groase, se desluşea un V perfect. Du-te la copacul acela. O să găseşti o cutiuţă de tablă fixată între ramuri. Înăuntru există un mesaj pe care trebuie să-l citeşti doar tu…

  Helden scoase tubuleţul din ascunzătoare şi deschise capacul de cauciuc. Înăuntru se afla o hârtie făcută sul; alături de ea se găseau câteva bancnote, fiecare din ele în valoare de zece mii de franci. Luă banii şi citi mesajul.

Scumpa mea Helden,

Nici timpul şi nici pericolele care te pândesc nu-mi dau voie să scriu aici tot ce trebuie să ştii. Acum trei luni am aranjat să vii la mine fiindcă te consideram braţul unui duşman cu care aştept să mă înfrunt de treizeci de ani. Am ajuns să te cunosc să te iubesc – şi să înţeleg, cu o mare uşurare, că n-ai nici o legătură cu oroarea care ar putea să se abată din nou asupra lumii. Dacă o să fiu ucis, înseamnă că am fost descoperit. Mai mult decât atât, înseamnă că n-o să treacă multă vreme şi o să se întâmple mai multe catastrofe. Trebuie transmise ordine curajoşilor care o să apere ultima baricadă.

Trebuie să te duci singură – repet, singură în zona lacului Neuchâtel, în Elveţia. Nu da voie nimănui să te urmărească. Ştiu că poţi s-o faci. Ai fost învăţată. În satul Pres-du-Lac trăieşte un om pe nume Gerhardt Werner. Găseşte-l şi transmite-i următorul mesaj: „Moneda de la Wolfsschanze are două feţe”. Va şti ce să facă.

Trebuie să mergi imediat. A rămas foarte puţin timp. Încă odată, nu spune nimănui o vorbă. Nu alarmă pe nimeni. Anunţă-ţi şefii şi prietenii că ai o problemă personală în Anglia, fapt logic având în vedere că ai trăit acolo mai bine de cinci ani. Grăbeşte-te, scumpa mea Helden. La Neuchâtel. La Pres-du-Lac! La Werner Gerhardt. Ţine minte numele şi arde hârtia asta.

Drum bun.

HERR OBERST.

Helden se rezemă de copac şi-şi ridică ochii spre cer. Câţiva norişori se mişcau repede spre est; vântul bătea cu putere. Ar fi vrut să poată fi purtată şi ea pe aripile lui şi să nu mai fie nevoită să tot alerge dintr-un loc în altul, bănuind câte un risc în fiecare mişcare şi câte un posibil duşman în fiecare om pe care-l întâlnea.

  Noel spusese că în curând o să se termine totul şi n-o să mai fie nevoie să fugă. Se înşelase.

  *

Holcroft o rugă insistent la telefon, încercând s-o convingă să nu plece – sau măcar să mai stea o zi – dar Helden nu se lăsă înduplecată. Cei de la Gallimard o anunţaseră că lucrurile surorii ei aşteptau să fie cercetate. Trebuiau luate anumite hotărâri şi făcute anumite aranjamente.

  — O să te sun la Geneva, dragul meu. O să stai în D’Accord?

  — Da.

  Ce se întâmplase cu ea? Fusese atât de fericită şi de bine dispusă cu nici două ore în urmă. Acum părea încordata – rostea clar cuvintele dar vocea era stăpânită de tensiune.

  — Te sun peste o zi-două. O să-l caut pe Fresca.

  — Vrei să vin cu tine? Trebuie să fiu la Geneva abia mâine, seara târziu. Cei doi Kessler n-o să ajungă mai devreme iar fratele tău o să întârzie chiar şi mai mult.

  — Nu, dragul meu. E o călătorie tristă. Prefer s-o fac singură. Acum Johann e la Londra… o să încerc să dau şi de el.

  — Ai nişte haine aici.

  — O rochie, o pereche de pantaloni şi nişte pantofi. Îmi vine mai uşor să mă opresc la… Herr Oberst… şi să-mi aleg ceva mai potrivit pentru Portsmouth.

  — Îţi vine mai uşor?

  — În drum spre aeroport. Trebuie să ajung acolo, în orice caz. Paşaportul, banii…

  — Am eu bani, interveni Noel. Parcă abia te-ai întors de la el.

  — Te rog, dragul meu. Nu-mi face greutăţi, spuse Helden, cu o voce schimbată. Ţi-am zis, m-am oprit la birou.

  — Nu, nu mi-ai zis. Nici vorbă de aşa ceva. Mi-ai spus că ai fost anunţată.

  Holcroft era îngrijorat. Ce-i spusese ea n-avea sens. Căsuţa ascunsă a lui Herr Oberst nu se afla în drumul spre Orly.

  — Helden, ce s-a întâmplat?

  — Te iubesc, Noel. O să te sun mâine seară. Hotelul D’Accord, Geneva, spuse ea şi închise.

  Holcroft puse receptorul în furcă, în timp ce încă mai avea în urechi vocea ei. Era posibil să meargă la Londra dar avea dubii. Unde plecase? De ce îl minţise? Fir-ar să fie! Ce se întâmplase cu ea? Ce se petrecea?

  N-avea nici un rost să rămână la Paris. Dacă tot trebuia să ajungă pe cont propriu la Geneva, era mai bine să plece de-acum.

  Nu putea risca să meargă cu avionul sau cu trenul. Oameni nevăzuţi îl urmăreau; trebuia să scape de ei. Directorul adjunct de la Georges V o să-i închirieze o maşină pe numele de Fresca. Drumul îi era cunoscut. O să meargă toată noaptea spre Geneva.

  Althene Holcroft privi pe gemuleţul avionului T.A.P. La luminile de dedesubt ale Lisabonei; o să aterizeze în câteva minute. Avea multe de făcut pe durata următoarelor douăsprezece ore şi speră din suflet că o să se descurce. În Mexic o urmărise un bărbat; ştia acest lucru. Pe urmă însă omul dispăruse la aeroport, ceea ce însemna că altcineva îi luase locul.

  În Mexic dăduse greş. Nu izbutise să se facă nevăzută. Odată ajunsă la Lisabona, trebuia să dispară; n-avea voie să rateze şi de data asta.

  Lisabona.

  O Doamne, Lisabona!

  La Lisabona începuse totul. Cea mai mare minciună a vieţii, concepută cu o inteligenţă diabolică. Ce proastă fusese! Ce rol jucase Heinrich!

  La început refuzase să se întâlnească la Lisabona cu Heinrich, atât de mare îi era ura, dar până la urmă se dusese, fiindcă ameninţarea era clară: fiul o să fie înfierat de tată. Noel Holcroft n-o să fie lăsat în pace niciodată, întrucât numele de Noel Clausen – unicul fiu al nazistului infam – o să-l urmărească toată viaţa.

  Cât de uşurată fusese! Cât de recunoscătoare, când văzuse că ameninţarea fusese doar un şiretlic menit s-o aducă la Lisabona. Ce uluire şi veneraţie o cuprinseseră când Heinrich îi expusese calm planul acela pentru a cărui îndeplinire trebuiau să treacă ani de zile dar care, odată realizat, avea să facă atât de mult bine. Ascultase, se convinsese şi făcuse tot ce i se ceruse. Fiindcă greşelile trebuiau într-adevăr reparate.

  Începuse din nou să-l iubească, în timpul acelor câteva zile petrecute la Lisabona şi într-un vârtej de emoţii i se dăruise. Cu lacrimi în ochi, el o refuzase, spunând că nu era demn de ea.

  Era o ultimă amăgire! Ironia finală!

  Fiindcă acum, chiar în această clipă, ajunsese aici exact din cauza ameninţării care o adusese la Lisabona şi cu treizeci de ani în urmă. Noel Holcroft o să fie distrus. O să devină Noel Clausen, fiul lui Heinrich, instrument al noului Reich.

  Un bărbat venise la ea în toiul nopţii în Bedford Hills. Un om care îşi asigurase accesul invocând numele de „Manfredi” din spatele uşii închise. Îi dăduse drumul înăuntru gândindu-se că fusese trimis de fiul ei. Spusese că era un evreu dintr-un loc numit Har Sha’alav şi că o s-o ucidă. Şi că pe urmă o să-i ucidă şi fiul. N-o să se mai întrupeze nici un spectru al lui Wolfsschanze – al falsului Wolfsschanze – din Zurich şi Geneva.

  Althene se înfuriase. Ştia omul acela cu cine stătea de vorbă? Ce făcuse ea? Ce reprezenta?

  Bărbatul ştia doar de Geneva şi Zurich… şi de Lisabona în urmă cu treizeci de ani. Doar asta trebuia să ştie, ce anume reprezenta ea. Acea imagine era o monstruozitate şi pentru el şi pentru ceilalţi ca el de pretutindeni.

  Althene sesizase durerea şi mânia din ochii negri care o ţineau la respect la fel de ameninţător ca o armă îndreptată asupră-i. În disperare de cauză, îl rugase să-i spună ce avea impresia că ştie.

  El îi spusese că sume extraordinare de bani o să fie distribuite unor comitete şi cauze din toate ţările. Puse la dispoziţia unor bărbaţi şi femei care aşteptau de treizeci de ani semnalul.

  O să aibă loc crime, tulburări şi măceluri pe străzi. Guvernele o să fie stupefiate, agenturile lor reduse la neputinţă. Apelurile la stabilitate şi ordine or să se audă peste mări şi ţări. Oameni puternici, bărbaţi şi femei cu sume serioase în posesia lor, or să intre atunci în scenă. În câteva luni or să devină stăpânii pe situaţie.

  Erau pretutindeni. În toate ţările, aşteptând doar semnalul de la Geneva.

  Cine erau?

Sonnenkinder. Copiii unor fanatici, trimişi din Germania cu peste treizeci de ani în urmă cu avioane, vapoare şi submarine. Scoşi din ţară de nişte oameni care ştiau că luptă pentru o cauză pierdută dar care credeau în refacerea ei.

  Erau pretutindeni. Împotriva lor nu se putea lupta cu oameni obişnuiţi, prin metode obişnuite şi folosindu-se filierele obişnuite ale autorităţii. De foarte multe ori, poate chiar prea multe, aceste filiere erau controlate de Sonnenkinder. Dar evreii din Har Sha’alav nu erau oameni obişnuiţi şi nici nu luptau prin metode obişnuite. Înţeleseseră că prin oprirea falsului Wolfsschanze trebuiau să lupte pe ascuns, cu violenţă, fără să le dea voie niciodată Sonnenkinder-Wox să afle unde sunt sau în ce loc or să lovească data viitoare. Iar prima urgenţă era oprirea masivei introduceri de fonduri.

  Să-i dea în vileag acum!

  Cine? Unde? Ce identitate aveau? Cum se puteau strânge dovezi? Cine putea spune că un anume general, amiral, şef al poliţiei, preşedinte de corporaţie, judecător, senator, congresman sau guvernator era un Sonnenkind! Oameni legaţi de propriile birouri, care foloseau parole deghizate în clişee şi apelau la ură dar care încă nu erau suspecţi în schimb, lumea îi copleşea cu urale, flutura steguleţe şi le prindea insigne în piept.

  Sunt pretutindeni. Nazistul e în mijlocul nostru şi nu-l vedem. E învăluit în respectabilitate şi ascuns de un costum de haine bine călcat.

Evreul din Har Sha’alav vorbise cu înflăcărare.

  — Nici chiar voi, bătrânico. Tu şi fiul tău, instrumente ale noului Reich. Nici chiar voi nu ştiţi cine sunt.

  — Nu ştiu nimic. Jur pe viaţa mea că nu ştiu nimic. Nu sunt ce crezi. Ucide-mă. Pentru Dumnezeu, ucide-mă. Acum! Răzbună-te pe mine. O meriţi şi tu şi o merit şi eu dacă lucrurile pe care le spui sunt adevărate. Dar te implor să te duci la fiul meu. Ia legătura cu el. Explică-i. Opreşte-l! Nu-l ucide şi nu-l înfiera. Nu e ceea ce crezi. Lasă-l să trăiască – ia-mi viaţa, dar cruţ-o pe a lui!

Atunci evreul din Har Sha’alav vorbise.

  — Richard Holcroft a fost ucis. N-a fost nici un accident.

  Ea fusese cât pe-aci să se prăbuşească dar îşi dăduse seama că n-avea voie să cedeze. Nu putea îngădui acea uitare de moment care ar fi fost atât de binevenită.

  O, Doamne…

— Wolfsschanze l-a ucis. Falsul Wolfsschanze, Ca şi cum l-ar fi vârât într-o cameră de gazare de la Auschwitz.

  Ce este Wolfsschanze? De ce spui că e fals!

— Află singură. O să mai stăm de vorbă. Dacă ai minţit, o să te ucidem. Fiul tău o să trăiască – atât cât o să-i dea voie lumea – dar o să fie însemnat cu o zvastică pe faţă.

  Ia legătura cu el. Spune-i.

Bărbatul din Har Sha’alav plecase. Althene se aşezase pe un scaun de lângă fereastră, privind pământul acoperit de zăpadă în puterea nopţii. Dragul ei Richard, soţul care le redase viaţa şi ei şi fiului ei… Ce făcuse?

  Acum însă ştia ce trebuie să facă.

  Avionul atinse pământul iar impactul îi alungă amintirile şi o readuse în prezent. La Lisabona.

Stătea lângă balustrada feribotului iar apa râului Tagus se lovea de carenă în timp ce ambarcaţiunea veche străbătea golful. În mâna stângă ţinea o batistă cu dantelă care flutura în bătaia vântului.

  I se păru că-l vede dar, conform instrucţiunilor, nu făcu nici o mişcare până când nu se apropie el de ea. Bineînţeles că nu-l mai întâlnise până atunci dar asta n-avea importanţă. Era un bătrân cu hainele mototolite şi cu nişte perciuni groşi şi cărunţi care se împreunau cu o barbă albă şi aspră. Ochii îi cercetau pe pasageri ca şi cum s-ar fi temut să nu înceapă vreunul să strige şi să cheme poliţia. El era; rămase în spatele ei.

  — Astăzi râul pare rece, spuse el.

  Batista dantelată îşi luă zborul în bătaia vântului.

  — Vai de mine, am pierdut-o, spuse Althene, privind-o cum se îndreaptă spre apă.

  — Aţi găsit-o, rosti bărbatul.

  — Mulţumesc.

  — Vă rog să nu vă uitaţi la mine. Priviţi cerul de deasupra lagunei.

  — Foarte bine.

  — Cheltuiţi prea mulţi bani, senhora, spuse bărbatul.

  — Mă grăbesc foarte tare.

  — Readuceţi la viaţă nişte nume dintr-un trecut atât de îndepărtat încât nu mai există nici un chip. Dorinţe care n-au fost exprimate de ani în şir.

  — Nu-mi vine să cred că timpurile s-au schimbat atât de mult.

  — Cum să nu, senhora. Bărbaţii şi femeile călătoresc şi acum pe ascuns, dar nu se mai folosesc de procedura simplistă a paşapoartelor false. Este era computerelor. Actele false nu mai sunt ce-au fost odată. Ne întoarcem la război. La modalităţile de evadare.

  — Trebuie să ajung la Geneva cât pot de repede. Nu are voie nimeni să ştie că sunt acolo.

  — O să ajungeţi la Geneva, senhora şi de ştiut o să ştie doar cei pe care o să-i anunţaţi că aţi ajuns. Dar n-o să se întâmple atât de repede pe cât doriţi. Nu e vorba doar de un simplu zbor cu avionul.

  — Cât durează?

  — Două sau trei zile. Altfel nu există garanţii. O să fiţi interceptată fie de autorităţi, fie de cei pe care vreţi să-i evitaţi.

  — Cum ajung acolo?

  — Trecând graniţa printr-una din porţiunile unde nu se patrulează sau unde santinelele pot fi cumpărate. Prin nord – Sierra de Gata, apoi Zaragoza şi Pirineii de est. De acolo la Montpellier şi Avignon. De la Avignon un mic avion o să vă ducă la Grenoble, de acolo un altul la Chambery şi Geneva. Dar o să coste.

  — Am cu ce să plătesc. Când pornim?

  — Diseară.